Pe aceeași temă
Diplomație sau conflict, una din două. Așa a sintetizat Blinken cele două opțiuni pe care le-ar avea Rusia. Au fost două săptămâni intense de discuții si demersuri diplomatice, de o parte SUA, NATO și UE, de cealaltă parte Rusia. La capătul lor, avem indicii care să ne arate ce va alege Rusia?
După cum au evoluat contactele diplomatice din ultimele două săptămâni, discuțiile… pentru că despre negocieri nu poate fi vorba, cred că Putin se îndreaptă spre conflict cu Ucraina. Acesta poate lua diferite forme, aici cred că Putin încă nu s-a decis. Dar, cel mai probabil, e vorba de conflict kinetic, adică operațiune ce implică utilizarea forței letale. Discuțiile care sunt, unde e liber la dat cu părerea, se referă la amploarea conflictului. Poate fi un atac pe un front larg, dinspre Belarus, în nord, și Rusia, în est. Cu utilizarea sistemelor de rachete SS-300 și SS-400, ca și a rachetelor Iskander, cu mii de tancuri și sute de avioane de luptă. Teoretic, se poate, dar e puțin probabil. De ce? Pentru că Putin nu le-a adus la granița cu Ucraina ca să facă război, ci ca să pună presiune pe SUA. Ce vrea Putin de la americani? Ne-a spus-o la mijlocul lunii noiembrie, la Colegiul lărgit al Ministerului rus de Externe: garanții serioase, pe termen lung, privind securitatea Rusiei. Adică suspendarea extinderii NATO spre Est. Sunt câteva paragrafe, patru, dacă țin bine minte, chiar pe la mijlocul discursului, în care Putin deplânge faptul că deși relațiile Kremlinului cu Occidentul păreau foarte bune, NATO a avansat spre Est, ignorând opoziția Moscovei. Cele câteva extinderi succesive au adus lângă granițele Rusiei infrastructura NATO, iar Putin amintește de sistemele antirachetă din România și Polonia, care - mai spune el - pot fi folosite pentru a lovi în doar câteva minute Rusia.
Tema rachetelor care lovesc în 10 minute Moscova a fost reluată de Putin într-un interviu de televiziune, într-o discuție cu reprezentanții oamenilor de afaceri, cu mici variante. Adică zborul rachetei occidentale putea să dureze 7 minute, iar al rachetei supersonice chiar 5 minute. Putin dorea să stârnească emoție și susținerea populației.
Vladimir Putin este singur în acest demers sau are susținere populară?
Amintesc cifrele Centrului Levada de la Moscova, singurul care e luat în serios, iar datele le am de la mijlocul lunii decembrie, deci sondajele trebuie să fi fost făcute undeva la începutul lunii decembrie, adică acum mai bine de o lună și jumătate. Sondajul la care mă refer indică faptul că peste 60% din populație consideră că SUA și NATO sunt vinovate de creșterea tensiunii la granița ruso-ucraineană și doar 3% cred că Rusia e vinovată. 75% afirmă că un război între Rusia și Ucraina este posibil, iar responsabil de izbucnirea lui ar fi Occidentul.
Această susținere este rezultatul campaniilor de propagandă activă și de îndoctrinare a populației duse pe televiziunile rusești controlate de Kremlin. Ele prezintă Ucraina ca pe un instrument în mâinile americanilor. Tensiunea de la graniță s-ar datora ucrainenilor, care trimit în Donbass, unde sunt cele două entități separatiste susținute de Rusia, republicile populare Donețk și Lugansk, trupe speciale antrenate de NATO, trăgători de elită, armament și tehnică militară de ultimă generație livrate de occidentali. Apoi sunt rulate imagini cu case bombardate, cu oameni în vârstă care plâng, cu marșuri politice desfășurate la Kyiv, totul astfel montat încât stârnește emoția spectatorilor și furie împotriva occidentalilor. Asta și explică de ce un război împotriva Ucrainei ar avea susținerea populației.
De ce ar avea nevoie Vladimir Putin de un conflict în Ucraina?
E dificil de răspuns la întrebarea ce vrea Putin de la un război în Ucraina. Dacă e să-i fi reușit ceva liderului de la Kremlin, chiar și fără război, e că a sădit neîncredere și suspiciune în tabăra occidentală, unde mai toată lumea se ține de pronosticuri, încercând să ghicească intențiile lui Putin.
Răspunsul standard la întrebarea Dvs. e că Putin - cu sau fără război - vrea Ucraina, toată Ucraina, nu ca s-o anexeze, ci s-o țină sub controlul Rusiei. Președintele Putin consideră fostele republici sovietice drept zonă de influență exclusivă a Rusiei, unde n-au ce să caute occidentalii. Nu doar din considerente militare sau istorice. Sau religioase. De aceea, el a intrat în panică în momentul în care Georgia, mai întâi, apoi Ucraina, au traversat așa-numitele „revoluții colorate”, în 2003 și 2004, care au provocat schimbări de regim politic. El a văzut în ele niște conspirații americane în care serviciile secrete occidentale au dat jos lideri apropiați de Moscova și i-au înlocuit cu unii pro-occidentali.
Revoluția portocalie din Ucraina l-a marcat profund, tocmai pentru că fusese personal implicat în campania electorală de acolo, de susținere a candidatului Viktor Ianukovici în alegerile prezidențiale. Putin nu putea să creadă că a pierdut Ianukovici și candidatul pro-occidental Viktor Iușcenko, poate vă mai amintiți, le-a câștigat. Putin se afla atunci la apogeul popularității sale și nu doar în Rusia. Rana provocată de ucraineni orgoliului său nu s-a vindecat niciodată. El explică faptul că e respins de ucraineni drept rezultatul unei conspirații americane.
Și pentru că l-au respins ucrainenii, Putin cere garanții de securitate de la americani?
E mai complicat. De fapt, dosarul ucrainean este doar un instrument pentru Putin. Obiectivul strategic este altul. Prin toată această criză majoră de securitate, Kremlinul urmărește să modifice configurația mondială de putere. Putin e nemulțumit de locul Rusiei pe scena internațională după destrămarea Uniunii Sovietice și sfârșitul Războiului Rece. Deci, aici nu e vorba doar de niște garanții de securitate, ci de participarea Moscovei la marile decizii.
Mă întorc puțin la obsesia lui Putin cu Ucraina… sunt și detalii psihanalizabile, dar și interese importante ale Rusiei pe care Revoluția portocalie le-a sabotat. Mă gândesc, înainte de toate, la rețeaua pe conducte și depozitele de mare capacitate pe care Gazprom dorea să le controleze spre a-și consolida poziția pe piețele Europei. La scurt timp după ce a ajuns la Kremlin, Putin și-a numit omul în fruntea Gazprom și a început operațiunea de recuperare a conductelor din fostele state sovietice. Cu Ucraina a mers greu, de aceea, în vara 2004, Putin și Leonid Kucima au imaginat un consorțiu în trei, ruși, ucraineni și germani, care urma să ia în proprietate rețeaua din Ucraina. Operațiunea urma să fie efectuată după alegerile prezidențiale. Numai că alegerile au fost pierdute de candidatul pro-rus, Ianukovici. A urmat războiul gazului între Rusia și Ucraina, cu faza tensionată din primele zile ale lunii ianuarie 2009, în timpul președinției Cehiei la UE, decizia de construire a Nord Stream 1, concernul ruso-german în frunte cu fostul cancelar Gerhard Schröder.
Acțiuni cel puțin ostile din partea Rusiei la adresa diferitelor state europene, la care Occidentul nu a reacționat. Cum se explică asta?
A fost războiul de cinci zile, din august 2008, împotriva Georgiei. Chiar dacă n-o spuneau public, liderii occidentali l-au considerat pe Mihail Saakașvili vinovat de izbucnirea războiului cu Rusia. Uciderea în noiembrie 2006 a lui Aleksandr Litvinenko cu poloniu într-o cafenea din centrul Londrei. Litvinenko colabora cu serviciile secrete britanice, dar și cu alte servicii secrete în investigarea unor cazuri de crimă organizată a rețelelor rusești din Marea Britanie și Spania. Ministrul de interne de atunci, Theresa May, era chiar deranjată de faptul că presa britanică a îndrăznit să vorbească despre responsabilitatea statului rus, a lui Putin, în operațiunea de otrăvire a lui Litvinenko. Care, repet, lucra pentru britanici.
Lumea a uitat cât de prietenoși erau olandezii cu rușii, câte expoziții, concerte comune și - mai ales - câte afaceri făceau cu Rusia, până ce o rachetă Buk a lovit un avion malaysian, i-a ucis pe cei 300 de pasageri aflați la bord, din care 200 erau cetățeni olandezi. Dacă stau să mă gândesc bine, și pentru olandezi, esticii, în special polonezii și balticii cu teama lor de Rusia, erau niște isterici care sufereau de rusofobie.
Nu trecuseră decât câteva luni de la invadarea Georgiei și prima acțiune notabilă de politică externă a Administrației Obama a fost anunțarea reset-ului cu Rusia. Lista e foarte lungă. Dar nu se cade să nu amintesc despre participarea politicienilor de top occidentali în consiliile de administrație ale marilor concerne rusești, nu e doar în Gazprom și Rosnefti… E în multe altele. La Berlin se vorbea de schroederizarea social-democraților germani, când lideri ai partidului nu știau ce să facă pentru a obține o mică, dar cât se poate de consistentă sinecură de la Putin. Recent au ajuns pe listă politicieni de top austrieci și francezi.
Pe scurt, se explică prin bani, sume mari de bani cu care Putin cumpără politicieni străini, condimentate cu prostie, lipsă de cultură istorică și lichelism. Amintiți-vă că acum 15 ani erau și la București, la televiziunile mogulilor, comentatori influenți care promovau agenda lui Putin. Iar cei care îndrăzneau să mai critice Rusia erau invitați să iasă din tranșeele Războiului Rece.
Politica agresivă a lui Putin față de Occident a fost anunțată de discursul de la München, din februarie 2007. Acum, un articol de ziar, apărut într-o publicație germană și în Rusia, pe site-ul președinției, anunță o nouă etapă politică în relația cu Ucraina. Ne-a spus Putin ce urmează să facă?
Articolul se intitulează „Unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor”, iar principala teză este că rușii și ucrainenii sunt un singur popor. La mijlocul lunii iulie, când l-am citit pe site-ul Kremlinului, articolul lui Putin mi s-a părut o colecție de lucruri deja spuse. Putin repetă propria sa versiune asupra unui mileniu de istorie de interacțiune între centru (Moscova) și periferie (Ucraina). La sfârșitul secolului al XIX-lea și început de XX, austriecii - subliniază Putin - au inventat identitatea ucraineană în Galiția ca o contrapondere la mișcarea națională poloneză și pentru a lovi în sentimentele filo-ruse ale populației. Putin face o descriere a anilor 1917-1920, cu diversele republici ucrainene, cu războaiele purtate de ele, cu Petliura, obsesia Kremlinului, și formarea Ucrainei Sovietice. După care vine un paragraf interesant, asta mi se pare ceva nou, despre ucrainizarea rușilor, anii 1920 – începutul anilor 1930… e vorba de politica de korenizația, adică de re-etnicizare, de revenire la rădăcinile etnice ale populației respective. Aici, în Ucraina, procesul de korenizația – spune Putin – a fost unul de ucrainizare a rușilor. Și tot în acest articol – dacă-mi amintesc bine –, Putin acuză politica națională a URSS că e vinovată de împărțirea slavilor de răsărit în trei ramuri, bieloruși, ruși și ucraineni. Teza lui Putin este aceea că e vorba de un singur popor, nu de trei. Partea finală, ultima treime a articolului, e despre Ucraina post-sovietică. Sunt și lucruri pe care le-a mai spus, dar și câteva accente noi. Vladimir Putin de fapt contestă granițele din Comunitatea Statelor Independente și chiar existența mai multor foste republici sovietice. El zice așa: în decembrie 1922, tratatul de uniune a fost semnat de patru republici sovietice. Odată ce au ieșit din URSS, ele trebuie să revină la granițele de atunci. Toate celelalte modificări de frontieră trebuie negociate, pentru că baza lor juridică a fost anulată acum 30 de ani. Putin chiar spune undeva: trebuie să pleci cu ce ai venit, să nu iei mai mult.
Putin creează o altă falsă realitate, când nu inventează pur și simplu, denaturează fapte și evenimente. Concluzia liderului de la Kremlin este că Ucraina independentă nu mai există astăzi pentru că instituțiile centrale, ministerele, armata, serviciile secrete, sunt penetrate de consilieri occidentali; Ucraina e teatru de manevre pentru NATO, care și-a desfășurat acolo infrastructura. Iar – acum e foarte important – o Ucraină suverană poate exista doar în parteneriat cu Rusia. Deci, ciuntind Ucraina, Putin pretinde că luptă pentru eliberarea ei de ocupanții occidentali, pentru a reda suveranitatea Ucrainei.
În logica acestui articol semnat de Putin, scenariul avansat de Foreign Office, potrivit căruia Rusia va invada Ucraina, unde va instala un guvern marionetă pro-rus, ar putea să fie plauzibil?
E plauzibil pentru că divulgă un mod de operare tradițional al Rusiei. Moscova a respins categoric, a ridiculizat scenariul avansat de britanici, pe motiv că fostul deputat ucrainean Evgheni Muraev cel care ar urma să conducă guvernul-marionetă, e pe lista de sancțiuni a Rusiei. Suntem într-un joc al serviciilor secrete, mult mai complicat. N-avem deocamdată informații. Poate fi o operație de intoxicare, poate li se atrage atenția rușilor care au un astfel de plan să renunțe la el. Nu știm… Amintiți-vă doar că, în 1939, sovieticii au avansat câțiva kilometri în Finlanda, au instalat într-un sătuc un guvern provizoriu finlandez, pe care de îndată Moscova l-a recunoscut. Acum, imaginați-vă că rușii pătrund în orașul Harkov, aflat la granița cu Rusia. Pot instala acolo un guvern-marionetă, în frunte chiar cu un om pus de lista de sancțiuni, tocmai pentru a-l legenda mai bine, pe care-l recunosc drept guvern legitim al Ucrainei și cu care încep negocieri politice. Rușii pot să folosească și argumentul că Harkov a fost capitală între 1919 și 1934 a Ucrainei Sovietice. Și pot să facă o paralelă între 1919 și 1920, când Kievul s-a aflat sub diverse ocupații, germană, a naționaliștilor ruteni, a republicii democratice ucrainene, și astăzi, când Kyiv-ul, în noua grafie, ar fi acaparat de naționaliști anti-ruși, sub influență americană.
Ce-ar putea să urmeze?
Serghei Lavrov, vineri la Geneva, după discuția cu Antony Blinken, a spus că așteaptă răspuns scris la propunerile rusești din 17 decembrie. Americanii au spus că vor redacta în scris care sunt îngrijorările lor privind Rusia, nu că vor răspunde la propunerile Rusiei. Ce-ar putea să scrie acolo… putem bănui. Foarte probabil că Occidentul va respinge categoric toate pretențiile Rusiei și nu va oferi niciun fel de garanții că suspendă extinderea NATO. Posibilitatea ca Rusia să obțină ceea ce solicită trebuie exclusă din orice discuție serioasă.
Într-un scenariu de pace și detensionare a situației, după „răspunsul scris” ar putea să urmeze o întâlnire Biden - Putin, care să conducă la calmarea situației de la granițele Ucrainei. În acest caz, Biden ar putea face promisiuni pe bilateral, privind negocierile de limitare a armamentului strategic, limitare a ariei geografice a exercițiilor militare, pe reconfirmarea înțelegerilor din 1997 dintre NATO și Rusia. Nu vor fi retrași mâine soldații americani din Țările Baltice și Polonia, însă flancul estic va rămâne la fel de puțin consolidat, cum este astăzi. Iar Rusia va trebui să împacheteze aceste mediocre aranjamente drept un mare succes diplomatic. Ceea ce nu e chiar așa de simplu.
Într-un scenariu mai realist, Rusia va ataca Ucraina în următoarele săptămâni. Puțin probabil pe un front larg. Poate în Donbass, cu utilizarea mercenarilor Wagner și a milițiilor separatiste. Și în funcție de răspunsul Ucrainei, va începe faza a doua a operațiunii, pe un teatru de război mai mare, cu tentativa trupelor regulate rusești de a încercui și scoate din luptă unități ucrainene, pentru a forța Kyiv-ul să încheie armistițiu și să consimtă la concesii teritoriale. Mă gândesc la republicile populare Donețk și Lugansk, care sunt deja integrate economic și financiar în Rusia, unde sunt peste jumătate de milion de cetățeni ruși. Acest scenariu ar fi unul al neputinței pentru Rusia, care ar anexa un teritoriu minor, pe care-l controlează deja, dar ar pierde Ucraina care-și va consolida statalitatea și se va occidentaliza, chiar dacă nu va fi primită prea curând în NATO și Uniunea Europeană. În acest scenariu, NATO și-a consolida prezența pe flancul estic, ceea ce-și doresc și țările din zonă care cer insistent acest lucru după 2014. Într-un scenariu negativ, dar puțin probabil, operațiunile rusești s-ar putea extinde din Donbass prin Mariupol spre Crimeea și de acolo spre regiunea Odessa și chiar Transnistria, cu riscul reinstalării Rusiei la Dunărea de Jos. Va rezulta o Novorossia ținută la dietă, foarte subțire, care va fi greu de apărat, dar care oferă Rusiei două mari avantaje: oferă un coridor terestru care să o lege de Peninsula Crimeea și taie orice ieșire la mare Ucrainei, ceea ce va consolida poziția Rusiei la Marea Neagră. Acesta din urmă ar fi un scenariu de coșmar pentru România și Republica Moldova. Ar putea rezulta o Ucraină mai mică, cu atât mai ușor de integrat în lumea occidentală, al cărei destin Rusia nu-l va mai putea influența.
Practic, nu există scenariu cât de cât realist, în care Putin ar putea ieși în câștig. Nimeni la Moscova nu poate să ia în serios drafturile de acorduri postate la 17 decembrie pe site-ul ministerului rus de Externe. Ca să iasă învingător, Putin ar trebui să rupă unitatea Occidentului de o așa natură, încât să facă imposibil de funcționat și cu totul irelevantă Alianța Nord - Atlantică. Iar un război împotriva Ucrainei să aducă întreaga țară sub controlul politic și militar al Rusiei fie direct, fie prin politicieni proxy, iar operațiunea să se soldeze cu sancțiuni total nesemnificative pentru Rusia, urmate de o reluare în scurt timp a unei relații cu Occidentul de tipul - business as usual. E un fel de wishful thinking. //
