Gropile comune din nord-est (II)

Adrian Cioflânca | 17.03.2015

Pe aceeași temă

Holocaustul a fost o formă de crimă menită nu doar a distruge fizic evreii din Europa, ci și de a le anula identitatea, demnitatea și memoria. Gropile comune reprezintă cel mai teribil semn al acestei duble crime comise de Germania nazistă și aliații ei, între care și România antonesciană. Acestea sunt presărate peste tot în Europa de Est și pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Câteva gropi comune se găsesc și în România.  Altele, mai multe, pe teritoriile controlate de autoritățile române după declanșarea Operațiunii Barbarossa.

 

Evreii, fiecare cu identitatea și povestea sa, au fost masacrați în timpul așa-nu­mi­tului „Holocaust prin gloanțe“ (soldat cu peste un milion de victime, majoritatea în 1941) și îngropați laolaltă în morminte comune. În cele mai multe dintre cazuri, lo­curile nu sunt cunoscute și nici numele victimelor. Îna­inte de a fi uciși, evreii au fost bătuți, umiliți și jefuiți. După exe­cuție, cadavrele au fost, uneori, mutilate și/sau profanate. Gropile co­mune au fost săpate fie de criminali, fie de victime sau au fost folosite tranșee și gropi for­mate natural. Cadavrele au fost aruncate unele peste altele. Unele victime – avem nu­me­roase mărturii – au fost îngropate de vii. De serviciu religios nici nu a putut fi vor­ba. Locurile mormintelor colective nu au fost însemnate și doar de puține ori au fost întocmite liste ale morților. Toate aces­­tea reflectau aversiunea și disprețul față de victime, deposedate de statutul de ființe umane și considerate dispensabile – adică făpturi în cazul cărora imperativele legale, etice și religioase nu se aplică. Au­toritățile implicate în acțiuni genocidare au cultivat nu doar ura și disprețul față de evrei, ci și indiferența în fața suferinței lor, garantând totodată impunitatea celor angajați în violențe antisemite.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1304/Foto_Cioflanca/Harta%20gropilor%20comune.jpg

Gropile comune din nord-estul României. Legendă: GC – groapă comună; M – marcată; N – nemarcată; EXH – groapă comună din care au fost exhumate cadavrele; NL – localitate în zona căreia se află o groapă comună nelocalizată.

 

De la memoria comunitară la memoria oficială

 

Am amintit în articolul din numărul tre­cut că, în urma pogromului de la Iași, ca­re a fost cel mai mare masacru antisemit de la începutul Operațiunii Barbarossa, au rămas mai multe gropi comune, unele mar­cate, altele nemarcate.

Gropile comune marcate se găsesc în ci­mitirele evreiești din Iași, Podu Iloaiei, Târ­gu Frumos, Roman și Călărași. Mar­carea înseamnă că locul gropilor este cu­noscut și semnalat prin plăci co­me­mo­rative. Comunitatea evreiască s-a preo­cu­pat ca mereu după război să aibă loc pe­lerinaje la gropile comune și pomeniri ale victimelor. Leizer Finchelstein, su­pra­vie­țuitor al trenului morții care a ajuns la Podu Iloaiei, îmi povestea că la aceste pe­lerinaje cei din familiile îndoliate plângeau la toate mormintele comune, pentru că nu știau în care dintre ele se găseau rudele care au pierit în celălalt tren, care a ajuns la Călărași.

Plângerea morților și comemorarea au fost, mai mereu, restrânse la lumea evre­iască, tot mai mică după Holocaust și emi­grarea evreilor în timpul comunismului. Plăcile memoriale din cimitire au fost pu­se imediat după război de Federația Co­munităților Evreiești, iar textele combină limbajul religios cu vulgata comemorativă comunistă.

Abia în anii ’70, PCR a permis publicarea unei cărți despre pogrom (Zile în­sân­ge­rate la Iași, scrisă în cea mai mare parte de istoricul de partid Aurel Karețki, care, răstălmăcind sursele, îi face responsabili exclusiv pe germani pentru violențe) și ri­dicarea unui monument în memoria vic­timelor. În acea perioadă, Ion Iliescu era prim-secretar al Comitetului Județean Iași al PCR. Am găsit documentele privind obeliscul din fața Sinagogii Mari în ar­hivele de la Iași. Au fost propuse două in­s­cripții: „1) În memoria evreilor – victime ale ma­sacrului de la Iași din iu­nie 1941; 2) În memoria victimelor pogromului fas­cist de la Iași din zilele 28-29 iunie 1941“. A fost aleasă a doua inscripție, ca­re a fost montată pe 29 iu­nie 1976, la 35 de ani de la pogrom. Va­rianta a doua era, cum se vede, mai vagă și respecta canonul politic și istoriografic al vremii, care tre­cea sub tăcere sau „uni­versaliza“ victimele evreiești ale fas­cis­mului (am scris în Ra­portul Comisiei Wie­sel despre acest lu­cru). În paranteză fie spus, Iliescu amin­tește acest episod în vo­lumul său de amin­tiri publicat în 2014. Evocarea este plină de erori factuale: po­gromul este plasat în toamna lui 1940, în plină guvernare le­gionară; violențele ar fi fost comise de „in­divizi demenți, pri­mi­tivi“, pe fondul pa­sivității autorităților. Nu este pomenit ro­lul activ al lui An­to­nescu și al autorităților locale în pogrom. Iliescu mai amintește de gropile comune din Târgu Frumos și Podu Iloaiei, dar nu și de cele din Iași și ce­lelalte localități. Inscripția de la obelisc a fost înlocuită în 2011, fiind pomenite de aceas­tă dată victimele evreiești. Tot atunci, abia la 70 de ani de la tragedie, au apă­rut în Iași, cu ajutorul INSHR-EW, plăci co­memorative asumate de autoritățile sta­tului român (pe clădirea fostei Chesturi de Poliție și la gară). Până atunci, existase doar o placă de bronz, montată clandestin pe clădirea Chesturii, în 2000, de re­gizorul canadian Simcha Jacobovici (scenă surprinsă în fil­mul documentar Charging the Rhino).

În Cimitirul Evreiesc din Iași, pe lângă gropile comune de la pogrom (acoperite imediat după război cu straturi de flori, apoi cu plăci de beton), se mai găsesc ră­mășițele celor uciși la Stânca și în pădurea Vulturi. Gropile comune de la Stânca (trei din patru) au fost deschise în septembrie 1945, iar cele 311 cadavre descoperite (ra­portul militar vorbea doar de 40 de evrei executați) au fost mutate cu camioanele în cimitirul evreiesc. O placă din cimitir le pomenește memoria. Tot acolo au fost adu­se, în 2011, rămășițele găsite prin cer­ce­tările de arheologie contemporană din 2010, de la Popricani, iar în 2011 a fost ri­dicat un monument care subliniază res­ponsabilitatea regimului Antonescu.

 

Gropile nemarcate: cazul Mircești

 

Pe traseul primului „tren al morții“, care a plecat din Iași după pogrom, pe 30 iunie 1941, și a ajuns la Călărași abia pe 6 iulie, există mai multe gropi comune ne­mar­cate. Știm cu siguranță că au fost cadavre scoase din vagoane la Iugani, Săbăoani, Mărășești, Inotești și, conform unei măr­turii, și la Hălăucești.

Pe raza comunei Mircești, în satul Iugani, au fost date jos 327 de cadavre, pe 2 iulie 1941. Cifra a fost notată de locotenentul de jandarmi Aurel Triandaf, cel care con­ducea garda trenului, pe un petec de hâr­tie care s-a păstrat în arhive.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1304/Foto_Cioflanca/La%20Iugani%20-.jpg

La Iugani - Mirceşti, de vorbă cu martorul Petria Dîscă.

Evreii au murit în masă din cauză că au fost îngrămădiți în vagoane cu mult peste capacitate, numeroși fiind deja răniți, ținuți închiși în căldură zile în șir, fără apă, mâncare și aer suficient. Un medic trimis să verifice la Roman starea evreilor reținuți declara: „... aceștia erau plini de sânge și cu mari plăgi, din care supurau. Aceste lovituri proveneau din lovituri cu corpuri contondente, toți erau amețiți, în­cât abea puteau să se mențină pe pi­cioare“.

Supraviețuitorii au lăsat numeroase măr­turii cutremurătoare despre experiența din trenul plecat spre Călărași.

Să luăm, spre exemplu, povestea lui Leon Haimovici. Acesta a fost dus împreună cu fiul său în curtea Chesturii, unde au văzut cu ochii lor nenumărați evrei uciși cu bâ­tele sau împușcați. Spre seară, cei care au supraviețuit au fost încolonați spre gară. „Tot drumul pe care îl parcurgeam era din plin acoperit de cadavre de copii, fe­mei, bărbați, în mormane, în stive. Erau victimele din timpul zilei“, relata Hai­mo­vici. La gară au urmat alte violențe, după care au fost îngrămădiți în vagoane. A ur­mat un drum lung și chinuitor de câteva zile. Mărturia lui Haimovici oferă și o explicație privind numărul mare de de­ce­se produse înainte de sosirea la Mircești și Săbăoani: „Ziua de marți 2 iulie, zi de cup­tor. Oamenii cădeau unul câte unul. De nicăieri niciun ajutor. Marți noaptea tot vagonul era într-o groaznică în­fier­bântare. Toți erau nebuni. Beam urină, care ne provoca mai mult sete. Au în­ce­put să se bată între ei. Nimeni nu-și mai dă­dea seama ce face. La un moment dat nu se mai auzeau decât gemete. Stăteam unul peste altul și desigur că cei ce erau la fund sub noi mureau mai repede, zvârlind din când în când, într-o ultimă zvâcnire, pe cei de deasupra. Miercuri di­mineața [înainte de sosirea la Săbăoani] rămăseserăm doar vreo 20 de oameni, când se deschise ușa și ni se ceru să as­vârlim afară morții. După ce i-am as­vâr­lit, i-am cerut apă unui ofițer care ne comandase. Ne-a răspuns că atât timp cât suntem vii nu ni se poate da nici face nimic. Ba mai mult a început să ne bată ca să grăbim cu scoaterea cadavrelor, zicând că nu poate suporta mirosul“. Du­pă aceste scene, Haimovici și fiul au în­cercat să se sinucidă prin spânzurare, dar nu au reușit. Peste o săptămână de drum agonizant, au ajuns la Călărași, unde au fost ținuți în lagăr până în toamnă.

În raza comunei Mircești, cadavrele au fost transportate cu camionul în marginea satului Iugani, unde au fost îngropate în­tr-o groapă comună. Groapa a fost săpată de țărani adunați de jandarmi. În arhive, s-a păstrat mărturia unuia dintre ei, pe nume Ioji Petrea Rediu. Acesta a povestit că a fost luat de șeful de post Dumitru Baltaru, care era însoțit de jan­darmi de la Legiunea de Jandarmi Ro­man, pentru a săpa groapa împreună cu alți săteni. Să­pătura avea aproximativ 30 de metri lun­gime, 3 metri lățime și 3 adân­cime.

A doua zi, pe 3 iulie, Societatea Apelor Po­tabile din Iași a fost sesizată că groapa co­mună a fost săpată aproape de conducta de apă care alimenta orașele Iași, Târgu Fru­mos și Roman din izvorul de la Ti­mișești. Susținând că există pericolul con­taminării apei, Societatea a cerut mutarea cadavrelor. Informația a fost comunicată Ministerului de Interne de către prefectul Dumitru Captaru, iar ministrul D. Popescu a dispus mutarea evreilor îngropați. Ca urmare, jandarmii au mobilizat încă o dată țărani din Iugani pentru a săpa o no­uă groapă, în marginea unei liziere. Ca­davrele au fost mutate cu căruțele, în vă­zul întregului sat.

Locurile celor două săpături nu au fost mar­cate și nu au fost cunoscute istoricilor până în prezent. Pentru a afla istoria și lo­calizarea lor, m-am deplasat în comuna Mir­cești (februarie 2015). Cu ajutorul pri­marului Petre Antăluț, am identificat mai mulți martori, iar cu doi dintre ei am făcut interviuri de istorie orală.

Surpriza a fost că unul dintre martori a participat chiar la săparea primei gropi comune. În ziua aceea, Petria Dîscă ducea vaca la cireadă, când a fost oprit de șeful de post și luat să sape, alături de alți 20 de consăteni. Dîscă spune că au fost în­gropate în jur de 400 de cadavre, care au fost aruncate în groapă, fără var. Numele morților nu au fost notate. Înainte, ca­davrele au fost jefuite și dezbrăcate de să­teni.

Martorul a povestit că între cadavrele adu­se cu primul camion la groapă a observat și un evreu care respira. I-a dat apă și l-a ajutat să-și revină. Supraviețuitorul a fost ur­cat în camion și dus din nou la tren. Aco­lo ar fi încercat să fugă și a fost îm­pușcat. Când a venit al cincilea transport, s-a mai găsit un evreu care respira. Atunci șeful de post Dumitru Baltaru i-a dat cu arma în piept și l-a împins în groapă.

După trei zile de la această înhumare bar­bară, morții au fost scoși, transportați cu căruțele și îngropați într-un alt loc. Lo­curile nu au fost marcate, dar sunt cu­noscute de sătenii în vârstă din Iugani. M-am deplasat în teren și, pornind de la indicațiile martorilor Mihai Neculai și Pe­tria Dîscă, am înregistrat datele pe GPS. Cele două puncte se găsesc la aproximativ 700 de metri unul de celălalt. Primul loc, cel care era aproape de conducta de apă, se găsește în preajma cimitirului creștin din Iugani. Al doilea este pe islazul sa­tului. Liziera nu mai există.

Martorii nu se pun de acord asupra si­tuației gropii comune după război. Unii spun că groapa a rămas neatinsă, alții că a fost deschisă, iar cadavrele mutate în ci­mitirul evreiesc de la Roman.

Într-adevăr, în cimitirul din Roman, acolo un­de există două gropi comune din tim­pul pogromului, scrie pe monumentul fu­nerar: „În aceste două gropi, sînt 413 vic­time din care 53 date jos în Gara Roman și 360 deshumate din Comuna Mircești - Iugani“. Așadar, la exhumare, au fost gă­site mai mult de 327 de cadavre, câte erau consemnate în raportul lui Triandaf. Este încă o confirmare că numărul victimelor era diminuat în rapoartele oficiale.

Prin amabilitatea Comunității Evreiești din Roman, am primit un set de patru fo­tografii de la ceremonia de pomenire a vic­timelor pogromului din iunie 1946, ocazie cu care a avut loc, conform informațiilor de care dispunem, și reînhumarea evreilor îngropați la Iugani. Nu știm dacă au fost mutate toate rămășițele umane îngropate la Iugani. Indiferent de situație, însă, au­to­ritățile ar trebui să monteze o placă co­memorativă sau un monument în comuna Mircești, pe locurile identificate, pentru a aminti de tragedia din vara anului 1941.

 

Groapa comună de la Săbăoani

 

După Mircești, la intrarea în județul Neamț, se găsește comuna Săbăoani, cea mai mare așezare rurală din Moldova (cu populație catolică). Acolo au fost îngropate aproximativ 300 de cadavre (alte surse vor­besc de 170-180), în data de 3 iulie 1941, provenind tot din primul „tren al morții“.

Ne-au rămas mai multe mărturii ale su­praviețuitorilor cu detalii despre cele în­tâmplate la Săbăoani, precum și declarații ale autorităților care au fost implicate în înhumarea victimelor, date pentru pro­cesul postbelic în care au fost judecați cei responsabili pentru pogromul de la Iași (iunie 1948).

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1304/Foto_Cioflanca/Martorii.jpg

Martorii din Săbăoani indică locul gropii comune de la marginea localităţii.

 

Primarul comunei Săbăoani, Frantz Peret, a dat o declarație despre groapa comună: „... Pe la orele 9-9 și jumătate seara [de 2 iulie], trecând prin șoseaua satului, m-a întâlnit o mașină în care era plut. de Jandarmi [Al.] Cipoiu, șeful Postului Să­băoani, și mi-a spus să mă urc în ma­șină cu el, să mergem la gară. M-am ur­cat, ajunși la gară, am văzut un tren lung cu vagoane închise și oameni care sbierau [după] apă și aer. Acolo am vă­zut un maior de la jandarmi [N.] Ște­fănescu, Comandantul Legiunii de Jan­darmi Roman, și mi-a dat ordin să scot niște oameni căci am de îngropat niște morți. M-a întrebat unde poate fi un loc pen­tru îngropat, mi-a răspuns că la Ci­mitir nu se poate, l-am întrebat mirat de ce nu se poate, dacă sunt oameni tre­buesc îngropați unde sunt și ceilalți, mi-a răspuns că aceștia trebuie să fie în­gropați în cimitirul cailor (s.a.) și atunci m-a luat cu dânsul să căutăm un loc pe câmp. M-am urcat cu dânsul la o de­părtare de circa 1 km și jumătate de gară pe o coastă și dânsul a stabilit locul unde tre­bue să se îngroape. Am adus oameni din sat, pe care i-am pus să sape. S-au săpat două gropi de cca. 12 m. lungime, vreo 4 lățime și adâncă de vreo 2 metri. Când prima groapă a fost gata, un ca­mion escortat de soldați a început să ca­re cadavrele. Cadavrele au fost aruncate unele peste altele în gropi, după care s-a aruncat pământ pe ele“.

Din cauză că operațiunile de înhumare de la Săbăoani s-au desfășurat noaptea și având în vedere că localnicii au fost ținuți departe de locul cu pricina, există puține urme documentare privind locul exact al gropii / gropilor. Avocatul Beram Ușer, se­cretarul Comunității Evreiești din Ro­man, a povestit că, la Săbăoani, morții au fost dezbrăcați de către supraviețuitori, hai­nele au fost arse, iar actele găsite au fost folosite de subprefectul Alex. Teo­dorescu pentru a întocmi un proces verbal cu nu­mele victimelor. Șeful postului de jan­darmi a îngropat însă și lista vic­ti­melor.

Spațiile lăsate goale de sursele do­cu­men­tare și fotografice pot fi completate prin instrumentele cercetării de teren. Locul gro­pii sau gropilor comune este cunoscut localnicilor.

În octombrie 2010, Shlomo Waldman, fiul unei victime a pogromului, care a pornit pe urmele trenului morții direcționat spre Călărași, a identificat în comuna din ju­dețul Neamț un martor care i-a arătat lo­cul unde se află groapa comună. A pu­blicat informația într-o carte a sa despre trenurile morții și mi-a comunicat-o și mie, într-o întâlnire pe care am avut-o la Ierusalim în noiembrie 2013. În decembrie 2013, am luat legătura, la rându-mi, cu martorul cu pricina, pe nume Alexandru Robu. Robu știa că morții au fost cărați cu camioanele și căruțele la o râpă care a fost adâncită și transformată în groapă co­mu­nă. Râpa, care se găsea la circa un ki­lo­metru de gara Săbăoani, a fost apoi aco­perită cu pământ. Am înregistrat un in­terviu de istorie orală și m-am deplasat cu martorul în teren pentru a-mi arăta locul gropii comune. În august-septembrie 2014, am continuat cercetările în Să­bă­oani, cu sprijinul INSHR-EW (Al. Florian, Elisabeth Ungureanu) și cu o echipă de la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iași (con­dusă de N. Bolohan). Ne-au ajutat foarte mult primarul din Săbăoani, Valeria Das­călu, și administratorii zonei pe care se găsește groapa (Daniel Ilinca și Grația Imbrișcă). Am identificat alți cinci mar­tori, care indică cu toții aceeași zonă. Și la Săbăoani ar trebui făcut ceva pentru păs­trarea memoriei victimelor.

 

Citeste si: Gropile comune din nord-est (I)

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22