Opinii

Mi-e teamă că, în ciuda avantajelor de moment, ideea „proiectului de țară“ e o capcană pentru Iohannis. România e traversată de multe falii sociale, istorice, culturale etc., consensul politic e iluzoriu

Ce se poate spune la finalul celei mai vizionate dezbateri prezidențiale americane (audiența a fost estimată la 100 de milioane de telespectatori dar această cifră nu o ia în calcul pe cea externă) din ultimii zeci de ani ?

Prima dezbatere prezidențială din Statele Unite a fost descrisă de presa americană în termenii unei confruntări, a unui meci de box în care s-au schimbat „croșee” (Washington Post) și lovituri de o parte și de alta și, ca urmare, cu toții au încercat să proclame un învingător.

Evident, clasa noastră politică e alcătuită din tot soiul de oameni. Nu e cazul să generalizăm. Unii sînt de un fel, alţii de alt fel. (Dacă mă întrebaţi, la noi predomină cei de un... anumit fel). Că lucrurile nu merg grozav în ţărişoară – şi asta nu de azi de ieri – e de acord toată lumea.

Se pune în România de o nouă revoluţie? Democraţia şi statul de drept sunt, în continuare, în pericol, fără ca dezbaterile necesare să fi clarificat raporturile dintre suveranitatea poporului şi instituţiile statului.

În fiecare zi, de 26 de ani, îmi spun că nimic din toate câte se petrec în țara noastră nu trebuie să mă mai mire. Și totuși nu contenesc să mă mir. Imposibilul devenit posibil la noi sub forma lucrurilor strigătoare la cer – grotești, obscene sau abjecte pur și simplu – mă ia mereu prin surprindere. Și, de fiecare dată, mă întreb dacă mai există o asemenea țară pe lume.

În privinţa voinței Bucureștiului de a juca vreun rol în UE și de a deveni interesant în proiectele franceze, Parisul nu își face nicio iluzie: România este un actor european ieșit de timpuriu la pensie.

Atentatele de la Paris, Brexit-ul și, nu în ultimul rând, un Trump la Casa Albă pot deschide Cutia Pandorei pentru securitatea europeană.

Cu câteva excepții, participanții la reuniunea din capitala slovacă au părut cu adevărat apăsați de presiunea propriilor electorate, ceea ce a accentuat senzația unui deficit de leadership.

Henry Kissinger deplângea la un moment dat Germania: „prea mare pentru Europa, prea mică pentru lume“. Dacă însă vom avea o Europă germană, lucrurile ar putea arăta altfel?

Mai sunt trei luni până la alegeri, iar partidele politice trebuie să demonstreze că au capacitatea de a trece peste relațiile clientelare și de afaceri din interior și să producă liste de candidați care să reprezinte opțiuni reale de vot.

Pentru majoritatea românilor riscul este o noţiune abstractă. În ţara celebrei zicale „să moară și capra vecinului“ nu-i poţi cere vreunui afacerist să cumpere o poliţă care să despăgubească pe altcineva. Poate că trebuie inversată regula jocului: fiecare trebuie să-şi asigure obligatoriu maşina lui.

Consecința unei guvernări tehnocrate de succes ar trebui să fie reforma internă a partidelor, recrutarea unor membri competenți și adoptarea unor criterii drastice de integritate. Partidele nu au însă niciun chef să se reformeze.

Cine vorbește în numele magistraților onești și capabili, care susțin lupta împotriva corupției și nu se lasă intimidați de politicieni? E esențial ca vocea lor să se audă în spațiul public în acest moment.

PSD riscă să depășească linia roșie, reactivând partea de electorat care îi este potrivnică.

Retorica prooccidentală a fost adesea utilizată de partide fără ca valorile occidentale să fie asumate în mod autentic. E timpul articulării unui răspuns politic la tentația eurosceptică și antioccidentală, dar și al asumării sale în mod credibil.

Nu-i o coincidență că politicienii iliberali îl admiră pe Putin – ceea ce trebuie citit că îi admiră sistemul de guvernare; de asemenea, antiamericanismul – mai pe față sau mai disimulat al acestora – face parte din formula lor genetică în politică.

Sînt pagini, din clasici, pe care nu oboseşti să le citeşti, iarăşi şi iarăşi, deşi ştii că asta nu ajută la nimic. Iată:

Președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a fost ieri lipsit de echivoc în Discursul despre Starea Uniunii.

Ne îndreptăm oare către noi protectorate sau încercăm să reconstruim state și să reașezăm populațiile în matca lor naturală?

Oare după sfârșitul istoriei urmează sfârșitul Pax Americana? Și revenirea lumii lui Tucidide, unde „cei puternici fac ce pot, iar cei slabi suferă ce trebuie“?