De același autor
Până la urmă, ce vom vota la 11 decembrie? Ce le-am cerut noi explicit partidelor politice pentru ca „România să fie bine și tot românul să prospere“? Eu cred că nu le-am cerut nimic și i-am lăsat să ne propună ce cred ei că ne dorim. Acum, în al doisprezecelea ceas, ar fi cazul măcar să ne gândim ce ne dorim de la viitorul guvern, ca să ne facem o idee cu cine am putea vota.
Într-o țară blocată de stagnare și imobilism, din care fug oamenii simpli și cei calificați deopotrivă, cred că ar trebui să ne dorim reforme radicale, care să deblocheze România. Dar niciun partid nu propune reforme radicale, doar mai mulți bani pentru diferitele clientele și finanțări spectaculoase în sectorul public – dar fără reforme prealabile. Cum evitarea reformelor a devenit deja o regulă, poate că merită să observăm că niciuna din reformele majore care au fost lansate în ultimii zece ani nu a rezistat, cu excepția reformei justiției, care însă este apărată mai mult de UE și de NATO decât de politicienii români. Să vedem însă faptele.
După Colectiv și după toate problemele apărute în 2016, o reformă a sistemului sanitar era prioritatea zero. Nu doar câteva cârpeli sau măsuri punctuale, cum propune Guvernul Cioloș, ci o nouă filozofie a sistemului și o regândire a modului în care este finanțat. Un studiu aprofundat al sistemului există, încă din 2011, realizat de experți români autentici, la fel și o propunere de reformă. Dar toată lumea știe ce s-a întâmplat cu susținătorii acestei reforme - numai ideea schimbării sistemului a provocat revolte de stradă, orchestrate de USL, care s-au transformat în demonstrațiile de stradă în urma cărora a căzut Guvernul Boc. În consecință, nimeni nu se atinge de un sistem feudal care asigură un trai bun rețelelor baroniale cvasi-mafiote, de teama unui preț politic prea pipărat. Ce politician vrea să se sacrifice de dragul binelui public?
Tot unui eșec a fost sortită și reforma educației naționale realizată de Daniel Funeriu, dar ulterior anulată de modificările introduse de PSD, unele și cu sprijinul PNL. Deși este vorba de un domeniu crucial pentru viitorul cetățenilor și minat de subperformanță și de probleme grave, partidele nu propun reforme de substanță, preferând să nu deranjeze rețelele de influență constituite. Și apoi, de ce să pierdem voturile părinților impunând un sistem performant, cu reguli stricte de evaluare și examinare pentru copii?
Ambele reforme eșuate la care m-am referit au fost inițiate în afara partidelor, în speță la Cotroceni, și acceptate cu greu de partide, care, lăsate de capul lor, nu ar lansa nicio reformă. Poate pentru că se și tem de reacțiile isterice ale televiziunilor care au sabotat orice reformă care atingea interesele patronilor lor politici. Lecția istoriei recente a fost deci că și puținele reforme susținute de Guvernul Boc la îndemnul Președinției au fost demolate ulterior de PSD-ALDE, care a anulat și realizările unor instituții ca ICR sau IICMER din perioada când au fost conduse de Horia-Roman Patapievici și, respectiv, Vladimir Tismăneanu. Masa de manevră a fost armata de parlamentari care nu vor să schimbe nimic în această țară.
Nici Guvernul Cioloș nu a fost mai îndrăzneț, de frică să nu-și strice imaginea. Ar fi avut, de pildă, ocazia să pună pe o bază corectă colectarea contribuțiilor sociale și a celor de sănătate, cum propusese Gabriel Biriș. Speriat de o cabală internă a grupurilor de interese care nu aveau niciun apetit pentru o reformă care ar fi pus capăt utilizării discreționare a banilor din aceste contribuții de către manageri și patroni, guvernul, prin ministrul Finanțelor, a dat dovadă de lașitate și l-a aruncat peste bord pe secretarul de stat cu idei. Iar în privința reformelor din cultură, putem spune că tehnocrații au jucat de-a dreptul cartea antireformistă, revocându-l pe mult prea reformistul ministru Vlad Alexandrescu și lăsând nerezolvate majoritatea problemelor pe care acesta le abordase – pentru că nici baronii din zona culturii nu pot fi dislocați, mai ales că în spatele lor sunt rețele de interese puternice și oculte.
Altă reformă devenită imposibilă, în ciuda necesității ei evidente, este cea a SRR și SRTV. O singură dată, în 2005, a reușit Raluca Turcan, pe atunci de la PD, să finalizeze un proiect de lege rezonabil, care să înlocuiască anacronica Lege 41/1994. Ei bine, proiectul a fost respins chiar de majoritatea condusă de PD!
Avem deci o clasă politică incapabilă de reforme, pentru că este mult prea profund legată de sistem ca să îndrăznească să-l tulbure. Totodată, reformele radicale necesită curaj, competență și viziune – iar oamenii care posedă aceste calități nu se află pe listele de candidați ai partidelor, pentru că partidele nu au nevoie de oameni care gândesc autonom. Cu alte cuvinte, oamenii politici preferă stagnarea pentru că este mult mai sigură pentru ei. Nici măcar USR nu are un program reformist radical – deși te-ai fi așteptat ca un partid care se pretinde altfel decât celelalte să se distingă tocmai prin curaj și viziune.
În această campanie ne-am concentrat, în mod justificat, asupra candidaților cu dosare penale, dar am uitat că mai există și problema blocajelor și imobilismului, datorată dependenței clasei politice de sistem. De penali până la urmă se ocupă DNA și instanțele. Imobilismul și blocarea reformelor ar trebui însă sancționate de cetățeni, căci fără reforme România va stagna, sau chiar va involua, neabătut. Este, din păcate, o perspectivă care se conturează tot mai vizibil la orizontul alegerilor din 11 decembrie.
