Pe aceeași temă
Domnule ambasador, sunteţi de patru ani în România, post precedat de cele de la Dakkar şi Ankara. Cum aţi descrie experienţa românească, mai ales că aţi ajuns aici imediat după aderarea noastră la Uniunea Europeană?România intrase în UE de la 1 ianuarie şi făcuse deja enorm pentru a se pregăti, pentru a se adapta în vederea aderării. Veneam într-o ţară care parcursese o bună parte din drum pe calea democratizării, a economiei de piaţă, a respectului faţă de statul de drept. Şi apoi, în planul vieţii de fiecare zi, viaţa era mai uşoară în România decât în Senegal. Nu se putea compara. Aşa încât pentru mine trecerea de la un post la altul a fost uşoară. Deşi există diferenţe destul de importante de sensibilităţi, diferenţe culturale, socio-culturale, diferenţe de abordare a unor probleme, totuşi România şi Elveţia trăiesc în aceeaşi lume: în Europa, cu aceleaşi valori, cu aceleaşi principii, cu aceleaşi comportamente. Deci este oricum mai uşor. Când eşti în Africa, trăieşti într-o lume cu totul diferită. În prima mea zi de lucru, când nu îmi prezentasem decât copiile scrisorilor de acreditare, am fost invitat la dineu de preşedintele României, care îl avea ca oaspete pe prinţul de Lichtenstein. Elveţia reprezintă pe plan diplomatic şi principatul de Lichtenstein. A fost deci o ocazie extraordinară. Nu ştiu dacă mulţi diplomaţi au avut onoarea şi şansa ca, în prima lor zi de lucru, să fie invitaţi la dineu de preşedintele ţării.
Iar acum vă pregătiţi să inauguraţi o serie de evenimente menite să sărbătorească un secol de relaţii helveto-române.
De relaţii diplomatice. Pentru că relaţiile oficiale au început în 1880, în urma cuceririi independenţei de către România şi a deschiderii unui consulat general la Bucureşti, dar relaţiile diplomatice, adică la nivelul de ministru plenipotenţiar, de ambasador dacă vreţi, au fost inaugurate datorită deciziei Regelui Carol I de a numi un ambasador la Berna, iar Elveţia a numit un ambasador, un şef de legaţie cum se numea pe atunci, la Bucureşti cinci ani mai târziu, în 1916. Dar începutul a fost făcut în 1911, dată de la care numărăm 100 de ani de relaţii diplomatice. Cu mult înainte existaseră tratate între România şi Elveţia, un tratat de comerţ în 1886. În 1869, tânărul stat român apelase la Elveţia pentru a-i organiza sistemul poştal. Asta implica deja relaţii oficiale, în orice caz semioficiale. Ca să nu mai vorbim de relaţiile dintre cetăţenii celor două ţări. Încă de la începutul secolului al XIX-lea întreprinderi elveţiene începuseră să se instaleze aici şi s-au dezvoltat într-un mod cu totul remarcabil până la al doilea război mondial.
Există o dezvoltare a relaţiilor comerciale extrem de intensă. Un simplu exemplu, primele mari renovări ale grădinii Cişmigiu au fost făcute de o importantă întreprindere horticolă elveţiană, Levrat, care a înfiinţat clubul Asociaţia Elveţienilor din România, apoi întreprinderi ca Vander, Hoffman-Laroche, pentru produse farmaceutice, UBS, în domeniul bancar, au venit în România în perioada interbelică. La sfârşitul sec. al XIX-lea întreprinderi elveţiene furnizau motoare cu aburi pentru navigaţia pe Dunăre, forau puţuri de mare adâncime pentru apă, apoi electrificarea căilor ferate a fost făcută tot de elveţieni. Toate aceste antreprize erau finanţate prin acorduri încheiate cu România. Migraţia elveţienilor către România pe vremea aceea era foarte diferită de ceea ce este azi. Bineînţeles, acum avem ceea ce se cheamă expatriaţi care vin în cadrul multinaţionalelor, dar la vremea aceea oamenii veneau ca să se stabilească aici.
Vă aflaţi printre primii 10 la capitolul investiţii.
La investitori, da, dar nu şi la capitolul comerţ, acolo nu suntem printre primii 20. În privinţa comerţului mai există mari posibilităţi de dezvoltare.
Presa din România din ultimele zile a reţinut, bineînţeles, aspectul festiv al centenarului, dar a ridicat şi problema pieţei muncii pentru cetăţenii români în Elveţia.
Cred că se impun câteva precizări. Toţi cetăţenii Uniunii Europene au aceleaşi drepturi. Există convenţii privind libera circulaţie a persoanelor între România şi Elveţia şi între Elveţia şi UE. Această convenţie de liberă circulaţie a persoanelor a cunoscut extinderi deoarece la început a fost negociată cu cei 15 membri ai UE, după care a fost extinsă la 25 şi din nou extinsă la 27. Dar încă de la prima încheiere a convenţiei au existat ceea ce se cheamă clauze de salvgardare, pentru o perioadă tranzitorie. Elveţia şi piaţa muncii din Elveţia trebuia să evalueze imigraţia pentru a evita o eventuală invazie a pieţei muncii, căreia posibilităţile noastre de angajare nu i-ar fi putut face faţă. Trebuia să fixăm cote de imigraţie şi să vedem cum aveau să evolueze lucrurile. Este evident că pentru România, care împreună cu Bulgaria este ultima intrată în UE, perioada tranzitorie a început mai târziu. Şi se va întinde pe o perioadă mai lungă. Ca şi clauzele de salvgardare, care sunt provizorii şi vor fi supuse unei reexaminări din 2 în 2 ani. Dar există o dată limită – 2016. Cetăţeanul român are aceeaşi vocaţie, ca orice cetăţean german, portughez, maltez, eston să circule, să lucreze, să se stabilească în Elveţia. Să lucreze dacă, evident, este de lucru.
Românii sunt foarte interesaţi de problemă pentru că fac eforturi să stabilească pe o bază de egalitate relaţii similare cu alte ţări din UE şi de aceea situaţia este oarecum delicată. Desigur, Elveţia nu e întru totul asimilabilă acestei situaţii pentru că nu face parte din UE.
Sigur, mai există ţări membre ale UE care au încă clauze de salvgardare cu privire la România şi mai e o chestiune care nu e încă rezolvată, dar care nu depinde de Elveţia, ci de Bruxelles, de Comisia Europeană, şi anume recunoaşterea diplomelor. Ştiu că este o chestiune căreia România îi acordă o mare importanţă şi pot foarte bine să o înţeleg. Elveţia este şi ea interesată de rolul acestui proces în exerciţiul complet al liberei circulaţii.
* * *
Mărturie
„O anecdotă amuzantă: prima atestare păstrată în Elveţia despre România există şi acum în prestigioasa bibliotecă a abaţiei din Saint Gall şi a fost scrisă de doi călugări români care, în sec. al XVI-lea, au fugit de persecuţiile lui Vlad Ţepeş şi s-au refugiat în Elveţia, unde au scris o mărturie. Ea merită menţionată, chiar dacă nu a produs efecte asupra relaţiilor noastre şi a fost cunoscută mai mult de istorici şi specialişti.“
Potenţial
„În secolul XIX, mai ales după începutul domniei Regelui Carol I, şi poate şi acum, România era pentru elveţieni un fel de Eldorado, o ţară unde erau multe de făcut, o ţară cu potenţial. Un potenţial pe care nu l-a pierdut nici în ziua de azi. De altfel, întreprinderile elveţiene sunt aici şi nu numai că investesc, dar îşi sporesc investiţiile. Din 1990 şi până acum, relaţiile comerciale au crescut de 10 ori.“
* * *
În domeniul pieţei muncii, care devine tot mai larg şi în contextul general al globalizării, nu ar trebui oare Elveţia să-şi pună problema unei schimbări de perspectivă în legătură cu UE, chiar dacă cetăţenii elveţieni s-au exprimat împotriva aderării?
Există un volum comercial zilnic de 1 miliard de euro între Elveţia şi UE. Elveţia e al doilea partener economic al UE. După SUA şi înaintea Chinei, deocamdată. Elveţia este foarte integrată în UE pentru că nu poate rămâne în afara ei. Instituţional vorbind poate, dar este obligată să fie foarte integrată cu UE. Alt aspect dificil este că, atunci când negociem un tratat într-un domeniu oarecare, există deja un acquis comunitar important – sub formă de directive, de legi, de convenţii, de norme. Aceste instrumente internaţionale sunt în permanenţă modificate, iar Elveţia ar trebui să accepte aceste viitoare modificări ca atare, fără a le putea negocia.
Vă pregătiţi de alegeri federale, programate pentru luna octombrie a acestui an. Credeţi că există o problemă în politica internă legată de sentimentul de unicitate a voinţei generale fondatoare în sistemul politic elveţian, raportată la deschiderea faţă de Uniunea Europeană?
Ceea ce dvs. numiţi unicitate şi noi numim consens sau armonie politică este inerent naturii noastre politice profunde. Suntem, cum se spune în germană, „eine Willensnation“, o naţiune formată pe baza unui angajament de voinţă; nu vorbim aceleaşi limbi, există delimitări teritoriale care nu se suprapun peste separaţiile lingvistice, dar există această voinţă de a trăi împreună, de a avea un destin comun. În momentul de faţă însă ne dăm seama că în marile orientări, mai ales în ce priveşte Europa, avem divergenţe din ce în ce mai apăsate. Vedem cum se naşte un clivaj şi asta e marea provocare cu care se confruntă sistemul nostru politic, mai ales în legătură cu imigraţia. Imigraţia a evoluat şi ea foarte mult. În trecut, în Elveţia am avut o imigraţie italiană, apoi una spaniolă, portugheză, dar erau oameni de aceeaşi cultură, oameni care se adaptau foarte uşor la modul nostru de viaţă. După care a început să fie din ce în ce mai greu. Imigraţia provenită din Balcani în urma războiului din fosta Iugoslavie a adus mentalităţi mai diferite, mai greu de integrat. Şi apoi a venit imigraţia musulmană, destul de semnificativă. Cred că în Elveţia sunt acum în jur de 300.000 de musulmani. În ţările cu o rată mare de imigranţi există un soi de reflex...
De apărare?
De teamă că nu-ţi vei mai putea menţine valorile şi un anume comportament social. Sigur, în campaniile electorale au existat unele excese care ar putea face să se creadă că elveţienii sunt împotriva imigraţiei. Nu! Elveţianul e obişnuit cu imigraţia.
S-a născut cu ea. Fireşte că există fricţiuni, există probleme, nu are rost să le negăm. De pildă, refuzul de a permite construirea de minarete exprimă o teamă, dar nu numai, el exprimă şi un mesaj: Sunteţi bineveniţi, dar fiţi discreţi, nu vă impuneţi prezenţa şi totul o să fie bine. În Elveţia există 150 de moschei, musulmanii din Elveţia sunt liberi să-şi practice religia fără nicio constrângere, numai că integrarea trebuie să se facă treptat, încetul cu încetul, oamenii trebuie să se obişnuiască. Ştiţi că, în trecut, Elveţia a cunoscut conflicte religioase foarte puternice. În anumite cantoane, protestanţii, când au îmbrăţişat Reforma, le interziceau catolicilor să-şi înalţe clopotniţe!
Există, deci, precedente!
Da, după care clopotniţele au fost tolerate, dar nu puteau să-şi atârne clopote. Iar când catolicii, în anumite cantoane, au avut voie să-şi pună clopote, ele trebuiau să sune la unison cu clopotele protestante... Dar de aici şi până la difuzorul care îi cheamă pe credincioşi la rugăciune mai e însă un pas pe care elveţienii nu sunt dispuşi să îl facă.
A existat un proiect politic de control al imigraţiei în Elveţia de la bun început sau e vorba de o iniţiativă mai recentă?
La început lucrurile acestea s-au făcut într-un mod empiric. Italienii, de exemplu, lucrau în construcţii pentru că sunt arhitecţi minunaţi, sunt un popor de constructori, fac case superbe. Apoi au venit spaniolii, care lucrau mai puţin în construcţii şi mai mult în agricultură. Au mai venit şi alţi imigranţi, dar nu se poate spune că există o captare foarte sistematică. Să nu uităm că în 4 orchestre simfonice avem 3 concertmaiştri români. Piaţa a hotărât: muzicienii români sunt mai buni decât elveţienii. Există de asemenea un procent impresionant de cercetători români la Şcoala Politehnică Federală de la Zürich în domeniul matematicii. Pentru că România are o foarte bună şcoală de matematică, o tradiţie şi Elveţia este interesată să coopereze cu România în sectorul acesta. De altfel, în noul pachet, program de cooperare pe care l-am inaugurat anul acesta, în valoare de 140 de milioane de euro, există o sumă în franci elveţieni care e rezervată cercetării, ceea ce e important, pentru că această cooperare nu are ca singur scop furnizarea unui savoir-faire către România, ci este făcută în ideea unui adevărat schimb între cercetătorii români şi cei elveţieni, care pot profita de cunoştinţele, de nivelul înalt al colegilor români.
Vorbind de aceste schimburi, care sunt elementele principale în programul de manifestări prilejuite de aniversarea centenarului relaţiilor diplomatice dintre România şi Elveţia?
Ne-am gândit că pentru a onora prietenia care ne leagă cel mai bun mijloc este cultura. Deci am organizat şi sprijinit un număr de evenimente culturale, evenimente sociale, simpozioane, vor fi concerte de jazz cu o formaţie elveţiană în cadrul festivalului Europa Fest, concerte de muzică clasică, orchestra de cameră de la Lausanne va veni în România în septembrie în cadrul Festivalului „Enescu“ , în cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Cluj vor rula filme elveţiene, o trupă de teatru elveţiană va da spectacole la Teatrul German din Timişoara în noiembrie, vor fi publicate diferite lucrări, am publicat cartea Elveţienii din România, care a fost lansată în cadrul ceremoniei oficiale din 10 mai şi care va fi vândută în librării, deci o serie întreagă de evenimente, un simpozion despre dadaism şi avangarda în Europa, cu un panel despre insurecţia de la Zürich.
Aţi consacrat un simpozion comisiilor de adevăr.
Un lucru de mare importanţă. Simpozionul e făcut în colaborare cu Institutul pentru Cercetarea Crimelor Comunismului în România, care este organizatorul. Rolul acestor comisii istorice este important pentru că te obligă să-ţi priveşti trecutul, să-l accepţi, să-l digeri. Simpozionul are ca scop să examineze ce rol joacă aceste comisii istorice, ce aduc ele, dacă sunt utile sau nu, ce gen de muncă trebuie să facă. Vor veni câţiva experţi elveţieni, un expert german şi experţi români şi cred că această reuniune este un lucru foarte important. România mai are de rezolvat probleme legate de trecutul recent. E problema Securităţii, a comunismului, a evenimentelor din ´89, a mineriadelor. E problema Holocaustului, care nu a fost elucidată în întregime.
În Elveţia există o comisie istorică pentru fondurile „en deshérence“, ceea ce s-ar putea traduce prin fonduri rămase fără moştenitori. Este vorba de acele fonduri pe care familii de evrei le-au plasat în Elveţia înainte de război şi pe care moştenitorii au încercat să le recupereze după război lovindu-se de multe obstacole şi uneori fără nici un succes, până când Congresul Evreiesc Mondial nu a făcut presiuni puternice şi ne-a obligat să ne privim trecutul cu mai multă obiectivitate şi să ne facem un examen de conştiinţă. Băncile elveţiene au fost obligate să restituie aceste fonduri.
Elveţia a avut nevoie de această terapie din cauza acumulării unei mase critice de lucruri nespuse ori nefăcute sau din cauza unor constrângeri exterioare?
A fost un răspuns la o presiune exterioară foarte puternică. În mediile bancare se vorbea însă de mai de mult, pentru că existau cereri de recuperare din partea moştenitorilor, dar moştenitorii se loveau de o atitudine foarte legalistă. Sunteţi moştenitor, bine, dar avem nevoie de probe formale. Părerea mea este că avem totuşi o mare deschidere faţă de trecutul nostru. Nu îl ascundem.
Cum trăiţi această ultimă etapă a carierei dumneavoastră diplomatice?
Foarte bine. Iubesc cultura, în cursul carierei mele am fost 6 ani consilier cultural la Londra şi acest centenar îmi permite, iată, să organizez evenimente culturale, să intru în legătură cu parteneri culturali, în fond să-mi satisfac hobby-ul. E o excelentă introducere în cariera mea viitoare. Sper de altfel ca în această viitoare carieră să mă ocup de un eveniment legat de o foarte mare artistă româncă, pianista Clara Haskil. Acesta va fi unul din proiecte şi mai am şi altele. Există artişti români în Elveţia care au proiecte interesante şi sper să putem clădi ceva împreună şi, de ce nu, să revin din când în când în România pentru proiecte culturale. Pentru mine este o trecere spre un nou început care se prezintă sub auspicii deosebit de bune.
* * *
OVR
Pe 9 iunie 2011 va fi lansată „Operaţiunea Satele Româneşti“, în colaborare cu Asociaţia Satelor Româneşti (OVR), comuna Nendaz (Elveţia) şi comuna Gherla, ocazie cu care autorităţile de la Gherla vor primi un camion de pompieri adus din Elveţia, iar la Deda va fi inaugurat un centru pentru pompieri pe 10 iunie. OVR şi anumite municipalităţi din România cooperează pentru îmbunătăţirea capacităţii administraţiilor în protecţia civilă.
Rock
Societatea CFF Vişeu de Sus, care exploatează calea ferată forestieră din Vişeu de Sus, va organiza două concerte rock, primul la staţia feroviară Vişeu de Sus (22 iulie) şi cel al doilea la staţia Paltin (23 iulie), cu participarea grupului elveţian Blues-ick. Locomotivele cu aburi de la Vişeu de Sus au fost restaurate cu ajutorul fundaţiei elveţiene „Hilfe für die Wassetalbahn“ – Ajutor pentru Calea Ferată Forestieră din Vişeu de Sus.
* * *
Interviu cu Excelenţa Sa LIVIO HÜRZELER, ambasadorul Elveţiei în România, realizat de RALUCA ALEXANDRESCU
Traducere de LUMINIŢA BRĂILEANU
