Pe aceeași temă
Corectitudinea politică duce inerent la minciună. A devenit un fel de carcasă de cuvinte tandre, de formule sofisticate, alese, toate în urma unei teribile obsesii pe care și-a creat-o Occidentul de a nu jigni, de a nu ofensa minoritățile. Unui cetățean care are pielea neagră nu trebuie să-i spui „negru“, ci „cetățean de culoare“. Unei femei care spală pe jos nu poți să-i spui „femeie de serviciu“, ci „agent de întreținere a suprafețelor“. Sigur, nu aici este problema. Însă acest tip de gândire prudentă a devenit sistemică și s-a dezvoltat într-un fel de limbă de lemn. Aceasta a creat o cortină de fier în fața ochilor oamenilor politici, care nu mai văd realitatea. În Franța, unele asociații care îi ajută pe imigranți au profitat de acest sistem pentru a împinge „antirasismul“ la dimensiuni absurde și grotești. În urmă cu 15-20 de ani, fondarea de asociații antirasiste era o joacă de copil. Orice primărie, orice putere locală oferea bani pentru o asociație care să lupte împotriva rasismului, scopul fiind de altfel foarte nobil. Însă lupta împotriva rasismului poate împinge uneori la niște consecințe absurde. Deja nu se mai folosește cuvântul „rasă“, deja sfera politică începe să se teamă de statisticile în care apare cuvântul „rasă“. Nu ai voie să spui că în închisori sunt foarte mulți oameni care provin din imigrație, din zona Maghrebului și că sunt musulmani. Brusc, marele public și clasa politică nu mai au voie să vadă niște realități care, din nefericire, sunt în continuare scrutate de extrema dreaptă și exploatate politic. Consecința este că forțe care sunt în definitiv antidemocratice, antieuropene, marcate de o vocație antirasistă și antisemită preiau ele stindardul agitării adevărului. Iar adevărurile în Franța sunt destul de dureroase.
De fapt, care sunt adevărurile speculate cu atât de mult succes de forțele antisistem?
După 25 de ani, clasa politică recunoaște la unison că integrarea populațiilor de origine maghrebiană, musulmană a fost un eșec. Însă, de cele mai multe ori, oamenii politici se tem să denunțe aceste realități. Foarte puțini sunt eseiștii și filozofii din Franța care au curajul să spună acum lucrurilor pe nume. Nici ei nu le spun fără să fie taxați ca fasciști uneori. Este cazul lui Alain Finkielkraut, un filozof cu origini evreiești și poloneze. El a scris o carte intitulată L’Identité malheureuse (2013), unde vorbește exact despre aceste realități. Franța lui Finkielkraut se află într-un fel de sciziune identitară, unde o parte din populația venită din imigrație (inclusiv mulți tineri născuți pe teritoriul francez din familii de imigranți) nu se mai recunoaște în proiectul acestei vieți în comun pe care Franța continuă să îl apere. Pe acest fond, se produc fenomene halucinante, în sensul că o primă generație de imigranți din lumea arabo-musulmană venită în anii ’60 s-a integrat perfect, acei oameni au muncit, au practicat un Islam moderat, iar copiii lor se duc astăzi să lupte pentru Statul Islamic. Cum a fost posibil ca a doua și a treia generație să nu reușească să se integreze, când prima a venit, a muncit și a fost fericită aproape să trăiască pe pământ francez? Sigur, prima generație a avut de lucru. A doua este confruntată cu șomajul.
Există un alt eseist foarte mediatizat, Éric Zemmour, care a scris Le Suicide français. În general, mediile de informare corecte politic l-au certat, criticat, decretat ca extremist. Pe de altă parte, publicul îi cumpără cărțile. Sinuciderea franceză este un best seller. Cei care îl apără preiau această frază pronunțată cândva de Voltaire - „nu sunt de acord cu opiniile interlocutorului meu, dar mi-aș da și viața pentru ca el să și le poată exprima“. Într-o lume cu adevărat democratică avem nevoie de toate opiniile, dar mai ales avem nevoie ca limba de lemn a politicienilor să fie spartă, fisurată, pentru că în spatele ei se ascunde escamotarea adevărului. Nu întâmplator oamenii politici se tem să recunoască unele adevăruri. Dacă le-ar recunoaște, ar trebui să propună și soluții. Dar ei nu au soluții și preferă să se ascundă în spatele limbii de lemn. Cei care sparg limba de lemn sunt acești intelectuali care își asumă această misiune.
Un alt exemplu îl oferă Régis Debray, cu Eloge des frontières. În urmă cu 10 ani, când toată lumea striga sus și tare că trebuie să ștergem frontierele, să nu mai existe frontiere, el spunea că totul trebuie dozat. Frontiera este un lucru necesar. Să luăm ființa umană: prima noastră frontieră este pielea. Dacă ne-am jupui de piele, nu mai rămâne nimic din noi. Europa are nevoie de frontiere solide. Nu putem să dinamităm dintr-o dată toate frontierele, pentru că ne dinamităm identitatea. De fapt, ne pierdem și ne evaporăm în neant. Nici el nu este agreat întotdeauna de o anumită gândire dominantă, care în Franța a fost creată de fapt de stânga. 1968 a fost o mare victorie pentru stânga franceză la nivelul mentalităților și chiar al ideologiei. După 1968, stânga a dominat spațiul mediatic și a impus o anumită ținută intelectuală. Dar între timp s-a întâmplat ceva. În 1968, în Franța exista încă o stângă care avea de partea ei masele. Ideologia avea de partea ei și proletariatul, care, între timp, a dispărut. A rămas ideologia. E ca și cum un corp de ofițeri foarte bine format s-ar trezi fără armată. Așa s-a întâmplat cu stânga franceză, unde au rămas ideologii și s-a evaporat proletariatul. Treptat, acest corp de ofițeri fără soldați și-a înlocuit armata. El avea nevoie de o clasă oprimată și, cum cea inițială a părăsit câmpul de luptă, au fost descoperiți oprimații din imigrație.
Franța descoperă acum că la nivel local, în foarte multe comune, administrațiile socialiste s-au înțeles cu imigranții pe ideea păcii sociale: noi vă dăm banii să vă organizați cum vreți, important este să nu avem probleme de delicvență, de droguri etc. Or, în aceste comunități care au fost lăsate să se organizeze cum au vrut ele au apărut imamii radicali, dar și o anumită disciplină comunitară, în care, din interior, fetelor li s-a spus: ori vă acoperiți, ori vă vom considera niște prostituate. Practic, un mod de viață incompatibil, în contradicție flagrantă cu cel francez. Să nu uităm totuși că Franța a creat o artă de a trăi, un spațiu al insolenței și al spiritualității, că femeia poate s-a eliberat întâi și întâi pe planetă în Franța, că egalitatea între sexe a fost câștigată cu multe lupte împotriva obscurantismului și a catolicismului. Să vezi în spațiul acestei Franțe cum cartierele ei mărginașe se transformă în niște ghetouri, în care uneori poliția nu îndrăznește să intre, unde străzi întregi sunt controlate fie de dealeri, fie de guru integriști, care impun familiilor și mai ales femeilor un anumit mod de comportament, toate aceste lucruri sunt dramatice. Din aceste cartiere au plecat să lupte în Siria sute și sute de tineri total îndoctrinați fie prin Internet, fie prin intermediul imamilor radicali. Toate aceste lucruri stupefiază Franța. Vorbim în cele din urmă de copii născuți pe teritoriu francez, care au trecut printr-o școală republicană și care se duc să lupte împotriva Franței sau comit atentate împotriva francezilor. Franța se află într-un moment de extremă confruntare cu ea însăși, pentru că se întreabă unde a greșit. Franța nu merită să fie astfel maltratată chiar de unii dintre fiii ei, pentru că a fost mereu o țară deschisă străinilor, Franța este o țară a diversității.
Dincolo de această avangardă de formatori de opinie care sparg valul limbii de lemn, cum se face raportarea la cealaltă Franță - Franța marginală, a banlieue-urilor? În definitiv, statul francez se află într-o bătălie pentru „inimi şi minţi“.
Există un șoc pe care îl trăiesc astăzi francezii. Nu este atât șocul atentatelor, cât al rezultatelor pe care le obține Frontul Național la fiecare scrutin. Or, francezii își spun că, dacă Frontul Național câștigă atâtea voturi, înseamnă într-adevăr că se întâmplă ceva grav și că o bună parte din populație, indignată sau deziluzionată de analizele pe care le fac politicienii establishment-ului tradițional, fie de dreapta, fie de stânga, se îndreaptă și îmbrățișează analizele pe care le fac extremele. Șocurile acestea au fost numeroase în ultimii ani. În continuare, Frontul Național rămâne un partid care, de fapt, vrea dizolvarea Europei, propune o Franță care să se replieze în ea însăși, propune soluții economice aberante și forme de protecționism care nu pot fi viabile. Și totuși, o parte dintre analizele făcute de Marine Le Pen și ideologii ei sunt votate sau aprobate în urne de trei-patru milioane de alegători, ceea ce înseamnă foarte mult. De aici întrebarea legitimă - ce se întâmplă? Se întâmplă că, într-adevăr, atât dreapta, cât și stânga nu au luat măsurile adecvate pentru a apăra valorile Republicii Franceze și valorile europene. Nici Europa Occidentală nu a luat măsurile adecvate. Este inadmisibil ca alături de capitala Europei, lângă Bruxelles, să se dezvolte un cuib de islamiști radicali și asasini, la numai un sfert de oră de mers cu mașina de Comisia Europeană. Este absolut absurd și grotesc. Este limpede că politicienii care au condus Europa au închis ochii și nu au vrut să vadă anumite lucruri, tocmai pentru a nu-și crea probleme. La fel și în Germania, vedem șocul provocat de aceste agresiuni sexuale în Köln și alte câteva orașe. Se contureză o altă realitate, aceea că doamna Merkel s-a grăbit cu acești oameni. Sigur, ei vin în Europa pentru că fug de război, dar poate ar trebui primiți altfel. Europa nu trebuie să accepte șantajul turcesc sau să îi primească fără să controleze identitatea celor care vin. Imigrația rămâne un șantier gigantic și la orizont nu se vede o soluție imediată. Europa va trebui în continuare să primească refugiați pentru că nu este capabilă să impună pacea în Orientul Apropiat. Europa nu poate să impună pacea și din cauza altei forme de orbiri, pentru că Europa este un continent dezarmat, fără apărare, un continent care și-a desființat forțele militare. Cu excepția Marii Britanii și a Franței, care mai au forțe cărora merită să le dăm numele de armată, celelalte țări nu au tehnologie militară sau capacitatea de a acționa la distanță. Majoritatea țărilor europene s-au dezarmat în numele unei ideologii comerciale absolut debile, care este o formă de liberalism împinsă la extrem. În virtutea ei, statul trebuia practic să dispară și să rămână numai cetățenii care fac comerț. Această dispariție a rolului statului pe care orânduirea comercială o cere este un pericol enorm. De pildă, în Franța, acum politicienii regretă că a fost desființat serviciul militar obligatoriu și după 20 de ani au revelația că era important, că tinerii care făceau armata descopereau ce este națiunea și care sunt valorile republicii. S-a stricat un mecanism și acum se văd consecințele. În plus, poate acum este periculos să reîncepi cu conscripția obligatorie, pentru că, dacă pe unii îi înveți să mânuiască armele, s-ar putea să le întoarcă împotriva camarazilor lor. S-a distrus o manieră de a crea integrare care acum este prea târziu să fie restabilită. Practic, în fiecare zi, într-un fel sau altul, citind presa franceză, asist la o polemică despre ceva care nu s-a făcut și trebuia făcut în Franța la timp. Politicienii francezi descoperă cu stupoare că pușcăriile au devenit școli de radicalizare islamistă. Cum este posibil să trimiți pe cineva în închisoare cu statut de simplu delicvent și la ieșire el să fie un redutabil islamist radical? Ce se întâmplă acolo, de ce sunt astfel organizate închisorile? Puterea „morală“ o au, se pare, islamiștii radicali, care preiau deținuții încă inocenți și îi transformă în martiri potențiali, pregătiți să-și dea viața. Faptul că de ani buni vin imami radicali care nu au fost controlați este o altă problemă pe care Franța nu reușește să o rezolve, pentru că nu a reușit să-și pregătească imamii ei care să fie francezi, care să încerce să reconcilieze valorile Republicii Franceze (respectul, egalitatea, democrația, libertatea de expresie, laicitatea în spațiul public) cu Islamul. Abia acum au fost obligați câțiva imami să-și oprească predicile pentru că ideile lor erau incompatibile cu republica.
Peste toate acestea se suprapune o criză a leadership-ului european, dezorientarea Europei în marile dosare ale momentului.
Europa, după ce și-a ratat prima sinucidere în anii primului război mondial, după ce și-a ratat a doua sinucidere în anii celui de-al doilea război mondial, acum a ales o altă metodă, o formă de sinucidere lentă, prin deschiderea venelor, prin scurgerea totală a valorilor Europei - democrație, libertate, insolență, poftă de viață, plăcerea și arta de a trăi, lipsa de frică, lipsa de autocenzură. Pe acest fond vedem revenirea zidurilor, a gardurilor de sârmă ghimpată, chiar o nouă sciziune între țările din Răsărit, care au o cu totul altă cultură geopolitică decât țările din Occident. Multiculturalismul provoacă frică în Est, iar în Vest multe voci spun că a eșuat. Una este să iubești toate culturile lumii și alta să transformi multiculturalismul în segregație, în sensul că în piscine ai ore în care intră femeile și ore în care intră bărbații. În unele zone pot apărea trotuare pentru femei și trotuare pentru bărbați, dacă accepți chiar toate „culturile“, în sensul unor coduri de comportament.
Poate una dintre soluții se află în reinventarea mecanismelor proiectului comun, a spațiilor comune ale națiunii politice. Mai are Franța, dar și Europa o astfel de capacitate?
Mai mult ca niciodată, Europa pare o cetate asediată. Pe de o parte, avem amenințarea fascismului islamist care și-a creat focare în interior. Apoi, la porțile Europei bat peste un milion de refugiați pe an, care nu sunt toți pregătiți să adopte stilul de viață occidental. Diverse forme de naționalism se dezvoltă în interiorul Europei, de parcă fiecare comunitate ar vrea să se retragă ca într-un fel de cochilie națională susceptibilă să o apere. Există o tendință de repliere în sine. O cauză posibilă este și criza economică, pentru că Europa și-a ratat prosperitatea. Din 2008 încoace se întâmplă ceva uluitor în Europa. Cum este posibil ca, într-o Europă în care nu a existat un război în ultimii 60 de ani, economia, în loc să crească, să se acumuleze prosperitate și să se difuzeze în masa populației europene, să intre într-o criză bizară, cu un șomaj care închide porțile tineretului, cu perspective zero pentru generația tânără? Sunt mai multe eșecuri și în acest moment cei care vor prăbușirea proiectului european presimt că Europa este un fel de animal încolțit, fragil. Europa însă a avut de mai multe ori puterea de a renaște...
Important este ca Europa să-și păstreze identitatea în materie de democrație, de libertate, să rămână puternică la acest capitol. Este obligatoriu ca acești oameni care intră în casa Europei să se șteargă pe picioare și să nu intre cu noroiul unor preconcepții sau ideologii toxice. Europa, ca să-și poată recupera ce avea înainte de primul război mondial, și anume o anumită prestanță, o anumită autoritate morală și culturală globală, are nevoie de multă fermitate acasă. Aceasta trebuie să vină în primul rând la nivel legislativ. Trebuie să fie foarte clar pentru fiecare imam că, dacă incită la ură, i se interzice pe vecie să mai pună piciorul în Europa. Trebuie să devină clar din punct de vedere juridic că nu ai voie să atingi o femeie pe stradă fără aprobarea ei. Trebuie să fie clar pentru miile de tineri care intră acum în Europa că o femeie cu fusta scurtă care stă la un bar și bea o cafea nu este o târfă. Europa trebuie să redevină o forță credibilă.
Vedem în jurul nostru o lume în criză: a Europei, a Vestului, a partidelor tradiționale, spectrul Brexit-ului și al Grexit-ului, ascensiunea alternativelor antisistem. Contribuie spațiul media la exacerbarea acestor crize pe fondul a ceea ce numiți teatralizarea informației?
Contribuie, pentru că în spațiul mediatic avem acum, pe fondul hollywoodizării informației, și foarte mulți clovni sau bufoni. Ei ocupă spațiul mediatic prin insolența lor, prin capacitatea lor de a fi uneori amuzanți, alteori de a surprinde și chiar stupefia. Sunt de fapt niște circari pe care oamenii îi adoptă și la un moment dat se dezvoltă chiar un reflex: dacă nimeni nu mai provoacă un scandal pe micul ecran, înseamnă că este neinteresant. Această transformare a zonei mediatice, dintr-un spațiu în care ar trebui să predomine analiza, reflecția și dezbaterea, într-un spațiu al circului mediatic este extrem de nefastă. Asistăm, de fapt, la una dintre marile boli ale industriei mediatice.
Hollywoodizarea informației este nefastă și pentru că oamenii, după ce au văzut o dezbatere sau un jurnal de actualități, s-au ales cu adrenalina, cu gustul pentru spectacol și nu mai au dorința de a acționa și reflecta. Au impresia că și-au făcut datoria față de informație. Se induce astfel o deresponsabilizare complexă și sofisticată a cetățeanului prin suprainformarea sa. Cu cât mă informez mai mult, cu atât mă simt mai puțin responsabil față de durerile lumii. Și asta pentru că impresia este aceea a unui film, a unui serial nesfârșit și atunci se produce o infuzie de ficțiune în viața omului, totul devenind ficțiune. Când filmele de aventuri și jurnalul de știri sunt făcute în virtutea aceluiași limbaj care se adresează adrenalinei, emoției, omul nu mai crede în ele și le și confundă pe ambele. S-au unit în același punct informația cu ficțiunea, ceea ce produce acest sentiment că actualitatea cu dramele ei nu mai este treaba noastră și ne uităm din când în când la TV pentru a ne lua doza de adrenalină.
Cum este afectat jurnalistul de toate aceste tendințe?
Jurnalistul nu este un simplu cărăuș de informație care ia cuvintele din gura unui om politic și le duce spre public. Jurnalistul trebuie să facă mult mai mult de atât: să ofere chei de interpretare și să deschidă porțile reflecției, nu doar pe cele ale ingurgitării automate. Informația inutilă este o altă cangrenă a orânduirii mediatice. Astăzi ne aflăm într-o orânduire pe care am putea să o numim comercialo-mediatică. Sunt două mari forțe care formează identitatea acestei epoci: comerțul și mediile de informare. Sunt forțele care ne construiesc de fapt structurile, societățile, cadrele legislative și care au ca obiectiv final transformarea cetățeanului care gândește în consumator care cumpără, muncește, iar cumpără și transmite această pasiune pentru bucuriile efemere ale societății de consum.
Eu m-aș intoxica dacă aș fi numai jurnalist, obligat să observ la nesfârșit ororile din lume. Noroc că scriitorul din mine preia de la jurnalist unele subiecte și le transformă în literatură. Am scris, de exemplu, o serie de module teatrale inspirate din delirul societății de consum, din maniera în care un anumit timp de „consumism“ transformă de fapt omul într-o pubelă. Chiar așa mi-am intitulat, de altfel, unul dintre volume: Teatru descompus sau omul ladă de gunoi.
Scriitorul din mine mai este interesat de noile forme de spălare pe creier, uneori mai subtile decât cele pe care le-am cunoscut cândva în comunism. Este uluitor, dar adevărat: era mai ușor să identifici răul pe vremea totalitarismului, întrucât răul era vizibil, în timp ce răul astăzi este atât de complex și ascuns, încât îți trebuie zeci și zeci de instrumente de detectare sofisticată. Pentru mine, cele două meserii se împletesc, socialul fiind cadrul lor de foraj. Prin teatru și literatură reușesc să captez de o manieră mai nuanțată ce se întâmplă în această lume decât prin jurnalism. Omul este o ființă atât de contradictorie, iar pentru a pătrunde în adâncurile lui este nevoie de literatură. Literatura este în continuare un aparat sofisticat de radiografiere a istoriei contemporane. În aceste zile, am la Teatrul Național din București o piesă despre război în general și despre primul război mondial în special, care se numește Recviem. Este o piesă despre cum se întorc și revin acasă morții patriei. Ne aflăm în plină comemorare a primului război mondial, iar în această piesă mi-am propus să schimb unghiul de vedere în ce privește analiza ororii. Primul război mondial a fost mereu prezentat prin ochii participanților, ai martorilor oculari, ai istoricilor, ai învingătorilor și ai învinșilor. Numai literatura își poate propune o schimbare radicală a unghiului de abordare, și anume să vedem cum a fost războiul prin ochii morților, deci le dau cuvântul morților.
Revine teza „urilor ancestrale“. Ea a fost la modă în anii ’90. A și făcut parte din piesa dumneavoastră centrată pe ororile din Balcani, Despre sexul femeii ca un câmp de război în Bosnia. Acum este o temă folosită pentru a justifica neintervenția în Orientul Mijlociu. Ce produce „rinocerizarea“ comunităților împotriva „celuilalt“?
Aceste forme de energie, și anume memoria, umilințele strămoșilor, identitățile religioase, nu au fost analizate suficient. Cum poate un copil născut în Franța din părinți care au venit în anii ’60, care au trăit o viață normală să simtă că de fapt rădăcinile sale sunt dincolo de Mediterana, că în realitate colonialismul i-a umilit strămoșii și să devină un om care pune mâna pe mitralieră și omoară francezi din ură pentru stilul lor de viață, altfel spus, pentru că beau cafea și bere pe o terasă sau ascultă un concert de muzică rock? Este un mecanism mai complicat decât ne-am putea imagina și care uneori nu poate fi analizat doar de către jurnaliști, sociologi, psihologi sau istorici. Transformarea omului simplu în bestie este un fenomen pe care încerc să îl identific și în piesa mea despre Bosnia. Una dintre problemele pe care mi le-am propus a fost să înțeleg transformarea omului normal în bestie. Un tată cu familie, care își iubește copiii, care își iubește câinele, soția, pământul, dintr-o dată se transformă într-un asasin care consideră că vecinul său de altă etnie este de fapt adevăratul său dușman. Aceste mecanisme reprezintă un fel de explozii vulcanice de ură care vin uneori dintr-o intoxicare lentă pe care câteodată oamenii nici nu o conștientizează. Aceste mecanisme nu țin doar de istorie, de contexte sociale precise. Ele țin și de defectele mașinii umane. Noi nu suntem perfecți. În noi colcăie contradicții dificil de identificat pe care, dacă le-am putea cuantifica și plasa într-o mașină, aceasta ar exploda. Omul nu explodează însă, în ciuda faptului că rămâne un ghem de contradicții. Continuă să trăiască cu astfel de colcăieli în interiorul său, de unde și ideea că bestialitatea și barbaria ne pot aștepta la colțul străzii și nu suntem niciodată la adăpost de ele. În Franța are loc acum o dezbatere foarte intensă despre sursele radicalizării. Primul ministru a spus răspicat că trebuie să terminăm o dată cu sentimentul ăsta de vinovăție care ne face să explicăm totul prin evenimente istorice și colonialism. În această logică, însăși istoria Franței ar fi vinovată pentru că unii dintre fiii ei devin niște bestii și ucid oameni în cafenelele pariziene. În același timp, fără unghiul de interpretare pe care ni-l propun istoricii, sociologii, jurnaliștii, scriitorii, nu ajungem prea departe cu analiza. O concluzie ar fi că, de fapt, nu știm foarte multe lucruri despre noi, despre om. Faptul că și în societăți civilizate pot apărea niște neobarbari, hrăniți cu impulsuri și pulsiuni surprinzătoare, este o dovadă că omul rămâne în continuare o enigmă.
