GUZEL IAHINA: „Nu mă tem să spun că vreau să trăiesc în Rusia“

„Poți să iubești numai lucruri mărețe: revoluția, partidul, patria“, spunea la începutul cărții dvs. ofițerul NKVD Ivan Ignatov. Mai există genul acesta de patriotism, să-i spunem excesiv, în Rusia?

Patriotismul este o temă extrem de discutată astăzi în Rusia. Se discută din păcate atât de mult încât unora poate să le pară că acest cuvânt, patriotism, se desemantizează, își pierde semnificațiile pozitive. Sigur că nu poate să gândească nimeni astăzi așa cum gândea Ivan Ignatov. Eu am încercat sau, mai precis, așa mi-a ieșit, că figura lui Ivan Ignatov este la început cumva bidimensională, în sensul că ideologia îl turtește, îi creează o conștiință mai plată și el gândește în niște lozinci. Și de-abia treptat, pe măsură ce începe să empatizeze, el devine un personaj tridimensional. De aceea, felul în care gândește Ignatov este mai degrabă reprezentativ pentru un personaj colectiv preluat de mine din filme sovietice, din literatura sovietică despre anii sovietici timpurii. Evident că nimeni nu poate să gândească exact așa astăzi.

Din afară se vede o astfel de tendință în Rusia.

Tocmai pentru că se discută prea mult despre patriotism, acesta devine ca o monedă care s-a tocit de cât de mult a fost folosită. Astăzi aproape că ți-e rușine să vorbești despre patriotism într-un sens pozitiv. Dar eu nu mă tem să spun că vreau să trăiesc în Rusia. E foarte interesant să trăiești în Rusia și niciunde în afara Rusiei nu pot să-mi imaginez viața mea. Și aș vrea foarte mult ca și copilul meu să trăiască în Rusia.

În ciuda atâtor derapaje care se întâmplă în Rusia?

Fiica mea cred că o să ia pe cont propriu decizia unde să trăiască. În ceea ce mă privește pe mine și pe soțul meu, noi am decis de mult că vrem să trăim în Rusia. Am avut posibilități să plec, mai ales în virtutea faptului că am colaborat foarte des cu companii străine, am avut invitații pentru a lucra în străinătate, dar nu am luat niciodată în calcul varianta asta. Pur și simplu pentru că pentru mine e foarte important să trăiesc în Rusia. Și să păstrez legătura cu orașul Kazan și cu acel loc în care trăiau bunicii, străbunicii și stră-străbunicii mei. Pentru mine, orașul Kazan este o sursă de putere. Dacă Moscova este pur și simplu locul în care locuiesc, în care trăiesc și este casa mea, Kazan este o sursă de forță interioară. Atunci când mergi pe stradă și-ți dai seama că pe aceleași străzi umblau și străbuinicii tăi și stră-străbunicii tăi, asta îți dă o cu totul altă senzație și atitudine față de lume, față de loc și de aceea această legătură cu orașul natal și posibilitatea de a merge acolo a doua zi, dacă așa îmi doresc, este foarte importantă.

Din documentația pe care ați făcut-o și din cât ați citit despre oamenii deportați, ce v-a impresionat cel mai mult?

E foarte complicat să scoți în evidență un singur lucru, pentru că lectura acestor memorii este o muncă extrem de dificilă și nu poți să compari și să spui ce poveste a fost mai tragică, mai puțin tragică. Pur și simplu e o cantitate enormă de adevăr, un adevăr foarte apăsător și nu poți să citești mai mult de jumătate de oră, fără să faci o pauză. Aș spune că, în principiu, lectura acestor memorii a fost pentru mine o experiență extrem de grea și de memorabilă. Dacă ar fi să mă refer la o experiență emoțională în plan artistic, m-aș referi poate mai degrabă la un film. Este vorba de filmul pierdut sau distrus, nimeni nu știe cu siguranță ce s-a întâmplat cu el, al lui Serghei Eisenstein care se numește Bejin Lug. E numele unei povestiri de Turgheniev din Povestirile unui vânător. Dar filmul lui Eisenstein n-are o legătură directă cu povestirea lui Turgheniev, adică filmul povestește despre ce s-a petrecut în locurile descrise de Turgheniev după revoluție și este un film despre colectivizare, despre deschiaburire, creat după un scenariu absolut genial, dar din păcate filmul e pierdut. Adică filmul a fost filmat, montat, iar apoi pelicula nu s-a păstrat. Dintr-un motiv sau altul, s-au păstrat doar materialele fotografice și aceste materiale fotografice au fost colectate într-un proiect video cu o lungime de 20 de minute, pe care a fost suprapusă o muzică. Astfel, uitându-te la acest film care e alcătuit practic din fotografii și citind în același timp scenariul, poți doar să-ți imaginezi ce act de creație cinematografică puternic ar fi fost acest film. Din păcate, filmul n-a ajuns până la noi. La momentul respectiv fusese interzis și a fost interzis probabil din cauză că a ajuns să creeze o imagine terifiantă a celor ce se petreceau. Regizorul Eisenstein a făcut acest film de pe o poziție ideologică foarte clară, bine conturată, el credea în ideea comunistă și voia să creeze un mit despre noile vremuri. Dar această sinceritate a avut efectul opus. Ea a făcut ca acest film să fie un basm horror, pentru că povestea principală a acestui film este despre tatăl unui chiabur trădat de fiul său, un tânăr pionier, iar apoi tatăl își omoară fiul. E o poveste aproape biblică. Îmi imaginez că acest film stârnea niște sentimente atât de contradictorii, încât a fost luată decizia de interzicere a lui și apoi s-a aflat că nu mai există alte copii și asta a fost. Această poveste și acest film m-au ajutat foarte mult să inventez în roman niște lucruri, a fost o sursă de inspirație foarte importantă și o experiență artistică extremă pe care am simțit-o în procesul scrierii romanului.

Sunteți musulmană?

Nu, nu sunt un om religios. Cândva am fost pionier în Uniunea Sovietică, iar pionierii știu foarte clar că nu există Dumnezeu. Sunt atee, așa am crescut. Am un mare respect pentru toate religiile, dar eu una nu aparțin niciuneia.

Tătarii au fost una dintre etniile cele mai năpăstuite în perioada sovietică.

Nu. N-aș spune.

Aproape toți tătarii din Crimeea au fost deportați și au pierdut tot ce aveau. De asemenea, mulți dintre țăranii despre care ați scris au fost deportați. Cei pe care-i cunoașteți au resentimente?

Fac parte dintre tătarii de pe Volga, iar tătarii de pe Volga au suferit de pe urma puterii sovietice în egală măsură cu alte popoare vecine care trăiau acolo - mordovii, ciuvașii, locuitorii din Mariel, alți țărani ruși, pur și simplu. Aici, în romanul Zuleiha deschide ochii, nu vorbim de deportări pe criterii etnice, ci pe criterii sociale, în funcție de apartenența la clasa culacilor, a țăranilor înstăriți. De aceea n-aș spune că tătarii din regiunea Volgăi ar avea vreun resentiment special față de puterea sovietică, spre deosebire de acele popoare care au fost deportate pe criterii etnice, cum s-a întâmplat cu tătarii din Crimeea sau cum s-a întâmplat cu etnicii nemți din regiunea Volgăi, despre care e vorba în al doilea roman al meu.

În ce sens „deschide ochii“ Zuleiha? Această tânără femeie deportată pare să găsească un soi de echilibru în comunitatea din Siberia unde ajunge, care în cele din urmă îi oferă multe momente de fericire, pe care acasă nu le-ar fi cunoscut niciodată.

Pentru mine, cel mai important lucru în povestea Zuleihei a fost probabil elementul psihologic. Descoperirea libertății interioare, pentru că Zuleiha se mută dintr-o lume a unei libertăți exterioare, unde nimeni nu o limitează și ea crește în principiu liberă în casa soțului său, dar în același timp pe dinăuntru este sclavă, deci din această lume ea se mută într-o lume radical opusă. Ajunge într-o colonie de muncă pe malul râului Angara din Siberia, din taiga, unde este păzită și se află practic în sistemul Gulagului. Și în acest sistem al nelibertății exterioare ea dobândește libertatea interioară. Iar în plan mitologic, se poate spune că este o deplasare din trecut în prezent și depășirea unei conștiințe mitologice păgâne religioase. Pentru că la începutul poveștii Zuleiha vorbește aproape exclusiv cu spiritele, cu spiritele locului, cu niște ființe mitologice, cu Dumnezeu, dar în același timp nu vorbește deloc cu oamenii, adică întreaga comunicare se petrece exclusiv într-o lume imaginară. În timp ce la sfârșitul romanului se întâmplă exact contrariul: Zuleiha comunică cu un număr foarte mare de oameni foarte diferiți, vorbește într-o limbă diferită și își asumă roluri foarte diferite pe care nu le cunoscuse, nu le avea mai înainte, rolul de mamă, rolul de prietenă, rolul de femeie iubită, rolul celei care își câștigă existența, rolul vânătorului. Și ea comunică de-adevăratelea, adică ea trăiește într-o lume reală. Și această deplasare din trecut în lumea reală, din trecut în prezent asta a fost pentru mine cel mai important în plan mitologic.

Eliberarea vine pentru Zuleiha abia după ce ajunge în Siberia. Credeți că e nevoie să faci un sacrificiu pentru a descoperi libertatea?

Nu neapărat, pur și simplu așa s-a întâmplat în viețile oamenilor care au trăit în primii ani ai regimului sovietic. Dar, într-adevăr, Zuleiha se sacrifică: în cazul ei aș spune că nu este un sacrificiu conștient de dragul libertății, ci are mai degrabă un comportament intuitiv dictat de instincte, de nevoi animalice, de a-și salva propriul copil, de a-l hrăni și de a nu-l lăsa să moară, de a-l păzi, a-l proteja de boli. Zuleiha își dobândește libertatea interioară nu ca urmare a unei căutări conștiente a libertății, ci ca urmare a unor acțiuni intuitive și porniri intuitive. Și, în acest sens, ei îi este mai ușor.

Descrieți cu foarte multă sensibilitate felul în care Zuleiha reușește să-și salveze copilul nou născut, când nu mai avea lapte și când își crestează degetele și îi dă nou născutului să bea sânge. E ceva ce-ați găsit în documente?

Episodul e real, dar nu l-am găsit în cărți. Tatăl meu are un prieten și acest prieten a fost hrănit cu sânge de mama lui în blocada Leningradului, în timp orașul era încercuit de nemți. Am cunoscut-o pe această femeie.

Zuleiha este puternică sau norocoasă?

Aș spune mai degrabă că este un om foarte slab, dar această slăbiciune este cumva și sursa puterii sale, pentru că ea se supune lucrurilor care se întâmplă cu ea. Ea acceptă ceea ce se întâmplă cu ea. Nu se luptă, ci doar se adaptează. Și această moliciune este și o forță, pentru că, dacă te opui, o să te rupă apa, o să te rupă vântul, dar, dacă te îndoi ca o trestie, atunci nici vântul, nici apa nu sunt un pericol pentru tine. Exact acest lucru se întâmplă și cu ea. Se poate vorbi despre o forță în contextul iubirii, pentru că Zuleiha nu este puternică pentru sine. Ea uită complet de propria existență și singura forță este forța iubirii față de fiul ei. Și cu ajutorul acestei puteri ea face într-adevăr foarte multe.

Cum ați început să scrieți?

Am scris de când eram mică. Nu pot să-mi amintesc care a fost primul lucru pe care l-am scris, dar tot timpul am avut niște experimente literare. Sigur, nu mi s-a părut niciodată că asta ar putea să ducă la ceva profesionist. Mi-am dorit asta, dar nu făceam nimic în acest sens. Și, în cele din urmă, de-abia la o vârstă foarte matură am hotărât să scriu  ceva extrem de serios. Pentru a scrie Zuleiha, a trebuit să iau niște decizii foarte serioase. În primul rând, m-am dus la Școala de Cinematografie din Moscova și timp de doi ani am studiat scenaristică. Pentru mine a fost despre cum să învăț să spun povești, să alcătuiesc povești. Iar, în al doilea rând, a trebuit să renunț la niște proiecte ca să reușesc să finalizez romanul. Din păcate, nu reușeam să îmbin scrierea romanului cu munca în profesia mea.

În momentul în care ați început să scrieți romanul erați angajată?

Da, aveam o foarte mică agenție de PR care era a mea și în care lucram. Mă ocupam de proiecte culturale. De exemplu, în Rusia a existat un proiect destul de cunoscut produs de Goethe Institut și de Ambasada Germaniei care se numea Anul Germaniei în Rusia și agenția mea se ocupa de PR-ul acestui proiect.

Și în paralel ați început să scrieți romanul și ați continuat să faceți PR?

Așa este. Dar, în cele din urmă, mi-am dat seama că toate tentativele mele de a combina munca și scrierea romanului nu duc nicăieri și, după ce m-am chinuit destul de mult, mi-am dat seama că trebuie să aleg: fie mă ocup de una, fie de cealaltă. În cele din urmă, mi-am dat voie, atât timp cât e nevoie, câteva luni, poate un an, poate mai mult, să mă ocup doar de roman. Și de aceea am finalizat acele proiecte pe care le aveam, n-am mai luat nimic nou și m-am concentrat pe roman.

Cât timp doar ați scris?

Am încercat să scriu timp de doi ani și primele mele încercări s-au dus toate la coșul de gunoi. Dar în timpul acestor doi ani s-au născut foarte multe idei pe care ulterior le-am folosit. Deci în acești primi doi ani am gândit foarte multe teme. Iar apoi, timp de opt luni, n-am făcut decât să scriu. Deci, doi ani și opt luni, dar, practic, în opt luni am scris romanul.

Există niște scriitori preferați de dvs. la care vă întoarceți când aveți nevoie de inspirație?

Pentru mine o sursă constantă de putere este mai degrabă cinematograful. Și aici aș numi două filme principale, care deocamdată rămân pentru mine cele mai importante în viață. Primul film este un film despre o iubire atotcuprinzătoare, despre faptul că omul nu este niciodată singur dacă iubește, dar și despre creație. Filmul se numește Andrei Rubliov, al lui Andrei Tarkovski. Am revăzut acest film de nenumărate ori și de fiecare dată caut și descopăr în el niște răspunsuri la întrebări care sunt importante pentru mine. Acest film este ca un puț fără fund din care pot în permanență să scot noi și noi idei. Al doilea film are o tematică complet opusă. Este un film despre singurătatea cosmică a omului, despre o singurătate, în pofida anturajului, în pofida credinței și acest film se numește Faust, al lui Alexandr Sokurov. E un film relativ recent, din 2011, dar îl consider deja unul dintre filmele care mă vor însoți toată viața. De asemenea, l-am revăzut de destul de multe ori și pentru mine este de asemenea o sursă fără fund.

Când ați văzut prima dată Andrei Rubliov?

Nu-mi amintesc în ce an, dar probabil aveam vreo 14-15 ani. Puteai la momentul respectiv să vezi un film fie la cinematograf, fie la televizor, dar se dădeau foarte târziu, trebuia să stai cam până pe la 2 noaptea ca apoi, în tăcerea totală a nopții, să vezi pe un ecran mic și cam prostuț vreo capodoperă a cinematografiei. Noi atunci, în anii ’90, aveam un lux extraordinar, pentru că se dădeau niște filme extraordinare, se dădeau filme clasice, de la Godard până la Tarkosvski, Bergman. Dacă aveai răbdare și te țineai până la ora respectivă puteai să le vezi acasă, în bucătărie. Și într-una dintre aceste nopți am văzut Andrei Rubliov și abia apoi au fost și proiecțiile la cinematograf ca să-l văd pe ecranul mare. Iar după anul 2000 totul a devenit mult mai simplu, pentru că acum poți să găsești pe Internet ceea ce te interesează.

Scrieți în fiecare zi?

Cel puțin în ultimii cinci ani am perioade când scriu, când lucrez foarte concentrat zi de zi. Nu neapărat că scrii, dar stai, citești, compui, structurezi, încerci să scrii și aceste perioade sunt perioadele de muncă, să le numim așa. Pe de altă parte, există perioade pe care le-aș numi perioade de activitate exterioară, pentru că dacă primele perioade sunt cele de activitate interioară, există și perioade de activitate exterioară, când ai întâlniri, interviuri și călătorii. Am avut destul de multe călătorii. De regulă, dacă lucrez, lucrez de dimineața, mă așez la masa de lucru cât mai devreme, dacă îmi permite programul fiicei mele, pentru că eu o duc la școală deocamdată, dar pentru mine, cu cât mai devreme mă așez la masă, cu atât mai bine.

Zuleiha seamănă în vreun fel cu dvs.?

Ar fi incorect să spun că în erou nu există o părticică din autor. Există, și autorul se manifestă și apare în fiecare erou, chiar și în cei mai negativi sau din plan secund, oricum există o bucățică din autor. De aceea, dacă ar fi să mă compar cu Zuleiha, probabil am avea în comun atitudinea față de copil. Într-un anumit sens, mă uitam la ce fac eu când mă gândeam la ea și această călătorie, acest traseu de la  timiditate spre curajul interior și cred că și maturizare interioară destul de serioasă i-am dat-o Zuleihei uitându-mă la mine. Și, desigur, apartenența la lumea tătărească. Pentru că această lume tătărească, limba tătară, tradițiile, totuși, fac parte din mine. Eu în copilărie îndeplineam toate aceste ritualuri pe care le îndeplinea la rândul său Zuleiha. Copil fiind, pur și simplu bunica și bunicul m-au învățat să nu calc pe prag, ci trebuia să trec peste el, să nu stau lângă intrare, ci imediat să trec mai adânc în casă, să iau pâine numai cu mâna dreaptă, niciodată cu stânga ș.a.m.d. Bunicul și bunica nici nu înțelegeau semnificațiile acestor mici rămășițe ale unor credințe păgâne, dar își învățau copiii și nepoții să facă la fel.

Casa în care locuiește Zuleiha în roman este casa bunicilor mei. Era la fel de mare, o casă țărănească, înconjurată cu un gard mare, cu tot felul de acareturi, cu o baie, cu o curte, cu o grădină, o gospodărie adevărată. Sus, la mansardă, se punea la uscat acea marmeladă sau diverse păsări la afumat. Altă treabă este că tuturor acestor amintiri le-am dat un caracter de basm și am pus cumva altfel accentele, astfel încât imaginea să devină mai frumoasă, mai profundă și într-un sens mai tragică, mai de basm. Dar aș putea să spun că în copilăria mea am trăit în aceeași casă ca și Zuleiha și că această lume tătărească e o parte din mine.

Fiica dvs. vorbește tătărește?

Doar câteva cuvinte. Nici măcar eu nu mai vorbesc atât de bine tătărește. Vorbeam tărărește în copilărie cu bunicul și bunica în casele lor, dar după ce au murit n-am mai avut cu cine să vorbesc, pentru că în casa părinților mei vorbim rusa, iar eu însămi în ’99 m-am mutat la Moscova.

În romanul dvs., Zuleiha rămâne în taiga. Nu se întoarce de acolo. Bunica dvs. s-a întors. Cum?

După sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, șuruburile nu mai erau atât de strânse, regulile nu mai erau atât de dure și multor oameni care fuseseră deschiaburiți li s-a dat voie să se întoarcă. De asemenea, au existat deschiaburiți care au fugit pe cont propriu și erau destul de mulți, pentru că coloniile de muncă nu erau păzite la fel ca lagărele. Și până la urmă puteai să fugi. Bunica mea și familia ei nu s-au întors în mod oficial: datorită surorii mai mari a bunicii, care, după ce a evadat din colonie și a fugit pe front, în timpul războiului a ajuns la antiaeriană și a fost decorată. În calitate de erou al războiului a scris o cerere pentru ca familiei ei să i se permită să se întoarcă. Și li s-a permis. Ei s-au întors în satul natal. Dar bunica avea deja 23 de ani. Aceste cifre, date despre deportarea din ’30 și revenirea în ’46, ’47, ’48, se repetă în foarte multe destine. După ce a apărut romanul, am primit o scrisoare scrisă de mână pe 5 foi. Un bunic de 93 de ani și-a descris destinul și acest destin era foarte asemănător cu cel al bunicii mele. El a povestit cum, copil fiind, la fel ca bunica, l-au deportat împreună cu părinții în regiunea Krasnoiarsk, iar de întors s-a întors în ’47. Doar că s-a întors nu în satul natal din Republica Tatarstan, ci în republica vecină, în Bașchiria. Așadar, romanul se încheie în ’46 și mai departe Zuleiha are foarte multe căi pe care ar putea să meargă. În conformitate cu adevărul istoric, ar fi putut chiar să se întoarcă dacă și-ar fi dorit-o. Dar mulți dintre cei cărora li s-a dat voie să se întoarcă au ales să nu se întoarcă, pentru că trecuseră totuși 16 ani de când fuseseră deportați, și rămâneau în orașele mari din Siberia. De exemplu, în Krasnoiarsk sunt foarte mulți dintre oamenii care s-au adunat acolo după ce s-a terminat perioada de deportare și acolo au rămas. De aceea, Zuleiha ar fi putut să se întoarcă, ar fi putut să se mute într-un mare oraș și evident că putea să rămână acolo, în satul acela. Au existat cu siguranță și asemenea cazuri. Să decidă cititorul ce se va întâmpla cu ea în continuare.

Sugestia este că ea rămâne împreună cu călăul ei, de care este îndrăgostită.

Da, există o asemenea sugestie. Mie, în calitate de autor, mi se părea că ea urmează să rămână și că totuși ei vor încerca să fie împreună, ea și bărbatul iubit de ea. Mi se părea că Iusuf, fiul ei, nu se va întoarce în acest sat și va reveni abia după destrămarea URSS. Eu mă gândeam că Iusuf va emigra și va reveni în Rusia contemporană și că, evident, n-o s-o mai găsească în viață pe mama lui. Mă gândeam că Iusuf va repeta într-un anumit sens destinul mamei sale, adică va respinge viața veche și va trece într-o viață nouă.

Interviu și fotografii realizate de SABINA FATI