Opinii

Anul 2016 a fost un fel de anus horibilis pentru sistemul de alianțe din care face parte România. Atât NATO cât și Uniunea Europeană ies din anul 2016 foarte slăbite.

Duhul trufiei si betia puterii i-au adormit proverbiala siretenie. Drapat in mantia liderului suprem care poate sfida partidul, alegatorii si presedintele, Dragnea a suferit o infringere usturatoare, greu de impachetat.

Evocând în mod explicit posibilitatea suspendării președintelului Iohannis precum și faptul că „majoritatea în Parlament o avem” iar „Puterea supremă în acest stat o are Parlamentul”, Liviu Dragnea nu a lăsat nici un dubiu asupra faptului că este pregătit – pentru a treia oară – să recurgă la tirania majorității pentru a înfrânge Constituția și statul de drept în scopul obținerii puterii absolute.

Zilele trecute, o doamnă de ale cărei bune intenţii nu-mi permit să mă îndoiesc, mi-a urîţit Crăciunul cu o ohtătură ieşită din rărunchii insomniei sale patriotice. Tocmai citise interviul unei angajate a Fundaţiei Humboldt care, după o vizită în România, a dat un interviu, în Germania, despre constatările ei „din teren” cu privire la situaţia cercetării în mult încercata noastră patrie.

La auzul știrii privind punerea sub acuzare a domnilor Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, et al. pentru faptele comise la mineriada din iunie 1990, mulți am avut satisfacția (căci nu vorbim de bucurie în acest context) că justiția a început în sfârșit să funcționeze și în slujba adevărului și a dreptății.

Puterea este un drog puternic și Liviu Dragnea a luat deja o supradoză care îi afectează grav percepția realității și îl determină să facă gesturi și declarații de o aroganță suprarealistă.

Este, evident, titlu de roman, dar realitatea romaneasca bate fictiunea. Mi-am amintit titlul lui Roa Bastos si cartea lui despre figura dictatorului sudamerican ascultandu-l pe Dragnea.

„Post-adevărurile“ au marcat de multă vreme existența oamenilor și adesea au condus la violențe.

Ca și Iliescu, Dragnea înţelege că e mai important să ţii cu mână forte hăţurile partidului decât să te agiţi pentru funcţii vremelnice.

Victoria PSD din 11 decembrie este un revelator al noii realități a raporturilor ideologice din societatea românească.

După alegerile din 1990, când FSN a obținut peste 60% din voturi, PSD a obținut în 2016 cel mai mare scor din istoria sa: 47%.

Victoria PSD este o victorie a stagnării și a statu-quo-ului asupra reformelor și progresului; o victorie a sectorului de stat asupra celui privat.

Dacă știm cine va reprezenta puterea după aceste alegeri în care PSD a șters pe jos cu toată lumea politică din România, nu este deloc clar cine va juca rolul opoziției.

Cred că e recomandabil să nu ne domolim avântul reformist și să îmbunătățim performanțele instituțiilor judiciare în cadrul legal existent.

Cred că mâhnirea noastră față de acest „strălucitor eșec“ electoral, în contextul în care democrații consolidate se autosubminează și devin democrații neliberale, cu derapaje extremiste, trebuie depășită cu realism și înțelepciune.

Polonezii ies în stradă aproape zilnic pentru a-şi apăra drepturile în faţa asaltului conservator-naţionalist.

Cum va fi amintită în cărțile de istorie Europa anului 2016? Europa crizelor succesive? O Uniune cu lideri incapabili să anticipeze crizele și nici să acționeze concertat când se produc? O Uniune care începe să semene tot mai mult cu Imperiul Roman de națiune germană, impozant ca talie, dar controlat de puteri străine?

Ascensiunea forțelor extremiste, populiste sau eurosceptice are loc constant de un deceniu încoace. Vechile partide, politica bazată pe ideologie, chiar un anumit consens care exista în interiorul scenelor politice par să fie depășite.

În cele din urmă, toate, absolut toate, ni se spune, sunt acolo, la marginea cosmosului, printre stringuri, cuante, vortexuri cosmice, aglomerări și morți stelare. Printre ele, domnul Romulus Rusan cu viața sa exemplară și cu idealurile sale omenești, și civice, mereu în slujba bietei noastre omeniri rătăcite.

Mulţi îl vor ţine minte pe Romulus Rusan mai ales pentru ce a făcut în sprijinul memoriei trecutului recent, al memoriei Gulagului în general și a celui românesc.

Cu știință sau fără de știință, mulți oameni se trezesc periodic în fața unei dileme. Să mulțumesc sau să nu mulțumesc? Să accept sau să nu accept că n-aș fi putut ajunge aici, de capul meu?