Pe aceeași temă
De mai bine de doi ani încoace, niciun alt stat membru în afara Greciei nu a fost atât de mult sub lumina reflectoarelor. Pieţele, opinia publică - nu doar din Europa! - trăiesc azi pe fusul orar al Atenei.
În ultimul deceniu, Grecia a intrat într-o spirală a datoriilor care a culminat la sfârşitul anului 2009, provocând o profundă criză economică şi ameninţând nu numai relansarea economică a Europei, ci şi viitorul zonei euro. O procedură de default necontrolată a Greciei ar arunca în aer întreaga zonă euro şi ar ameninţa stabilitatea sistemului monetar internaţional în ansamblu.
Şi totuşi, criza datoriei greceşti nu era complet imprevizibilă. Parametrii tragediei greceşti de azi erau de mult cunoscuţi. Cu o forţă de muncă alcătuită din mai puţin de jumătate din populaţie, cu mai mult de o treime dintre tinerii eleni fără slujbe, cu o importantă economie paralelă şi un guvern ce aloca aproape jumătate din buget avantajelor sociale, Grecia era de mult înscrisă pe o traiectorie nesustenabilă. Dependenţa Greciei de asistenţa socială şi evaziunea fiscală galopantă s-au tradus prin creşterea continuă a datoriei sale suverane, finanţate în mare parte de investitorii europeni. Criza financiară mondială nu a făcut într-un fel decât să precipite un deznodământ aşteptat.
Eforturile necesare pentru a salva Grecia de la un dezastru economic au fost comparate de fostul ministru de Finanţe elen Georgios Papaconstatinou cu cele de a „schimba cursul Titanicului“. În ultimii doi ani, ajutoare financiare importante au fost acordate de liderii europeni Greciei, în schimbul angajamentelor de a adopta măsuri de austeritate din ce în ce mai stricte, menite să restabilească încrederea investitorilor.
În tot acest răstimp, solidaritatea europeană a fost serios pusă la încercare. În timp ce populaţia celorlalte ţări europene găsea tot mai greu de acceptat o serie nesfârşită de măsuri de salvare a Greciei, în condiţiile în care economiile propriilor lor ţări erau şi ele afectate de criză, reacţiile populaţiei elene, sleită de măsurile de austeritate, au îmbrăcat încet-încet forma protestelor. În cele din urmă, respingerea ultimelor măsuri de salvare a Greciei de către populaţia elenă a avut şi accente naţionaliste, dirijate împotriva a ceea ce era perceput ca fiind dominaţia franco-germană asupra procesului de salvare.
În plus, limitele solidarităţii dintre partenerii europeni au fost şi ele puse la încercare, atunci când fostul premier Papandreou şi-a anunţat intenţia de a supune referendumului popular ultimul pachet de măsuri de salvare agreat de Consiliul European. A renunţat la scurt timp după aceea. Nu era, foarte probabil, vorba decât despre o încercare disperată a unui lider politic aflat pe picior de plecare de a câştiga susţinere pentru măsuri impopulare de austeritate, fără a recurge la alegeri anticipate. Însă încrederea între partenerii europeni a fost profund zdruncinată, şi va mai trece ceva timp până ce va fi complet restabilită.
Pe de altă parte, trebuie să ne reamintim că, în cei 60 de ani de existenţă, Europa nu a avansat niciodată în mod liniar. Statele membre nu au urcat ţinându-se de mână o pantă lină care ducea către o mai mare integrare economică şi politică. Istoria construcţiei europene este mai degrabă în zimţi de fierăstrău. Din acest punct de vedere, criza datoriei greceşti poate constitui cu adevărat o nouă şansă pentru Europa. Dacă ea se va traduce, aşa cum a început să se întâmple deja, nu numai prin progrese normative în materie fiscală, economică, ca şi în domeniul transparenţei, ci şi printr-o nouă arhitectură instituţională, convenită de comun acord între partenerii europeni, atunci toate eforturile investite nu vor fi fost în zadar.
