Viața și moartea în Rusia sovietică

Povestea Evgheniei Iaroslavskaia-Markon este cutremurătoare și dezvăluie din nou ororile instaurate de regimul bolșevic după octombrie 1917, căci regimul terorist nu a acționat numai în sensul eradicării violente a opoziției de dreapta (monarhişti, naționaliști ruși, cadeţi-constituţional-democraţi etc.) care a dus greul războiului civil, dar și a curentelor de stânga și extremă-stânga concurente (anarhiști, socialişti-revoluționari sau a verișorilor buni, a menşevicilor). Lenin nu a tolerat nici măcar o aparentă normalitate politică, tăvălugul represiunii călcând totul în picioare. Scurta viață a Evgheniei Markon este doar unul dintre sutele de mii de destine frânte de logica totalitară. S-a născut în 1902 într-o familie evreiască înstărită din Sankt Petersburg, tatăl ei, Isaac Macron (1875-49), fiind un intelectual de vază al capitalei țariste, bibliotecar și profesor la Universitate, expert în Evul Mediu, lingvistică, literatură etc. Absolut nimic nu ar fi prezis drumul aventuros pe care l-a apucat, însă timpurile în care s-a format tânăra Evghenia nu erau deloc normale. În plus, având origini evreiești, dezvoltarea spirituală într-un mediu irațional și toxic precum cel rusesc nu avea cum să nu fie influenţată de nebunia timpului. Problemele au apărut încă din liceu, când, la 13 ani, adolescentă fiind, s-a îndrăgostit iremediabil de ideea de revoluție. Ar fi luat parte chiar la evenimentele din februarie 1917, chiar dacă avea doar 14 ani. Asemenea altor revoluționari din Rusia, și ea a fost repede dezamăgită de cursul luat de evenimente și de confiscarea puterii de către bolșevici. Evghenia Markon a îmbrățișat anarhismul, condamnând represiunea marinarilor de la baza navală de la Kronstadt de către regimul comunist, una extrem de brutală, mai ales că era îndreptată împotriva marinarilor care sprijiniseră din plin lovitura de stat bolşevică din octombrie 1917.

Esențială pentru viața ei a fost întâlnirea cu poetul Alexandr Borisovici Iaroslavski, un nume puțin cunoscut acum chiar și în Rusia, însă în primele două decenii ale secolului trecut situația era cu totul alta. Născut la Moscova în 1896, a crescut în marginea orientală a Imperiului Țarist, la Vladivostok, unde și-a început activitatea literară, publicând primul poem în 1912. În perioada 1914-16 a locuit la Petrograd, încercând să urmeze studii universitare, pe care le-a abandonat. La sfârșitul anului 1916 a revenit la Vladivostok, activând în cadrul mişcării futuriste din Extremul Orient rus. Având simpatii evidente de stânga (dar nu chiar bolșevice), a fost reținut de autoritățile japonezo-americane, care ocupaseră regiunea, probabil evadând și alăturându-se unui detașament de partizani, condus de Nestor Kalandarișvili, care opera în spatele liniilor trupelor Albe ale lui Kolceak şi Legiunii Cehe. În ciuda acestei activități, el a continuat să scrie şi să publice mai multe volume. După terminarea războiului civil, Iaroslavski s-a stabilit în 1922 la Moscova, unde s-a alăturat unui grup literar ciudat, al biocosmiştilor, sectă exotică a anarhiştilor ruși. Rapid au apărut disensiuni și a plecat la Leningrad, unde a întâlnit-o pe tânăra Evghenia Markon, care se afla deja în căutarea alesului inimii. Poetul biocosmic avea să exacerbeze propensiunea ei pentru aventură şi utopie. În 1923 cei doi s-au căsătorit, dar, la scurt timp, Evghenia a suferit un accident teribil, despre care nu există multe informații: într-o gară, un tren i-a secţionat ambele labe ale picioarelor, devenind infirmă pe viață (va purta proteze). Cert este că Iaroslavski, secondat de Evghenia, care i-a devenit o adevărată secretară, a rămas foarte activ în mediul cultural sovietic, care se resimţea după războiul civil și care permitea o relativă autonomie editorială. Autoritățile bolșevice aveau mari probleme în aproape toate domeniile (foametea făcea ravagii în ţară), astfel încât, pentru câțiva ani, și-au îndreptat atenția spre alte zări. Abia în 1926 prezența lor a devenit indezirabilă, fiind nevoiți să se exileze, sperând să se poată întreține scriind articole și susținând conferințe. Familia s-a stabilit la Berlin, care era unul dintre centrele importante ale emigrației rusești din Europa (aproximativ 2,5 milioane de ruși reuşiseră să scape din iadul bolșevic după pierderea războiului civil). La Berlin, Iaroslavski a început să scrie pentru cele câteva ziare rusești, printre care și în Rul (Cârma), ziar al rămășițelor kadete (constituțional-democrate) rusești. De alt­fel, în Rul avea să debuteze și Vladimir Nabokov (tatăl său fusese un important om politic al kadeţilor). Tânăra familie nu și-a găsit locul nici aici, neavând nici resursele pe care unii dintre emigranți reușiseră să le scoată din Rusia (mai ales bijuterii și aur), dar nici nedorind să muncească. La această neacomodare s-a adăugat şi păstrarea unui atașament anormal faţă de revoluția confiscată de bolșevici, la care s-a adăugat și celebra nostalgie rusească față de Maica Rusie, pe care au resimțit-o de altfel mulți alți exilați şi de care, din naivitate și prostie, s-au lăsat atrași de sunetele de sirenă ale NKVD, sfârşind-o în Gulag sau executaţi. În toamna anului 1926, după un sejur la Paris, dominat de lipsuri materiale, cei doi s-au întors în URSS, poate și în speranța că situația politică se mai calmase. Familia s-a stabilit la Leningrad, iar timp de un an și jumătate Iaroslavski și-a continuat activitatea literară, publicând chiar romanul Argonauții Universului. Atipicul scriitor a fost însă recunoscut într-o redacție de către un agent extern al GPU, care monitoriza probabil cercurile emigrației de la Berlin și care și-a adus aminte că acesta susținuse câteva conferințe în care criticase puterea sovietică. La 1 octombrie 1928 a fost condamnat la 5 ani de lagăr. Condamnarea și dispariția soțului au fost, fără îndoială, un șoc pentru tânăra lui soție, care a început să-și pună și în practică ideile anarhiste, care acordau un rol exagerat de mare lumii delincvenților. Care, aflându-se la marginea societății sovietice, nu ar fi avut nimic de pierdut, atacând fundamentele puterii sovietice, închistată în convenții. Evghenia a întors spatele și familiei sale, devenind expertă în tot felul de furtișaguri, trăind și studiind lumea hoților și a prostituatelor din Moscova. Avea să fie arestată pentru furt în 1929, începându-și periplul prin lumea penitenciară sovietică, aflată la începutul perioadei sale de definire. Inițial, doar condamnată la deportare în regiunea Vologda, apoi chiar în Siberia, Evghenia a ajuns în final în arhipelagul penitenciar Solovețki, unde se afla și soțul său. Fostul ansamblu mănăstiresc ortodox de pe insulele Soloveţki, din Marea Albă, a reprezentat un prim experiment a ceea ce va deveni ulterior Gulagul la nivelul întregii Uniuni Sovietice. În 1923 populaţia încarcerată se număra la câteva sute pentru ca în 1926 să depăşească 6.000. SLON (abrevierea tipică sovietică) avea şase lagăre distincte, unele dintre ele afectate tăierii de copaci, în care mortalitatea era foarte mare. Aici s-a pus la punct sistemul devenit faimos cât-munceşti-atât-mănânci. Se împleteau de minune cele două dimensiuni: cea de reeducare sau, dacă nu, de exterminare a elementelor contrarevoluţionare, dar şi cea economică, menită a face/aduce profit statului bolşevic tocmai de către cei care-l urau. La jumătatea deceniului 1920, SLON a început treptat să se extindă în Karelia sovietică1.

La începutul anilor 1930 regimul stalinist deja începea să-și înăsprească politica față de deținuții politici vechi, adoptând calea exterminării lor. Iaroslavski avea să fie împușcat în anul 1930. Evghenia a fost condamnată la moarte şi executată prin împușcare în iunie 1931. În acest context, în februarie 1931, la câteva înainte de moarte, Evghenia și-a scris autobiografia, care, în mod miraculos (dar știind obsesia birocratică a comuniștilor, nu ne poate mira)1 a rămas în dosarul său de urmărire, fiind descoperită de Irina Flige, directoarea Centrului de cercetare și informare al celebrei Asociații Memorial, filiala Sankt Petersburg, în anul 1996, în Arhivele Direcției FSB din Arhanghelsk (în acea perioadă arhivele postsovietice încă erau permeabile). Cele 39 de pagini scrise cu mult talent literar se adresează mai puțin anchetatorilor (chiar dacă uneori autoarea își ironizează călăii) cât mai degrabă ei înseși, reprezentând o încercare de a (se) înțelege. Tulburătoare este nepăsarea în fața morții, pe care în mod sigur o intuia, la numai douăzeci și nouă de ani. Confesiunea sa se sfârșește în februarie 1931. Prin intermediul mărturiei unui fost militar albgardist, care ajunsese paznic în Soloveţki, avem informații și despre ultimele clipe petrecute de Evghenia pe acest pământ. Dusă împreună cu un grup de țărani ruși care considerau regimul sovietic reprezentantul Diavolului pe pământ (un fel de „refuznici“ care nu acceptau să muncească pentru Antihrist și nici să-i spună numele) pe cea mai înaltă colină a arhipelagului, unde se afla o biserică și locul de execuție, Evghenia a suferit o criză, a leșinat, l-a scuipat pe Upenski, care a împușcat-o. Upenski a trăit confortabil până în 1989! Precum o capsulă a timpului, această mărturie care ar putea fi multiplicată de milioane de ori dovedește, o dată în plus, caracterul criminal al comunismului, care a transformat ideologia aparent umanistă într-o uriaşă practică criminală. //

1. Anne Applebaum, Gulagul. O istorie, Editura Humanitas, București, 2011. Traducerea din engleză de Simona‑Gabriela Varazn și Vlad Octavian Palcu.