De același autor
În loc să ne lecuim de cultul liderului providențial, după mai bine de un sfert de secol de dezamăgiri, iată-ne recidivând, exasperați de debilitatea unor partide de opoziție incapabile să ne apere de ofensiva pe care PSD o va declanșa împotriva justiției și tuturor instituțiilor democratice, dacă va câștiga majoritatea absolută după alegeri. Și, pentru că partidele de opoziție nu au de unde să ofere un premier credibil, li s-a găsit un lider providențial în persoana lui Dacian Cioloș, de care acum PNL și USR se agață ca înecatul de firul de pai.
Nu e vina premierului că s-a ajuns în această situație, dar nici el nu poate poza în independent absolut, care nu se murdărește cu politica, și nu poate ignora pericolele pe care le generează un sistem politic putred. Oare, dacă accepți să fii susținut în parlament de o coaliție de partide fără substanță și fără oameni valoroși, unele chiar cu personaje dubioase la conducere, poți tu rămâne curat și guverna după standardele europene? Până la urmă, cât de departe poate sta un prim-ministru de partidele politice care îl susțin? Și ce autoritate poate avea asupra lor din afară? Ar fi interesant răspunsul lui Dacian Cioloș la aceste întrebări.
Până acum, atitudinea premierului a fost de o ambiguitate perfectă. Domnul Cioloș nu candidează, adică nu coboară în mocirla luptei politice, dar propune o platformă care seamănă cu un proto-manifest electoral, știut fiind faptul că nu mergi în alegeri cu programe concrete și tehnice, ci cu câteva principii bine ambalate, care rezonează cu electoratul. Domnul Cioloș își dorește să fie premier și după alegeri, sugerând însă că partidele sunt cele care trebuie să se alinieze la principiile lui, nu el la programele lor. Apreciez poziția sa de principiu potrivit căreia votul nu trebuie dat pentru persoane, ci pentru partide, programe și principii, dar nu am nicio garanție că a înțeles rolul crucial pe care partidele politice îl au în funcționarea democrației și, în consecință, nu știu dacă este dispus să se implice în reformarea unui partid sau în inițierea unui partid nou după alegeri. Sau trebuie ca partidele să rămână veșnic slabe, pentru ca să avem nevoie mereu de lideri providențiali? Iar dacă Dacian Cioloș nu se va implica și în reforma partidelor politice, atunci nici nu pot fi sigură că va promova reformele radicale de care țara are nevoie. De fapt, deși vorbește de reformă, domnul Cioloș nu propune niciuna de fond. Mai mult, pune deliberat electoratul în situația perversă de a crede că votează pentru el, deși din urne va ieși – să zicem – Teodor Atanasiu. Să recunoaștem că nu e foarte corect față de alegători. Ilie Moromete ar fi protestat vehement împotriva unui premier care nu a fost ales. Care e, de fapt, legătura unui asemenea premier cu cetățenii? Like-urile de pe Facebook nu țin loc de democrație.
Mult mai cinstit ar fi fost ca domnul Cioloș să fi propus o platformă reformistă în jurul căreia să se coaguleze o coaliție de partide; să demisioneze din funcția de premier și să se prezinte în alegeri cu această coaliție, pentru a obține un mandat democratic pentru programul său. Ceea ce ni se propune, însă, în mod pervers, este să votăm niște partide – probabil PNL și USR – cu propriile programe, adaptate cumva la platforma România 100, dar fiecare în modul său, urmând ca, după alegeri, aceste partide să se țină de cuvânt și să susțină un Guvern Cioloș 2, despre care nu știm încă nimic – nici dacă va cuprinde miniștri propuși de partide, nici dacă premierul îi va impune pe actualii miniștri tehnocrați. Lipsa de transparență este totală. Totodată, după alegeri, coaliția care va susține ipoteticul Guvern Cioloș 2 va negocia cu premierul un nou program de guvernare, care nu va fi identic cu cel din campanie. Iar dacă domnul Cioloș nu va fi de acord cu programul partidelor, va fi liber să plece și electoratul nu va putea face nimic. Degeaba ne spune acum domnul Cioloș că nu dorește mari coaliții naționale pentru că ele implică prea multe compromisuri și paralizează reforma. Dacă nu câștigi alegerile cu un program concret de reformă, nu poți invoca voința cetățenilor pentru a-l pune în practică și, în final, tot la un compromis vei ajunge.
Nu spun că domnul Cioloș nu este o persoană onestă, dar regulile după care joacă în această campanie electorală mimează doar, în opinia mea, regulile democrației. Nu este el responsabil de eșecul partidelor, dar girează pervertirea democrației, acceptând o improvizație de culise ce se poate dovedi riscantă. Vinovate principale pentru inconsistența democrației noastre sunt partidele politice și mass-media aservite sistemului mafiot. PNL este un deșert din punct de vedere al ideilor și al resurselor umane, iar USR este deocamdată o propunere incoerentă, care vrea în parlament, dar nu vrea să guverneze (deci ce vrea de fapt?), cu un program viciat de amatorism, căci nu știm prea bine care este filozofia sa economică și fiscală și nici nu putem fi siguri de adeziunea sa la opțiunea euro-atlantică. Dar noi suntem chemați să votăm USR pentru ca PNL să poată avea un partener de coaliție! Așa proceda și PSD cu PRM. Alți actori politici, desigur, dar aceeași piesă. Nu mi se pare nici onest, nici sănătos. Doar tipic pentru țara lui „merge și așa!“ – țara în care, o dată la patru sau la cinci ani, ești chemat să votezi răul mai mic și niciodată binele adevărat, pentru că nimeni nu se îngrijește de acest bine în intervalele dintre alegeri; țara formelor fără fond, a democrației pervertite și a construcțiilor politice și instituționale precare; pe scurt, țara noastră, a tuturor – România 100.
