Opinii

Prin ieșirea lui Blaga din joc, PNL riscă sa devina scena unor lupte interne scăpate de sub control între pedeliști și peneliști și sa intre în campanie în degringoladă organizatorică. Asta dacă nu găsește repede un om cu calități de lider de campanie.

Uităm adesea că ordinea liberală, ca ecosistem internațional, face lumea mai sigură pentru democrație.

Exagerări grosolane sau chiar minciuni sfruntate sunt acceptate senin, pe nemestecate, dacă rezonează emoțional cu frustrările, temerile sau convingerile ideologice ale publicului.

Un lucru este evident în acest scandalos şuvoi de datorii: Primăria Capitalei s-a făcut că nu înţelege cum funcţionează o afacere, fie ea şi de monopol.

Este suficient că au murit trei copii de rujeolă, pentru ca politicienii să îndrăznească să abordeze responsabil și curajos problema vaccinării într-un an electoral? Sau au nevoie de mai multe victime? Câte?

Traian Băsescu nu are dreptul să arunce la gunoi principala sa moștenire - consolidarea independenței justiției - pentru a o susține pe protejata sa, Elena Udrea.

Are dreptate Barbu: terenul politicii e un câmp de luptă minat. E o junglă, un front de luptă. În jur cad victime. Unii îi mănâncă pe alții. Nu-s tancuri, dar sunt cătușe.

Mi-e teamă că, în ciuda avantajelor de moment, ideea „proiectului de țară“ e o capcană pentru Iohannis. România e traversată de multe falii sociale, istorice, culturale etc., consensul politic e iluzoriu

Ce se poate spune la finalul celei mai vizionate dezbateri prezidențiale americane (audiența a fost estimată la 100 de milioane de telespectatori dar această cifră nu o ia în calcul pe cea externă) din ultimii zeci de ani ?

Prima dezbatere prezidențială din Statele Unite a fost descrisă de presa americană în termenii unei confruntări, a unui meci de box în care s-au schimbat „croșee” (Washington Post) și lovituri de o parte și de alta și, ca urmare, cu toții au încercat să proclame un învingător.

Evident, clasa noastră politică e alcătuită din tot soiul de oameni. Nu e cazul să generalizăm. Unii sînt de un fel, alţii de alt fel. (Dacă mă întrebaţi, la noi predomină cei de un... anumit fel). Că lucrurile nu merg grozav în ţărişoară – şi asta nu de azi de ieri – e de acord toată lumea.

Se pune în România de o nouă revoluţie? Democraţia şi statul de drept sunt, în continuare, în pericol, fără ca dezbaterile necesare să fi clarificat raporturile dintre suveranitatea poporului şi instituţiile statului.

În fiecare zi, de 26 de ani, îmi spun că nimic din toate câte se petrec în țara noastră nu trebuie să mă mai mire. Și totuși nu contenesc să mă mir. Imposibilul devenit posibil la noi sub forma lucrurilor strigătoare la cer – grotești, obscene sau abjecte pur și simplu – mă ia mereu prin surprindere. Și, de fiecare dată, mă întreb dacă mai există o asemenea țară pe lume.

În privinţa voinței Bucureștiului de a juca vreun rol în UE și de a deveni interesant în proiectele franceze, Parisul nu își face nicio iluzie: România este un actor european ieșit de timpuriu la pensie.

Atentatele de la Paris, Brexit-ul și, nu în ultimul rând, un Trump la Casa Albă pot deschide Cutia Pandorei pentru securitatea europeană.

Cu câteva excepții, participanții la reuniunea din capitala slovacă au părut cu adevărat apăsați de presiunea propriilor electorate, ceea ce a accentuat senzația unui deficit de leadership.

Henry Kissinger deplângea la un moment dat Germania: „prea mare pentru Europa, prea mică pentru lume“. Dacă însă vom avea o Europă germană, lucrurile ar putea arăta altfel?

Mai sunt trei luni până la alegeri, iar partidele politice trebuie să demonstreze că au capacitatea de a trece peste relațiile clientelare și de afaceri din interior și să producă liste de candidați care să reprezinte opțiuni reale de vot.

Pentru majoritatea românilor riscul este o noţiune abstractă. În ţara celebrei zicale „să moară și capra vecinului“ nu-i poţi cere vreunui afacerist să cumpere o poliţă care să despăgubească pe altcineva. Poate că trebuie inversată regula jocului: fiecare trebuie să-şi asigure obligatoriu maşina lui.

Consecința unei guvernări tehnocrate de succes ar trebui să fie reforma internă a partidelor, recrutarea unor membri competenți și adoptarea unor criterii drastice de integritate. Partidele nu au însă niciun chef să se reformeze.

Cine vorbește în numele magistraților onești și capabili, care susțin lupta împotriva corupției și nu se lasă intimidați de politicieni? E esențial ca vocea lor să se audă în spațiul public în acest moment.