A Wess Mitchell*: SUA si UE intr-o lume multipolara

Interviu Realizat De, Octavian Manea | 09.12.2008

Pe aceeași temă

Cum se vede astazi lumea de la Washington? Ce tip de sistem international mosteneste administratia Obama?
Cel mai important aspect pe care noua administratie de la Washington trebuie sa il inteleaga este acela ca isi va asuma mandatul intr-un moment de profunda transformare a fundamentelor sistemului politic international. Si spun asta intr-un sens structural: balanta de putere globala, cu alte cuvinte fundatia pe care se sustine rolul Americii in lume, se reconfigureaza. Ne aflam, de fapt, intre momente structurale - undeva intre unipolaritate si multipolaritate. In prezent, sistemul este format din doua mari puteri conservatoare (Statele Unite si Uniunea Europeana) si trei mari puteri aflate in ascensiune, potential revizioniste (China, Rusia si India). Istoria ne arata ca tranzitiile sistemice pot fi pasnice sau conflictuale. Ceea ce stim, insa, cu certitudine este ca puterea si influenta spatiului euro-atlantic asupra dinamicilor internationale scade pe masura ascensiunii puterilor emergente. Pe de o parte, Vestul va trebui sa reformeze organizatiile internationale in scopul integrarii statelor emergente. Pe de alta parte, America trebuie sa se obisnuiasca cu gandul ca nu mai poate face tot ceea ce isi doreste in imediata vecinatate a marilor puteri emergente, fara a tine seama si de interesele vitale ale acestora. Recent, acest lucru a fost afirmat destul de agresiv prin asa-numita Doctrina Medvedev si care nu vizeaza altceva decat recuperarea statutului de arbitru al Rusiei in spatiul considerat sfera sa traditionala de influenta geopolitica - strainatatea apropiata.
Pe fond, insa, politica externa a Statelor Unite pare ca se afla intr-o stare de profunda inadecvare, chiar decuplare cognitiva in raport cu realitatile secolului XXI: suntem inca legati de pespectiva strategica acumulata pe parcursul anilor ‘90, operam cu un set de institutii internationale mostenite de pe vremea Razboiului Rece (si care reflecta structura de putere din acea epoca), in conditiile in care ascensiunea puterilor emergente reconfigureaza balanta de putere globala. Cum imi place mie sa spun, avem o grila de interpretare unipolara, un set de instrumente bipolare, pe fondul unei lumi multipolare.
Sistemul international nu a cunoscut tranzitia de la o structura unipolara la o lume multipolara. In plus, nu cunoastem cum se va comporta (cat de stabil sau instabil este) un sistem international caracterizat de o distributie multipolara, cu adevarat globala. Din punct de vedere istoric, cea mai apropiata aproximare a lumii spre care ne indreptam este Europa secolului XIX - un sistem conturat in jurul unei balante de putere in care avem nu unul, nu doi, ci patru-cinci poli intr-o permanenta interactiune. Astazi, tindem sa il vizualizam ca pe unul inerent instabil. Este multipolaritatea mai predispusa conflictului decat un sistem unipolar? Secolul XIX furnizeaza argumente pentru ambele ipoteze. Ceea ce cunoastem cu certitudine este ca multipolaritatea reclama o diplomatie mai activa si politici de stat mult mai flexibile decat o lume uni sau bipolara. Multipolaritatea nu are nimic de a face cu simplitatea geopolitica a bipolaritatii, nici cu oportunitatile strategice ale unipolaritatii (care a parut sa se structureze pe coordonatele clivajului centru-periferie: un concert al marilor puteri la centru, pe fondul unei periferii neimblanzite si instabile). Intr-o lume multipolara, relatiile de putere devin mai fluide, iar ideologia conteaza mai putin. Totodata, spatiul pentru eroare este mult mai ingust. Exista o mare probabilitate fie pentru conflict, fie pentru cooperare, dar totul depinde de input-ul nostru.
Care este rolul pe care Europa institutionalizata il poate juca in geopolitica secolului XXI?
Pozitia geopolitica a UE in sistemul multipolar al secolului XXI este foarte asemanatoare pozitiei pe care a ocupat-o Imperiul Austro-Ungar in sistemul multipolar european de la inceputul secolului XIX. De fapt, Europa institutionalizata reproduce astazi vulnerabilitatile geopolitice ale Austro-Ungariei secolului XIX. Ca si aceasta, UE este plasata intre polii cei mai activi, din punct de vedere geopolitic, ai sistemului. Dispunerea traditionala a acestor mari puteri pe flancuri, de o parte si de alta (Prusia si Rusia pentru imperiu, SUA si Rusia pentru UE) afecteaza dinamica relatiilor interne, dar si formularea intereselor macroeuropene. Mai mult, acest fapt creeaza un camp gravitational bidirectional, care determina statele membre ale UE (similar nationalitatilor din cadrul fostului imperiu) sa caute patronajul uneia dintre cele doua mari puteri de pe flancuri, in intentia de a-si consolida pozitia de putere relativa in interiorul Uniunii.
O constructie geopolitica multinationala de acest tip cere un sistem international neobisnuit de permisiv si care depinde, de fapt, de vointa celorlalte mari puteri. Este necesar ca si celelalte mari puteri sa vrea ca tu sa existi (in sens minimal, asta inseamna sa nu se actioneze premeditat impotriva ta). Pentru a functiona, ai nevoie de un sponsor extern activ care sa te ajute sa te coagulezi - asa cum Otto von Bismarck a sustinut Austro-Ungaria, iar SUA au sprijinit UE. Conditia este sa fii perceput ca o necesitate, un element esential pentru echilibrul sistemic. Dar, in momentul in care una dintre marile puteri incalca consensul tacit, precum Rusia tarista in 1907 fata de Austria, devine imposibil sa mai functionezi ca un actor unitar. UE reproduce destinul Austro-Ungariei de secol XIX - un sandvis din punct de vedere geografic, poligam din punct de vedere geopolitic, o uniune multinationala in declin, plasata intre doi poli monolitici care isi urmaresc propriile interese nationale. Ce optiuni are Europa institutionalizata in geopolitica secolului XXI? Ce nu poate UE sa faca este sa se transforme intr-o Elvetie gigant, sa ramana neutra. Dar nici nu poate fi liderul sistemului.
Care sunt interesele Rusiei fata de o Europa care reproduce particularitatile geopolitice ale Austro-Ungariei de secol XIX?
Atitudinea Rusiei lui Putin fata de Uniunea Europeana este similara cu cea adoptata de Rusia tarista fata de Austro-Ungaria: divide et impera. Strategii rusi au reusit fragmentarea monarhiei habsburgice prin cultivarea unor relatii privilegiate cu grupuri proruse din cadrul Imperiului Austro-Ungar, indeosebi cu cehii, slavii sudici si rutenii. Principalele metode folosite de Sankt Petersburg se asemanau cu "bilateralismul coercitiv" utilizat de puterea actuala de la Kremlin in relatiile cu state membre UE precum Germania, Ungaria, Slovacia si Bulgaria. Tendintele segregationiste reprezinta astazi un instrument politic de care Rusia se foloseste pentru a trata cu un vecin european; este o metoda la fel de eficienta astazi, precum era in secolul XIX. In trecut, Rusia s-a folosit de ideologia panslavismului, astazi prefera gazele naturale (santajul energetic). Scopul, acum ca si atunci, este de a pune bazele unui context de dependenta permanenta care sa permita Moscovei sa blocheze aparitia unui actor european unificat (in masura in care o astfel de coagulare poate avea loc) si de a dispune de un capital suficient de presiune si santaj pentru a sabota eventuale politici europene comune ce ar putea afecta interesele rusesti. Europa institutionalizata are putine optiuni de contracarare a acestor tendinte. In secolul al XIX-lea, Austro-Ungaria a reusit sa-si depaseasca vulnerabilitatile geopolitice folosind doua retete: pe de o parte, Metoda Metternich, privind construirea unui consens axiologic, a unei cupole unitare de valori ce leaga celelalte puteri de tine, convingandu-le ca perpetuarea existentei imperiului este in interesul lor; pe de alta parte, avem Metoda Andrassy, de a deveni aliatul vecinului mai puternic care iti poate garanta, de unul singur, independenta strategica. Acestea sunt cele doua optiuni. Prima devine tot mai greu de imaginat pentru UE, care nu va putea atrage Rusia lui Putin intr-o comunitate euro-kantiana de valori, precum a reusit Metternich cu Rusia lui Alexandru I. A doua optiune poate reprezenta o panta alunecoasa catre dependenta geopolitica si alienarea polului de putere de pe flancul opus.
Ce trebuie sa faca America pentru a contracara obiectivele distructive ale Moscovei fata de UE?
Istoria (cazul Austro-Ungariei) ridica mari semne de intrebare cu privire la capacitatea UE de a deveni o forta in politica globala, in sensul dorit de politicienii americani. De zeci de ani, opinia dominanta la Washington a fost aceea ca, mai devreme sau mai tarziu, UE se va transforma intr-un actor geopolitic unitar (cu o identitate geopolitica coerenta), in sensul in care va dezvolta multe dintre caracteristicile oricarui alt actor national din sistemul international, dar cu o predispozitie intrinseca catre o complementaritate de interese cu Statele Unite.
Istoria Habsburgilor ar trebui sa ne faca mai sceptici. Dilema habsburgica a urmarit Austro-Ungaria pana in ultimele sale zile, desi aceasta a dezvoltat o politica externa comuna, despre care multi europeni spera ca va fi leacul pentru bolile lor strategice. Dar, la fel cum s-a intamplat cu Austro-Ungaria, acest lucru creeaza o bresa pe care puterile externe o pot specula pentru a lua ostatici (exact ce face Rusia intr-un mod foarte inteligent, chiar acum, in UE). Este ceea ce cred ca ar trebui sa contracareze viitoarea politica a Statelor Unite in Europa, in primele decenii ale secolului XXI. Ar trebui sa invatam de la Bismarck, care a aratat ca este posibila influentarea orientarii strategice a unei uniuni multinationale, fara insa a obstructiona proiectul general de integrare. Rusia a folosit incursiunile in proiectul austriac in mod distructiv; Bismarck le-a folosit constructiv. Daca Statele Unite doresc ca UE sa devina, in viitor, o forta atlantista unitara care sa ne ajute sa administram o lume multipolara, va trebui sa lucram in acest sens, prin interventii strategice continue si specializate. Ar trebui sa imitam pragmatismul lui Bismarck si sa investim in relatiile atlantiste strategice din interiorul proiectului UE. Pe termen lung, obiectivul nostru este coagularea unei mase critice de state euroatlantice si proamericane, capabile sa influenteze decisiv procesul decizional european. Acestea sunt relatii pe care le-am neglijat; sunt relatii care s-ar putea sa nu mai existe multa vreme in forma lor actuala; si sunt relatii de care vom avea nevoie daca vrem ca UE sa joace un rol tot atat de pozitiv in sistemul multipolar al secolului XXI, precum rolul jucat de Austro-Ungaria in sistemul multipolar al secolului al XIX-lea.

* Director de cercetare la Center for European Policy Analysis (CEPA), Washington D.C., un think-tank dedicat studiului Europei Centrale.

Interviu realizat de Octavian Manea

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22