Pe aceeași temă
PLAMEN S. TZVETKOV, profesor
Fascism si antisemitism in
Un numar mare de cercetatori foloseste termenul “fascism” pentru a descrie o serie de regimuri si miscari politice dintre cele doua razboaie mondiale. Totusi, cele mai multe încercari de a defini cat mai clar fenomenul fascist duc, de regula, la o imagine generala care se potriveste perfect si comunismului. Diferentele dintre fascismul italian si national-socialismul german sunt aparent mai mari decat cele dintre national-socialismul german si comunismul rusesc. Pe scurt, multe lucruri par sa corespunda opiniilor unor istorici precum Renzo de Felice si Mariano Ambri, care considera fascismul un fenomen italian de negasit în alte tari.(1)
Poate e mai adecvat sa definim asemenea doctrine si regimuri ca fiind totalitariste. Totusi, o obiectie evidenta la interpretarea totalitarismului este faptul ca sistemul lui Mussolini nu a fost totalitarist. Pe de alta parte, Mussolini a fost probabil primul dictator care a folosit termenul de “totalitar” si ultimul sau tel a fost sa transforme Italia într-un stat totalitar. Nu a reusit sa faca acest lucru (sau cel putin nu pana în iulie 1943, cand a fost detronat), intentiile sale totalitare fiind mai mult sau mai putin vizibile: a impus monopolul ideologic al Partidului Fascist, prin reteaua sa de corporatii a încercat sa treaca economia sub controlul partidului si a aparatului de stat, a declarat secolul al XX-lea ca fiind Timpul Fascismului etc. In acest sens, putem presupune ca fascismul italian era un fel de totalitarism.
Conform unei opinii destul de raspandite, comunismul rusesc este un totalitarism de stanga, iar national-socialismul german apartine unei politici de dreapta. Cu toate acestea, exista o orientare de stanga si una de dreapta în fiecare democratie parlamentara, desi totalitarismul este negarea radicala a bazelor democratiei. In plus, nu numai comunismul, dar si socialismul si fascismul se disting prin convingerile lor revolutionare. Daca revolutia este schimbarea ireversibila a elitei politice, economice si culturale, atunci preluarea puterii, în cazul comunismului, al national-socialismului si al fascismului, a marcat în mod clar începutul revolutiilor.
Se spune adesea ca, spre deosebire de nazism si fascism, comunismul se distinge prin internationalismul sau, dar, de fapt, comunismul rusesc nu este deloc mai putin nationalist decat national-socialismul german si fascismul italian. In 1903, Lenin a admirat în mod deschis opiniile social-democratului german Karl Kautzki, care declara ca Rusia si slavii sunt pe cale sa devina noul nucleu al unei revolutii mondiale. In ciuda originii sale georgiene, Stalin a împins si mai departe sovinismul, pretinzand ca Moscova a fost cea care a dus lupta mondiala de eliberare a rasei umane de sub “sclavia capitalismului”.
Punctul de plecare al oricarei doctrine totalitare este o vulgarizare generalizata a conditiei umane. Conform lui Lenin, personalitatea umana era în întregime determinata de clasa sociala, Hitler analiza individul exclusiv din punctul de vedere al rasei, în viziunea lui Mussolini fiinta umana era de neperceput în afara statului, iar liderul Garzii de Fier din Romania, Corneliu Codreanu, considera ca taranimea era reprezentativa pentru clasa autentica romaneasca. Pe baza unui determinism social sau biologic absolut si unidimensional, întreaga complexitate si diversitate a istoriei era redusa la o lupta între “clasele reactionare” si cele “progresiste”, între “rasele superioare” si cele “inferioare”, între popoarele bogate si cele “proletare”, între tarani si evrei etc. In numele clasei, al rasei, al statului-natiune sau al altor astfel de categorii, în numele unei constiinte de grup inventate arbitrar, toata lumea trebuia sa se supuna unei discipline militare care ducea implicit la militarism, la negarea democratiei si chiar a existentei personalitatii umane unice, ca si la ideea de “Führer” si “mare conducator” ca “geniu” infailibil, capabil sa interpreteze interesul maselor în cel mai autentic mod cu putinta. Anticapitalismul, adica respingerea vehementa si totala a economiei de piata libere, este o trasatura esentiala al oricarei doctrine totalitare.(2)
Totalitarismul la putere înseamna nu numai distrugerea fortelor oponente, dar si încercarea de a anihila orice forma de gandire dizidenta. Prin monopolul partidului unic, toate aspectele vietii publice sunt controlate de o retea de organizatii obligatorii de copii, tineri si femei, organizatii care sunt, de fapt, ramificatii ale singurului partid la putere. Chiar si statul este mai mult sau mai putin subordonat aparatului de partid, care preia si economia, sub o forma sau alta. Prezenta firava a proprietatii private în Rusia prerevolutionara i-a îngaduit lui Lenin sa nationalizeze industria, bancile si pamantul. In acest fel a lichidat toate cele trei functii ale proprietatii private: abusus, fructus, usus, adica detinerea, folosirea si înstrainarea. Traditiile civilizatiei europene în
Astfel, personalitatea umana devine o proprietate a partidului-stat totalitar. Izolarea de lumea din exterior si lobotomia ofera regimului totalitar durabilitate si stabilitate pe plan intern. Fiecare sistem totalitar pretinde ca este etern sau cel putin rezistent pe o perioada foarte lunga, în functie de gradul de “totalitaritate”. Mussolini, al carui vis totalitar nu s-a împlinit, pretindea cu “modestie” ca secolul al XX-lea avea sa fie Timpul Fascismului. In momentul preluarii puterii asupra Germaniei, Hitler proclama începutul unui Al Treilea Reich milenar, în timp ce, pentru Lenin si succesorii sai, comunismul reprezenta viitorul etern al rasei umane.
Antisemitismul comunist
Dupa ce Stalin si Hitler si-au împartit Polonia, în 1939, evreii polonezi au avut o soarta identica, indiferent daca s-au aflat sub ocupatie sovietica sau nazista. Din septembrie 1939 si pana în iunie 1941, 400.000 de evrei au fost deportati doar din zona de ocupare sovietica ca sa piara în lagarele mortii, la nord de Cercul Polar sau în Siberia.(4)
La sfarsitul anilor ’40, Stalin a lansat o campanie a mortii împotriva “cosmopolitilor” si “sionistilor”, etichetati drept “agenti ai imperialismului mondial”, al caror unic scop era distrugerea “primei tari a muncitorilor si a taranilor din lume”. Obiectivul era exterminarea întregii comunitati evreiesti din Rusia europeana. Evreii au fost salvati datorita mortii lui Stalin, la 5 martie 1953.
Este bine cunoscut faptul ca antisemitismul are radacini destul de adanci în traditia istorica a Rusiei. La jumatatea secolului al XVIII-lea era strans legat de panslavism, o doctrina care considera ca toate statele de origine slava sunt simple triburi ale uneia si aceleiasi natiuni, menite a fi unite sub sceptrul tarilor rusi. În acelasi timp, panslavismul rusesc atribuia descendenta slava tuturor celor care se aflau din întamplare pe drumul expansiunii moscovite. Astfel, într-un manifest emis de Ecaterina a-II-a (1762-1796) în 1769, romanii, albanezii si bulgarii trebuia rapid “slavizati” doar pentru ca stateau în calea cuceririi Constantinopolului, a Bosforului si a Dardanelelor. Bulgarii au acceptat mitul privind posibilele radacini slave pentru a scapa de sub dominatia turcilor. Panslavistii bulgari au refuzat sa admita evidenta faptului ca strategia Rusiei era incompatibila cu existenta Bulgariei ca
Propaganda panslavista si rusofila era finantata de Rusia. La sfarsitul secolului al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea, opiniile antisemite erau exprimate de obicei în ziare finantate direct de catre Departamentul Asiatic din cadrul Ministerului Afacerilor Externe al Rusiei. Exista numeroase cercetari stiintifice despre antisemitismul traditional, vazut ca produs al unei interpretari gresite a Scripturii si, mai ales, ca rezultat al fricii de “celalalt”, de cel care este diferit de noi prin cultura, limba, religie si traditii.
Arheolog, fascist, antisemit
La 13 februarie 1943, un terorist comunist îl asasineaza pe Hristo Lukov “pentru vederile sale fasciste”. Cu aceasta ocazie, Filov îl îndeamna pe Regele Boris al III-lea sa intensifice “lupta atat împotriva comunistilor, cat si a evreilor”, fiind de acord cu nazistii în privinta faptului ca în “Noua Europa” nu era loc pentru comunisti si evrei. “Noua Europa” si “noua ordine mondiala” erau cuvintele cheie ale propagandei naziste, aceleasi cuvinte fiind aplicate si definitiei comunismului ca forma a activitatii subversive a evreilor. Filov urmarea, evident, aceeasi formula, dar a trebuit sa admita ca regele nu a fost niciodata foarte entuziasmat de aceste idei. Totusi, Filov si ministrul de Interne Gabrovki au decis sa lanseze o campanie de presa “împotriva comunistilor si a evreilor si sa intensifice masurile luate împotriva acestora”.(7)
In acel moment, Sofia a fost supusa unei presiuni puternice din partea Germaniei national-socialiste cu scopul de a furniza lagarelor naziste evrei bulgari, iar Filov era nerabdator sa îndeplineasca aceste cerinte. În concluzie, au fost deportati 11.000 de evrei din fosta Macedonie iugoslava si din fosta Tracie greceasca. La 11 martie 1943, un diplomat elvetian l-a contactat pe primul ministru bulgar si a încercat sa organizeze transportarea a 100 de copii evrei în Palestina. În acelasi timp, el a protestat în ceea ce priveste deportarea evreilor din Tracia si din în Polonia, pentru ca, în opinia diplomatului elvetian, acest lucru însemna condamnarea acestora la moarte. Filov i-a spus “cat de daunatoare este influenta evreilor asupra tarii noastre, prin urmare avem dreptul de a ne apara, altfel vom deveni un teatru pentru operatiuni militare. Am fost dintotdeauna cea mai toleranta natiune, dar acum suntem constransi sa luam masuri pe care nu le-am fi luat în conditii normale”.(8)
Conform unei întelegeri secrete, semnate de un reprezentant al Ministerului de Interne bulgar si de un trimis special al Germaniei national-socialiste, Bulgaria trebuia sa livreze nazistilor 20.000 de evrei. Acest lucru însemna ca, în afara de cei 11.000 de evrei din Macedonia si Tracia egeeana, alti 9.000 de evrei urmau sa fie deportati de pe teritoriul Bulgariei interbelice. Totusi, vestile despre apropiata deportare a evreilor bulgari au starnit proteste din ce în ce mai aprige. La 19 martie 1943, vicepresedintele Conventiei Nationale, D. Peshev, i-a înmanat lui Filov un protest semnat de 43 de membri ai parlamentului împotriva deportarii evreilor, ceea ce l-a determinat pe acesta din urma sa-si noteze în jurnal urmatoarele: “Acum chiar vad cat de puternica este influenta evreilor si cat de daunatori sunt acestia”.
Pe de alta parte, Filov era un supus credincios al regelui sau, iar Boris al III-lea nu intentiona sa se supuna presiunii naziste. La 13 aprilie 1943, Filov a cazut de acord cu regele ca evreii botezati nu trebuie considerati evrei.
Evreii din : o tara , doua politici
E greu sa ne dam seama daca oameni ca Bogdan Filov practicau un antisemitism traditional sau totalitar, dar cu siguranta ca antisemitismul traditional nu a fost mai putin sangeros decat cel totalitar. În orice caz, în ciuda absentei unei forte antisemite puternice în Bulgaria si în ciuda miscarii de masa împotriva deportarii evreilor bulgari, existau antisemiti influenti în Bulgaria, iar unii apartineau elitei intelectualilor, ca în multe alte tari europene.
1. R. de Felice, Comprendre le Fascisme, Paris, Seghers, 1975; M. Ambri, I falsi fascimi. Ungheria,
2. H. Arendt, The Origins of Totalitarianism, New York, Harvest/HBJ, 1969; C. Friedrich, Zb. Brzezinski, Totalitarian Dictatorship and Autocracy, New York, 1968; KI. Hildebrand, Das Dritte Reich, Munich,1980; H. Finer, Mussolini’s Italy, London, 1964; M. Ambri, Op. cit., pp. 216-261
3 St. Courtois, N. Werth, J.-L. Panné, A. Paczkowski, K. Bartosek, J.-L. Margolia, Le livre noir du communisme. Crimes, terreur, répression,
4 Ibidem, pp. 349-311
5 B. Petvekov, Istorija na iztochnija vûpros predi ozvobozhdenieto na Bûlgarija, Sofia, Tane Peev, 1908, pp. 84-86; P.S.Tzvetkov, A History of the Balkans. A Regional Overview from a Bulgarian Perspective,
6 P.S. Tzvetkov, Op.cit., Vol. 2, pp. 193-243
7 B. Filov, Dnevnik, Sofia, Otechestven front, 1990, pp. 557-559
8 Ibidem, pp. 560-561
9 M. Bar-Zohar, Beyond Hitler’s Grasp. The Heroic Rescue of Bulgaria’s Jews,
10 M. Majer, Tajnite na holokosta (mss.)
Cultura istorica si modernizare in secolului XX
E destul sa amintim ca secolul XIX, supranumit si “secolul istoriei”, a cunoscut victoria cea mai eclatanta a burgheziei si industrialismului. Prima expozitie universala (Londra, 1851), despre care se spune ca starnea, in fabulosul Crystal Palace, un sentiment de teroare, voia sa insemne triumful modernizarii, mai ales in lumea apuseana.
S-a intamplat la fel si in , unde jubileul dinastic din 1906, de pilda, i-a mobilizat nu numai pe industriasi, artizani, oameni de stiinta si de arta, dar si pe istorici, care au avut, se stie, partea lor. Ei jucasera un rol eminent in epoca regenerarii nationale si a constructiei statului modern, adesea chiar ca oameni politici.
Cultura istorica si reforma sociala
Poate ca textul cel mai relevant, desi inca prea putin cunoscut, e cel cu care debuta Arhiva pentru stiinta si reforma sociala (1919), text subscris de V. Parvan, despre Ideile fundamentale ale culturii sociale contemporane. In viziunea eminentului istoric, cultura sociala insemna “cultivarea maselor si socializarea personalitatilor”, asadar, o sinteza produsa printr-un dublu efort de apropiere, solidarizand elitele si masele, facandu-le sa coopereze la implinirea aceluiasi ideal, care nu poate fi decat innobilarea fiintei umane prin cultura, iar cultura inseamna istorie, ca “perpetua devenire”, libertate, democratie. Ideea democratica nu devine insa fertila, in aceasta viziune, decat insotita de ideea aristocratica, masele nu devin creatoare istoriceste decat stimulate de elita. S-ar dodandi astfel o solidaritate multipla: sociala, nationala, istorica, umana. La acea data, in prag de noua epoca, Parvan socotea ca problema nationala se impunea ca urgenta, iar solutia se cuvenea cautata la nivelul culturii. Fiindca, sublinia istoricul, in sensul definitiei lui Renan, “natiunea nu e un element biologic, ci unul spiritual. Individul nu se naste ca membru dintr-o natiune, ci devine membru efectiv al acelei natiuni pe masura cresterii in sufletul sau a constiintei de solidaritate istorica, geografica, culturala, economica, etnopsihologica cu membrii aceleiasi natiuni”. De unde nevoia de a-l forma pe linie cultural-istorica, de a-l pregati pentru evolutia continua a ideii de solidarizare, de la afinitatea biopsihica la cea etnopsihologica, iar de la aceasta, prin revoltatii si marginalii contemporani, la o solidarizare spirituala. Se intelege ca astfel era exclusa orice prejudecata de ordin rasial ori national. Ideea nationala insasi nu mai putea fi tratata ca un simplu “solidarism genealogic”, ci ca un element dinamic, de substrat istoric si cultural.
Statul cultural si criza democratiei parlamentare
Daca ne referim la perioada interbelica, socotita un reper de excelenta in raport cu altele, ea a fost in realitate un interstitiu agitat si convulsiv, in care s-au prelungit destule slabiciuni mai vechi ale corpului social si indeosebi ale clasei conducatoare. Noile formatiuni politice, unele de caracter etnic, altele izvorate din realitatile sociale postbelice, au dus la tot felul de structurari si destructurari, fuziuni si amalgamari, privite adesea de societate ca surse de frustratie si disperare. Viata politica s-a intemeiat un timp pe o dualitate (Partidul National Liberal si Partidul National Taranesc), dar castiga teren totodata si ideea partidelor de clasa.
Nemultumiri profunde, mai ales la noua generatie, abia iesita din transee, au facut sa se nasca miscari extremiste, fie acestea de stanga sau de dreapta. Ele au pus adesea o amprenta tragica peste interstitiul amintit si au condus in cele din urma la un regim autoritar (Carol II) si la o dictatura militara (Ion Antonescu). Analistii perioadei remarca, pe langa fragilitatea vietii politice, explicabila, un civism scazut in masa electorala si factori externi nefavorabili stabilitatii sistemului.
Grila liberala a modernizarii avea sansa de a produce in adevar efectele scontate, pe linia unui sincronism european, insa marea criza dintre 1929-1933 si convulsiile social-politice succesive i-au diminuat sensibil eficienta. Politica “prin noi insine”, reactivata din traditia liberala a secolului XIX, n-a putut fi valorizata conform asteptarilor.
Alternativa national-taranista, beneficiind anume de experienta transilvana si de masivul aport rural din zonele extracarpatine, a fost inca mai mult subminata de circumstante. Bucurandu-se de sprijinul unor nuclee intelectuale, ea ar fi putut oferi societatii romanesti echilibrul necesar intre centru-dreapta (liberali) si centru-stanga (taranisti), asigurand o noua “rotativa” a puterii, insa aceasta n-a mai ajuns sa devina functionala. Ideea de ridicare a civilizatiei satului, desi consonanta cu proiectul modernizarii, care insemna de fapt “occidentalizare”, n-a cunoscut practic decat o implinire partiala.
Cat despre grila social-democratica a modernizarii, cu toate ca dispunea de o anume traditie istorica in Romania si de sprijin extern, ea n-a avut sanse reale de a se impune dupa intaia mare conflagratie. Partidul Social-Democrat se afla intr-o dubla opozitie: fata de o societate ostila ideii socialiste in ansamblu si fata de practica liberala dominanta in epoca.
Asa se face ca regimul democratiei parlamentare, fragil mai totdeauna, s-a prabusit lesne spre finele deceniului patru, sub presiunea miscarilor extremiste din tara si din exterior. Extrema dreapta romaneasca a jucat un rol de seama in lichidarea acelei democratii, punandu-si amprenta asupra unei secvente tragice din istoria acestui secol.
Dictatura de partid: imperativul discontinuitatii
Sintagma se cade a fi subliniata, deoarece chintesentia o atitudine de tip totalitar, manifesta si la intelectuali rafinati ca M. Eliade, C. Noica, Em. Cioran, pentru a nu aminti decat nume a caror notorietate face superfluu orice comentariu. Socotind ca nu se mai putea limita la “consideratiuni de filozofia istoriei”, mentorul lor, Nae Ionescu, adopta o “formula de lupta” politica, a carei vehementa se cunoaste din paginile Cuvintului. El recomanda “decuplarea” de Occident, cu toate consecintele ei, in numele unui “realism” ce voia sa insemne izolare, atitudine antieuropenista, preeminenta agrariana intr-un secol ce se industrializa rapid si se deschidea continuu. Era, in fond, un refuz al modernitatii si o propensiune evidenta spre dictatura partidului unic.
Un mesianism patetic, nutrit de o imensa revolta contra realitatilor locale, vadea concomitent Em. Cioran, pledand pentru Schimbarea la fata a Romaniei (1936). Solutia nu putea fi ruralitatea, ca la maestrul sau, ci dimpotriva: orasul si industrializarea, dezvoltate pana la obsesie, plonjeul in istoria cea mai fanatica. “Nu pot iubi decat o Romanie in delir”, se confesa eseistul, preconizand o iesire din matca, in semn de protest contra unei istorii anodine, a imobilismului atribuit lumii satesti, a resemnarii percepute ca trasatura etnopsihologica esentiala.
Procesele evolutive pe linia modernizarii au fost blocate de al doilea razboi mondial, apoi incetinite un timp si falsificate sub dictatura comunista, in care unii identifica un nou “flux evolutiv”, de un intens dramatism, “o alta paradigma socio-istorica” (D. Hurezeanu, in Tranzitii in modernitate). Este paradigma partidului-stat, prin care s-a instituit pentru aproape un demisecol “dictatura proletara”. Ea va sfarsi intr-un totalitarism anihilant, care, neavand o legitimitate social-economica, a cautat sa devina oarecum popular printr-un nationalism de opereta.
Un secol al modernizarii sincopate si convulsive
In mare, se poate spune ca secolul XX a cunoscut in Romania framantari social-politice, al caror substrat era nevoia de a se desavarsi reformele modernizarii. S-a ajuns astfel la un ansamblu ce pastra trasaturile esentiale formate dupa Unirea Principatelor (1859) si instaurarea dinastiei (1866), ansamblu subminat insa de puternice convulsii sociale. Analogia cu evolutiile din Ungaria, Polonia, Rusia indica similaritati, dar si trasaturi specifice, invederand o cadenta accelerata a schimbarilor. In raport cu starile mai vechi, s-a putut vorbi de o “ardere a etapelor”, care n-a impus totusi un nou model de modernizare. Abia primul razboi mondial a schimbat radical situatia social-politica, generand evenimente capitale si determinand mutatii structurale, de natura sa produca un nou ciclu evolutiv in civilizatia romana moderna.
Pentru romani, acel razboi a fost unul de intregire a statului national, pe seama imperiului habsburgic si a celui tarist. “Socul sau, observa un specialist in domeniu, a impus transformari de ordin social-economic, a creat noi stari de spirit, curente de idei, a destramat multe din tesuturile lumii antebelice” (D. Hurezeanu). Reforma agrara (1918- 1921), noua Constitutie (1923), opera legislativa din primii ani postbelici, mai ales cea de initiativa liberala, au creat un nou esafodaj social-politic, care se vadea insa instabil si precar, in comparatie cu centrele apusene de unde veneau impulsurile modernizarii.
Desigur, cum s-a spus deja, Romania Mare era “opera oamenilor Romaniei vechi” (Vlad Georgescu, Istoria romanilor). Dar ea a nascut repede o generatie care nu mai era satisfacuta de valorile produse anterior si a cautat sa propuna altele.
Pe taram politic, criza imediat postbelica a facut ca spectrul optiunilor sa se diversifice, indeosebi la extrema stanga si la complementul ei simetric, extrema dreapta. O tensiune specifica a rezultat din aceste cautari, colorand viata sociala si dinamizand-o pe masura.
Pe taramul culturii, noua generatie s-a putut manifesta mai dezinvolt, dupa realizarea unitatii nationale de stat, experimentand in diverse zone ale artei formule de avangarda. S-a pledat chiar insistent pentru un stat cultural (C. Radulescu-Motru, V. Parvan etc.) cu certe predilectii pentru noile utilaje ale stiintei, culturii, artei.
In ansamblu, se observa continuarea liniei occidentaliste prin noua serie de maiorescieni: C. Radulescu-Motru, S. Mehedinti, I. Petrovici, P.P. Negulescu, primul facand chiar din Ideea europeana un titlu de actualizare a Noii reviste romane. G. Ibraileanu, C. Stere, P. Zarifopol, M. Ralea tin de aceeasi familie de spirite care au marcat eforturile europeniste din prima parte a secolului nostru. E. Lovinescu a facut chiar din sincronism o idee obsedanta in opera sa, fie ca e vorba de literatura sau de sociologie. Era, in fond, o idee curenta, adaptata de numerosi intelectuali si sustinuta cu rigoare mai ales de Stefan Zeletin in Burghezia romana (1925), apoi in Neoliberalismul (1927).
Cuvantul-cheie in toata aceasta dezbatere, ale carei ecouri se prelungesc, actualizate, pana la noi, e desigur modernizarea: proces reclamat de evolutia insasi a societatii romanesti, dar mai cu seama de nevoia unei rapide integrari europene dupa Tratatul de la Versailles. Totul se cuvenea gandit si regandit in aceasta perspectiva. Asa au fost elaborate reformele postbelice, asa s-a ajuns la marile dispute intre “traditionalism si modernitate”.
Miza unei dispute: sincronismul
Nu se poate intra aici in detaliile unei dispute de durata, in care s-au angajat carturari de prestigiu, filozofi, literati, istorici, dispute ce continua cumva pana in zilele noastre.
Un istoric de autoritate, Keith Hitchins, rezuma astfel “marea dezbatere”, adaugand la “europenisti” si “traditionalisti” inca o cale, una mediana: “Toti participantii la dezbaterea cu privire la caracterul national si la caile de dezvoltare au cazut de acord cel putin asupra unui aspect: ca Romania cunoscuse o rapida si semnificativa schimbare in secolul anterior. Dincolo de retorica, recunosteau ca tara lor incepuse sa semene mai mult cu Europa Occidentala. Dar nu erau unanimi in a aprecia daca procesul de europenizare afectase structura societatii romanesti si daca procesul trebuia sa continue. Europenistii accentuau schimbarile structurale fondamentale si insistau ca nu exista alternativa la continuarea integrarii culturale si economice in Europa, in timp ce traditionalistii tratau europenizarea ca o simpla spoiala de civilizatie, care nu afectase resursele spirituale interne ale comunitatii si care putea fi inlaturata. Taranistii cautau o a treia cale de dezvoltare, care sa impace democratia politica si tehnologia Occidentului cu structurile agrariene indigene unice”.
Sugestii neoistoriste
Am incercat sa o definim aici, sumar, pe seama unui moment semnificativ, interbelicul, dintr-o istorie sinuoasa, convulsiva, dramatica. Ar trebui sa adaugam ca fata de pozitiile adoptate de ideologi, politicieni, doctrinari, istoricii au stiut, gratie poate si meseriei lor, sa pastreze un echilibru in judecata, plasandu-se oarecum in situatia miticului Anteu, care isi refacea puterile la atingerea cu pamantul. Istoria, in definitiv, e solul unde se ascund radacinile prezentului si numai pe solul ei se pot infiripa proiecte viabile. Kogalniceanu, Xenopol, Iorga, Parvan, asa gandeau, chiar si atunci cand propuneau modalitati mai subtile de abordare a istoriei, precum “istoria seriala”, “istoria gandului liric”, “istoriologia”, pentru a nu retine decat unele sugestii de certa actualitate.
Polemica dintre St. Zeletin si G.I. Bratianu pe tema “istoriei sociale” merita atentie tocmai sub unghiul rafinarii mijloacelor de ancheta si al adecvatiei mai stricte la nevoile lumii contemporane. St. Zeletin vorbea atunci de “istorism”, folosind un termen curent in literatura germana si cautand sa fundamenteze o conceptie oarecum nomotetica. Sensibil la oferta, dar mai atent la fapte, G.I. Bratianu recomanda respect deplin fata de individualitatea acestora.
Astazi ar trebui sa vorbim, in acelasi spirit, de “neoistorism”, ca metoda de valorizare a trecutului, preluand o sugestie formulata de Karl Erdmann in Die Oekumene der Historiker (1982). Nu era nici aceasta o idee noua, de vreme ce Iorga o folosea curent, subliniind mereu nevoia de “spirit istoric”, de perspectiva integratoare, de “cultura generala”, ca suport al oricarei abordari retrospective, de comparatism in istoriografie (N. Iorga, Generalitati cu privire la studiile istorice).
In cazul de fata, o asemenea perspectiva ar putea inlesni lecturi innoitoare in spatiul modernizarii, genetic legat de evolutia istoriografiei si de mersul ideilor. N-am facut, momentan, decat sa schitam cateva elemente, susceptibile de nuante si aprofundari, elemente la care am mai avut ocazia sa ne raportam si care merita din plin a fi repuse in discutie.
Istoria fascismului si istoria comparata a intelectualilor
Compararea diferitelor forme de fascism este un exercitiu istoriografic deja vechi de patru decenii - Ernst Nolte, tot el, sau Eugen Weber fiind, în aceasta privinta, precursori bine cunoscuti. Nevoia de comparatie s-a manifestat mereu si a însotit, ba chiar a precedat aparitia celor mai bune monografii consacrate diferitelor miscari si regimuri fasciste. Demersurile comparative ale celor doi istorici citati mai sus premerg aparitiei monumentalei biografii a lui Mussolini datorata lui Renzo de Felice, monografiei despre Germania national-socialista a lui Karl Dietrich Bracher sau a istoriei Legiunii Arhanghelul Mihail a lui Armin Heinen. Chiar daca rezultatele metodei comparative în istoriografia fenomenului fascist au fost puse uneori la îndoiala, nu este mai putin adevarat ca acest tip de reflectie, care s-a rafinat prin stradaniile unor cercetatori ca Stanley Payne, Zeev Sternhell sau Roger Griffin, au stimulat enorm cunoasterea nu doar a particularitatilor diferitelor fascisme, ci si a convergentei acestora pe terenul unei adevarate revolutii culturale transnationale împotriva aspectelor considerate “decadente” ale modernitatii.
Comparatismul exersat în privinta istoriei ideologiilor si mitologiilor fasciste nu îmi pare a-si fi gasit înca echivalentul pe terenul unei istorii propriu-zise a intelectualilor sedusi de fascism. Dimensiunea internationala a unei astfel de istorii comparate este înca limitata, nu atat în termenii unei reflectii comune asupra ideilor si sensibilitatilor, cat în privinta itinerariilor si a conditionarilor, uneori complexe, care i-au transformat pe acesti intelectuali în tovarasi de drum sau în militanti ai fascismului. Este adevarat, pe de alta parte, ca, pe un plan mai vast, istoria comparata a intelectualilor în Europa este o disciplina care a început sa se dezvolte abia dupa 1989, avand o baza metodologica mai solida pe terenul studierii secolului al XIX-lea decat pe cea a secolului XX, gratie reflectiei teoretice si cercetarilor aplicate ale unor istorici precum Christophe Charle, Michel Espagne, Michael Werner.
Daca studiul angajamentului ideologic al intelectualilor în favoarea fascismului trebuie sa tina seama de diversitatea manifestarilor acestui fenomen, atunci tocmai aceasta diversitate poate fi luminata, la randul ei, de o maniera specifica, pe terenul unei istorii politice comparate a intelectualilor. Ce au în comun si prin ce se deosebesc itinerariile catre fascism ale lui Nae Ionescu si Carl Schmitt? Sau cele ale mai tinerilor Emil Cioran si Robert Brasillach? Ce ne dezvaluie comparatia dintre extremismul de dreapta si antisemitismul unor scriitori inspirati de lumea rurala maghiara, ca Jozsef Erdélyi, István Sinka sau Matias Matolcsy si pozitiile politice asemanatoare ale unui Nichifor Crainic sau Octavian Goga în Romania? Cum au contribuit intelectualii din alte tari decat Germania nazista si Italia lui Mussolini la propagarea în randul concetatenilor lor a unei imagini pozitive despre aceste doua regimuri-far ale fascismului international? Se poate distinge, asa cum o face George L. Mosse, pe terenul istoriei politice a intelectualilor sedusi de fascism, între un “fascism central-european” si unul “occidental”? Sunt numai cateva din întrebarile care pot fi adresate istoriei intelectualilor în interiorul istoriei comparate a fascismelor europene.
Decupajul geografic ce privilegiaza în cazul acestei mese rotunde centrul si sud-estul Europei are o dubla valoare. Pe de o parte, istoria comparata a formelor luate de fenomenul fascist în spatiul dintre Germania si URSS, respectiv dintre Baltica, Marea Adriatica si Marea Neagra este mai putin dezvoltata decat în cazul ideologiilor, miscarilor si regimurilor fasciste din Italia, Germania, Franta si Peninsula Iberica. Pe de alta parte, o astfel de istorie comparata poate avea o functie euristica specifica, în masura în care trimite la relatia dintre fascism si deficitul de modernitate mai accentuat - unii istorici prefera sa vorbeasca de “subdezvoltare” - din aceasta parte a Europei. Pentru o sociologie istorica a fenomenului fascist în tari ca Romania, Ungaria sau Croatia, interogarea acestei relatii este importanta, iar mediile intelectuale din aceste tari nu scapa nici ele unei astfel de anchete. Un studiu comparat al formarii si evolutiei gruparilor intelectuale din jurul unor publicatii nationalist-crestine si antisemite, precum Új Nemzedék, Magyarság sau Új Magyarság din Ungaria anilor 1919-1944, respectiv Calendarul, Axa sau Sfarma Piatra în Romania anilor 1930, ar putea fi, de pilda, util în privinta surselor de recrutare, a coagularii politice si a audientei intelighentiei fasciste sau fascizante din cele doua tari. Sau, un proiect international de studiere comparativa, în termenii unei istorii sociale, a antisemitismului universitar central-european în perioada interbelica si a diferitelor sale forme de instrumentalizare politica ar face mai precisa cunoasterea raporturilor dintre antisemitism si fascism în aceasta parte a Europei.
Nu este însa mai putin adevarat ca optiunile politice ale intelectualilor pot fi adesea interogate, gratie surselor de care dispunem, si pe un alt teren decat cel al diferitelor forme de determinism social. Daca exista o supradeterminare a intelectualilor în politica, aceasta este de natura individuala. Un personaj ca Emil Cioran, de exemplu, este statistic încadrabil în anii 1930 într-un “proletariat intelectual” romanesc, caruia îi apartin, de altfel, si oameni precum comunistul Alexandru Sahia sau Eugen Ionescu, dar nici unul dintre cei pe care aceasta situatie i-a putut împinge catre subversiunea politica de tip fascist nu a scris ceva cat de cat asemanator Schimbarii la fata a Romaniei - text atat de atipic în literatura fascismului romanesc si, totusi, mai cunoscut în zilele noastre decat oricare altul. Comparatismul biografic, pe terenul istoriei politice a intelectualilor, în special atunci cand este vorba de optiuni politice radicale, ar trebui sa devina un instrument istoriografic mult mai sistematic întrebuintat, începand de la exercitiul prosopografic si sfarsind cu elementele de psihologie individuala. Descoperirea, de la caz la caz, a caracterului fragmentar si, adesea, contradictoriu al itinerariilor biografice poate preveni, pe de alta parte, excesul de coerenta pe care am fi tentati sa-l atribuim biografiei politice a cutarui sau cutarui intelectual, fie el fascist sau comunist. Iluzia retrospectiva a excesului de coerenta atribuit cauzelor si mecanismelor adeziunii politice este, de altfel, înrudita cu problema “responsabilitatii intelectualilor” - “cette question mal posée”, cum a numit-o Mark Lilla. Chiar si în raport cu o realitate istorica ce continua sa ne interpeleze pe plan moral, ideologic si afectiv cum este cea a angajamentului fascist, respectiv comunist, al unor intelectuali uneori remarcabili, problema “responsabilitatii” lasa locul alteia, care poate primi un raspuns propriu-zis istoriografic: aceea a limitelor si a manierei de exercitare, într-un context istoric si societal, al libertatii individuale de a alege, care, în ciuda determinismelor de tot felul, ramane o libertate constienta de ea însasi.
EDWARD KANTERIAN, profesor St. Catherine’s College, Oxford
Fascismul intelectualilor din Romania: spre o analiza comparativa
Orientarea de dreapta a unor importanti intelectuali romani din perioada interbelica a fost si este un subiect mult discutat in Romania. Nu doresc aici sa prezint un rezumat al problemei - inca o opinie, o critica, o aparare -, ci sa sugerez o abordare diferita a acesteia. Nu e vorba insa de latura morala. Cred ca vina morala a acestor intelectuali nu poate fi pusa la indoiala. Ea a fost la fel de mare ca si aceea a altor hommes des lettres contemporani care s-au lasat convinsi de o ideologie extremista, antidemocratica si care a generat catastrofa celui de-al doilea razboi mondial. Din punctul meu de vedere, contributia exemplara in acest domeniu ramane Felix Culpa a lui Norman Manea, chiar daca au trecut 15 ani de la publicarea ei, ani in care s-a scris mult, de bine si de rau, despre acest subiect in Romania. Ce ma intereseaza pe mine este insa altceva: explicarea fascizarii unei elite intelectuale romane ca fenomen generic. O analiza satisfacatoare a acestui fenomen inca nu exista.
Doresc sa pun fata in fata abordarea mea cu doua tendinte de cercetare a problemei, ambele gresit orientate. Sa luam ca exemplu cazul lui Eliade. Potrivit primei tendinte, admitem ca Eliade a scris 10-12 articole de solidarizare cu Garda de Fier la sfarsitul anilor ‘30, ca a fost “sedus” si “fascinat” de extremism prin intermediul “mefistofelicului” Nae Ionescu, dar lasam continentul vast al operei lui fara nici o legatura cu cele 10-12 articole insulare. Episodul fascist devine astfel un simplu accident, o greseala temporara “din tinerete” fara nici o legatura substantiala cu restul gandirii lui. Potrivit celei de-a doua tendinte, proiectam ideile extremiste din acele articole asupra intregii opere. In acest mod, toata opera lui Eliade se dovedeste a fi bazata pe fascism mistic, irationalism, “ontologie antisemita”, antimodernism etc.
Ambele orientari sunt gresite, si nu numai pentru ca, pe plan moral, prima tinde spre apologetica, iar a doua spre culpabilizare totala. Ele sunt gresite dintr-un punct de vedere comun: sunt metodologic exclusiv si obsesiv concentrate pe un individ, pe un caz aparte, care este explicat prin psihologizare ad-hoc. Sa numim aceasta “metoda ideografica”. Aceasta metoda nu poate explica simplul fapt ca gandirea politica a lui Eliade a evoluat, ca la inceputul anilor ‘30 el respingea fascismul, dar ca treptat s-a apropiat de Garda de Fier, in favoarea careia a facut afirmatii din ce in ce mai loiale - deci nu accident si nici ideologie irationala statica. Intr-un articol din 1926 el invoca ecuatia herderiana “valori universale = valori specifice”, o formula care nu poate fi acuzata de fascism si care revine apoi ca laitmotiv, pana in 1937, tocmai in perioada in care Eliade face campanie electorala pentru Codreanu, cand el defineste in Vremea menirea unei natiuni ca fiind creatia de valori ecumenice prin aprofundarea specificului local - deci nu antimodernism total si nici lipsa de legatura intre articolele legionare si opera non-politica.
Se va afirma ca exista nu numai o metoda ideografica, ci si una “colectiva”, adica plasarea unui intelectual ca Eliade in contextul generatiei sale si, mai departe, in contextul intelectualilor nationalisti si autohtoni de la Eminescu incoace. Acest demers, atunci cand evita tentatia de a aplica metoda particularizanta si cea generalizanta unui grup intreg, si nu unui individ, este un mare pas inainte. Fireste, avem prezentarea in context a datelor imediate (cum au facut-o Zigu Ornea, Marta Petreu, Florin Turcanu, Dora Mezdrea - ultima cu tendinte apologetice) si avem interpretari mai largi precum cele ale lui Lucian Boia. Acestia sunt pasi importanti inainte. Insa nu avem inca o istorie a intelighentiei romane, echivalentul lucrarilor germane Discovering the Mind (3 vol.), a lui Walter Kaufman sau The Crisis of German Ideology, a lui George L. Mosse. Sau cel putin o analiza detaliata a ideologiei si dezvoltarii autohtonistilor interbelici, sau, mai limitat, a grupului lui Nae Ionescu, cum a facut-o A. James Gregor in Mussolini’s Intelectuals, pentru Italia, si respectiv Martin Jay in The Dialectical Imagination, pentru Scoala de la Frankfurt.
Insuficienta explicativa creste insa si mai mult daca largim orizontul studiului si comparam cazul lui Eliade cu cazuri similare de dincolo de Romania. De fapt, largirea orizontului inseamna chiar transcenderea metodei ideografice. Deoarece faptul ca alti ganditori europeni contemporani cu Eliade au aderat la miscarile fasciste din tarile lor nu poate fi explicat de metoda ideografica decat ca o simpla coincidenta. O ciudata coincidenta insa. Contemporani cu el au fost, de exemplu, Heidegger, Céline, Gentile, Papini, Drieu la Rochelle, in ale caror scrieri politice si mai putin politice gasim idei intai neoromantice, pe urma extremiste foarte similare cu cele ale lui Eliade, fie ca e vorba de fantezia organicista a renasterii nationale prin spirit si destin, de omul nou, viril, simplu, mantuit, de respingerea unei decadente percepute a modernitatii etc. Exemplul lui Heidegger este bine cunoscut. Sein und Zeit (1927) nu este o lucrare fascista, cum poate ne-ar face sa credem un culpabilizator total ca Victor Farias, ci o foarte importanta opera filozofica. Insa ea contine unele conceptii pe care Heidegger le-a dezvoltat mai tarziu intr-un context politic radicalizat si care s-au incadrat foarte bine in ideologia oficiala nazista. Sa luam ca exemplu notiunea de Entschlossenheit (rezolutie), care este criteriul lui Eigentlichkeit (autenticitate) si care, in contextul fenomenologiei existentiale din Sein und Zeit, se aplica fiecarui individ in parte. Insa tot aceasta Entschlossenheit, tot aceasta vointa de autenticitate este invocata de Heidegger in cuvantarea lui inaugurala ca rector in Freiburg in 1933, in care “vocatia” studentimii germane este subsumata urmarii neconditionate a Führer-ului, ca de fapt intregul destin al poporului german. Bineinteles, problema este complicata, si numarul de studii despre cazul Heidegger, de la Ernst Nolte la George Steiner, o dovedeste. Dar sa nu existe totusi nici o paralela cu conceptul central de autenticitate la Eliade, intai personalizat (de exemplu, in Invitatie la ridicol, in Oceanografie), pe urma pus in slujba “mantuirii neamului”? Un exemplu mai putin cunoscut e fascizarea scriitorului Pierre Drieu la Rochelle (1893-1945), care a inceput ca surrealist, pacifist si adept al Ligii Natiunilor, dar care a devenit un colaborator deschis al Regimului de la Vichy, cum explica amanuntit David Carroll in French Literary Fascism: Nationalism, Anti-Semitism and the Ideology of Culture. Sa citim ce scrie Drieu la Rochelle in 1941: “Un om nou s-a nascut, reactionand impotriva orasului, redand sufletului si trupului valorile fortei, curajului, afirmatiei (...) Omul nou incepe cu trupul. Nimic nu este mai spiritual. Sufletul cauta, doreste salvare prin redescoperirea trupului (...) Totalitarismul ofera sanse pentru o dubla restauratie, corporala si spirituala, a omului secolului 20”. Sa nu fie aici nici o paralela cu unele idei centrale de la Itinerariu spiritual la De ce cred in biruinta Miscarii Legionare?
Un ultim exemplu, mult mai drastic decat cele de sus, este partidul hinduist-nationalist Bharatiya Janata Party (fondat in 1980), in al carui discurs fundamentalist gasim idei neasteptat de familiare. Cum scria unul din ideologii acestui partid, in 1995: “Adevarata noastra regenerare nationala trebuie sa inceapa cu formarea omului, dandu-i putere ca sa transceanda slabiciunile omenesti si sa devina un simbol stralucitor al masculinitatii hinduiste, incorporand in el virtutile noastre traditionale, iubire, autocontrol, sacrificiu, devotiune, caracter” (Dattopant Thengadi). Bazandu-se pe teoriile lui Charles Taylor si Partha Chatterjee despre nationalism, Omar Kutty a aratat intr-un studiu ca acest discurs despre “virilitate” este un discurs tipic de modernizare al unei natiuni inferioare, bazata inca in mare parte pe o populatie rurala, care imita si in acelasi timp respinge civilizatia din Vest, compensand astfel o umilire externa prin crearea unui mit national intern. Oare, din nou, nu e nici o paralela cu Eliade, cu discursul lui despre “virilitate”, “revolutia spirituala”, mantuirea neamului prin sursele proprii ale ortodoxismului etc.?
Eu cred ca exista aici multe paralele, paralele sistematice. Si am dat numai trei exemple. Ele dovedesc totusi cat de putin singular este cazul intelectualilor romani din perioada interbelica si cat de mult ar fi nevoie de o intelegere a evolutiei lor politice ca diferite cazuri particulare ale unui fenomen generic. Dispunem in aceasta privinta de o literatura de specialitate in Vest, de teorii si studii paradigmatice despre sociologia si ideologia elitelor intelectuale, despre raspunsul lor la modernizare, despre discursul lor organicist, ultranationalist, fascist. In definitiv, nici in cazul analizei fascismului romanesc nu se mai poate scrie un studiu serios care sa explice evolutia si ideologia Garzii de Fier fara trimiteri la fascismele europene din epoca si la vasta literatura de specialitate despre ele, mai ales dupa Legiunea Arhanghelului Mihail a lui Armin Heinen. Fascismul este un fenomen generic despre care exista interpretari teoretice riguroase (de exemplu, Mosse, Sternhell, Nolte, Griffin) si oricine doreste sa inteleaga un fascism particular trebuie sa studieze nu numai documentele particulare, ci sa-si asume si grila interpretativa generala. De ce atunci sa facem exceptie in cazul interpretarii fascizarii intelectualilor romani, adica a unei minoritati in cadrul fascismului romanesc?
P.S. Sunt constient ca sugestia mea poate sa para unora fara substanta. Cu ocazia simpozionului de la Goethe Institut am avut prilejul sa cunosc mai multi cercetatori Nachwuchs care abordeaza subiectul exact in felul sugerat de mine, care cunosc bibliografia romaneasca, dar si pe cea internationala foarte bine. Ar fi bine ca sugestia mea sa fie considerata complet invechita. Dar numarul acestor cercetatori inca nu ma face sa cred acest lucru.
Jakob Wilhelm Hauer - cel mai cunoscut istoric al religiilor din Al Treilea Reich
Indologul si istoricul religiilor din Tübingen, Jakob Wilhelm Hauer, a fost fara îndoiala cel mai important reprezentant al asa-numitului “spirit Neuheiden”, în timpul celui de Al Treilea Reich. In iulie 1933 el a fost proclamat “conducator” al Miscarii Religioase Germane, care reprezenta pe atunci cea mai importanta asociere de comunitati religioase de extractie pagana. De fapt, aceasta Miscare Religioasa Germana nu cuprindea nici pe departe toate gruparile religios-etniciste si deja dupa putin timp noua religie a murit “din cauze naturale”, atunci cand - în 1936 - aceasta s-a destramat din cauza divergentelor de dogma si a retinerilor de natura politica din partea statului. Conducerea national-socialista a statului n-a avut niciodata de gand sa accepte telurile religioase ale Miscarii Religioase Germane si cu atat mai putin sa se identifice cu acestea.
Hauer, care a parcurs la Seminarul Misionar de la Basel o educatie de misionar pentru subcontinentul indian, a activat din 1907 ca misionar si director de scoala în districtul Malabar din sud-vestul Indiei. Prin contactul cu universul religios indian, orizontul sau s-a extins si a dus, pana la urma, la relativizarea propriilor sale convingeri religioase. Ulterior, Hauer va afirma ca nu a convertit vreodata un indian la crestinism. Nu întamplator a început el înca din timpul primului razboi mondial sa studieze indologie si istorie generala a religiilor la Universitatea din Tübingen. Incepand cu 1927 si pana în 1945, el a reprezentat, ca profesor titular, aceste doua domenii, la care s-a adaugat - din 1940 - si un al treilea, anume viziunea ariana despre lume.
Punctele de vedere teologice ale lui Hauer din perioada de pana la 1933 pot fi considerate pe deplin liberale. Ca reprezentant al protestantismului liber, el a respins cu fermitate orice forma de ortodoxie(1) religioasa si de dogmatism, ceea ce a rezultat într-o distantare tot mai mare a sa fata de Biserica. Putem urmari, în cazul lui, cum, în consonanta cu alienarea sa religioasa, preocuparile de istorie a religiilor indiene au crescut constant în importanta. Slabiciunea sa pentru istoria religiilor indiene s-a transformat dupa 1933 în identificare. Dintr-un exclus al Bisericii, el a devenit profetul unei noi religii. Fenomenul cunoscut drept “going native”, deci asumarea unei identitati culturale straine, a fost împartasit de Hauer cu multi oameni, care au gasit în strainatate nu numai o noua orientare spirituala, ci si regasirea de sine.
“Going native” si “finding home” sunt doua modele complementare de comportament, care, atat cat pot sa judec, au devenit caracteristice si pentru un om cum a fost Eliade. Multi istorici ai culturii, în special reprezentantii indo-europenisticii, care evolua, ca stiinta filologica, pe o directie de istorie a culturii, pot fi încadrati în aceasta paradigma. In cazul fostului misionar în India Hauer, se poate vedea foarte bine cum o critica la început imanenta a crestinismului a devenit cautarea unei perspective alternative asupra lumii si cum aceasta a fost mai apoi suprapusa de evolutiile politice. Cu o perspectiva total eronata a realelor relatii de putere, Hauer a sperat ca o credinta germana indo-ariana sau indo-germana ar fi putut deveni noua religie de stat a celui de Al Treilea Reich.
Netinand cont de diferenta de varsta si de conceptiile diferite asupra unui paganism etnic determinat rasial, exista între Hauer si Eliade o întreaga serie de asemanari, atat din perspectiva mundana, cat si din cea stiintifica. Amandoi erau marcati de o profunda traire religioasa interioara ce nu se putea manifesta în structurile bisericesti si de politica bisericeasca existente. Lui Hauer si Eliade, care au intrat la sfarsitul anilor 1920 în contact epistolar, le repugna îngustimea dogmatica si încremenirea religioasa a Bisericii oficiale. Aceasta s-a dovedit a fi o institutie conservatoare si retrograda, a carei incapacitate de a se apleca asupra problemelor vietii reale si mai cu seama asupra nevoilor tinerei generatii iesea frecvent la lumina. Dupa primul razboi mondial, exista o mare dezamagire fata de Biserica ramasa în cadrele ei îmbatranite si ai carei reprezentanti se gandeau mai mult la privilegiile lor decat la punerea în practica a învataturii lui Iisus si a preceptelor morale ale acesteia. In termenii lui Max Weber, Biserica devenise o institutie în care sacramentele, deci caile de salvare, nu mai erau traite, ci administrate birocratic. Aceasta dezvoltase structuri în care adevaratul spirit al religiei se sufoca si era înlocuit de actiunile formalizate ale unei religiozitati pur exterioare.
Cred ca motivatia fundamentala pentru care Hauer a pactizat cu national-socialismul, iar Eliade cu Garda de Fier este de gasit în credinta lor ca acestea erau nu miscari politice, ci miscari de înnoire profund spirituale si avand ca scop renasterea spirituala a natiunii. In acelasi timp, ei erau constienti de faptul ca o astfel de renovatio nu se putea realiza într-o lume moderna împotriva sau chiar fara ajutorul stiintei. Intr-o fiinta statala tot mai seculara, rolul intelectualilor organici nu mai putea fi preluat de reprezentantii teologiei traditionale. Acesta, sperau cei doi, trebuia transferat istoricilor religiei, eliberati în plan teologic si care puteau sa unifice cele doua elemente: adevarata stiinta si adevarata religiozitate. Tocmai datorita cunoasterii lor specializate, Hauer si Eliade se considerau capabili si chemati sa actioneze creativ si dintr-o pozitie de frunte în acest proces declansat de înnoire. Mai mult, ei credeau ca apartin unei elite spirituale, unei avangarde capabile sa planifice si sa fundamenteze stiintific refacerea natiunii. De aici pana la cutezatorul crez de a fi conducatorii spirituali ai liderilor politici nu a mai fost decat un mic pas; sau, pentru a folosi o formula a lui Martin Heidegger, de a dori sa-l conduci pe conducator.
Ca la multi alti intelectuali, se pot identifica la Hauer si Eliade obisnuitele clisee ideologice ale unei foarte raspandite critici a culturii si civilizatiei. Numesc aici numai materialismul perceput ca omniprezent, absenta presupusa a valorilor spirituale, respingerea înregimentarii partinice de suprafata, masificarea societatii, lupta împotriva bolsevismului mascat sub forma partidelor socialiste sau a bolsevismului cultural aparent sub forma ateismului, a descompunerii axiologice, a literaturii imorale, a cinematografului si a teatrului etc. etc. Critica globala a relatiilor sociale, puternic ascutita de primul razboi mondial, era îndreptata acum cu mai multa putere spre institutiile încetatenite ale statului si a reprezentantilor “sistemului”. Aceasta atitudine anti-establishment care i-a caracterizat în timpul vietii pe Hauer si Eliade îsi are locul în acest context. Dar, fiindca întoarcerea la conditiile anterioare razboiului si resolidarizarea cu monarhia erau excluse pentru intelectualii liberali si mai degraba progresisti, rezultatul pentru acestia al dublei directii de atac - împotriva vechii reactiuni, pe de o parte, si împotriva miscarii muncitoresti, pe de alta parte - a fost, ca sa spunem asa, o afinitate naturala pentru ideile fasciste.
Un criteriu fundamental pentru orice cercetare comparata a fascismului este antisemitismul. Evreii au constituit dintotdeauna paratrasnetul si tapul ispasitor pentru criticile social-politice. Este vorba de un model vechi, care, cine ar putea sa nege?, a cunoscut o evolutie nemaivazuta în anii 1930. Daca îi comparam, din nou, pe Hauer si Eliade, se poate concluziona ca la acestia pozitia antisemita nu era foarte puternic marcata (sau cel putin nu peste media epocii). Motivele pentru aceasta le vad într-o anumita deschidere catre lume a celor doi si în absenta unor resentimente antievreiesti, ce pot fi nascute dintr-o pozitie crestina conventionala. Daca Iisus ca salvator al propriei vieti nu mai joaca nici un rol, atunci dispare si importanta imaginii evreilor ca deicizi - pentru a da cel mai semnificativ exemplu din canonul resentimentelor religioase. Cu toate acestea, nu putem ignora faptul ca cei doi s-au asociat unor partide al caror extremism antisemit a depasit tot ceea ce se petrecuse pana atunci în Romania si Germania.
In încheiere, as dori sa mentionez doi elevi ai lui Hauer, a caror situatie este în masura sa relativizeze ceea ce am spus despre caracterul mai degraba de medie al lui Hauer. Primul exemplu este Paul Zapp, unul dintre cei mai apropiati colaboratori si în acelasi timp secretar general al Miscarii Religioase Germane. Prin intermedierea lui Hauer, Zapp a intrat în randurile SS si SD, unde a avut o ascensiune fulguranta. Dupa atacul asupra Uniunii Sovietice, el a devenit seful Einsatzkommando-ului 11a al Einsatzgruppe D(2). Trecand prin Viena, Bratislava si Sibiu, Zapp a ajuns pe 22 iunie 1941 în Sighisoara. Deja la începutul lui iulie 1941, comandoul sau, constituit din 80-100 de oameni, a comis primele atacuri asupra populatiei evreiesti din Barlad. La 17 iulie, Zapp a condus prima executie în masa la Chisinau. Atunci cand Zapp a intrat în Chisinau, a întalnit soldati romani care ucideau fara discriminare evrei. Pentru a pune capat acestor actiuni aleatorii si fara plan, Zapp a constituit cu ajutorul comandantilor romani ai orasului un ghetou, de unde evreii au fost dusi la executie într-o perfecta ordine germana. Dara de sange pe care a lasat-o în urma sa Einsatzkommando-ul 11a a trecut apoi prin Nikolaiev, Herson si pana în Crimeea. Autoritatile germane au reusit de abia în anii 1960 sa dea de urma lui Zapp. In 1972 a fost condamnat la închisoare pe viata pentru uciderea a peste 13.000 de evrei. În timpul procesului, Zapp a marturisit de mai multe ori cat de mult a fost marcat în întreaga sa gandire si în sentimente de marele sau model si figura paternala care a fost Hauer.
Si Herbert Grabert a apartinut în anii 1920, ca si Zapp, unui cerc crestin de studiu al Bibliei condus de catre Hauer. Hauer a fost si pentru Grabert un fel de supratata, pe care îl urma neconditionat în toate. De-abia în 1936 s-a ajuns la ruptura, fiindca Grabert voia sa ajunga în fruntea Miscarii Religioase Germane. Dupa 1945, Grabert a fondat o editura de extrema dreapta, care a devenit cunoscuta în primul rand pentru faptul ca acolo au aparut carti care neaga Holocaustul. Editura Grabert, condusa astazi de fiul acestuia, Wigbert, ocupa o pozitie fruntasa în cadrul dreptei germane.
Nu cu mult timp în urma, am publicat împreuna cu un jurnalist o carte despre Editura Grabert, al carei continut a fost rezumat într-un mic articol pentru Serviciul de Informatii împotriva Dreptei (IDGR). IDGR desfasoara o activitate importanta de cercetare asupra extremismului de dreapta din Germania si a fost de mai multe ori laudata de oficialitati. Ca urmare, am fost inclus de catre o autointitulata Alianta pentru Adevarata Democratie pe o lista a celor vinovati de înalta tradare si de tradare de neam, postata pe Internet, carora - dupa preluarea puterii de catre fascisti, deci, în formularea lor, “in ziua de dupa restaurarea statalitatii de drept” - trebuie sa li se aplice dreapta pedeapsa.
1. Aici cu sensul original, de “dreapta credinta”, deci de singura interpretare (n. tr.)
2. Einsatzgruppen (corpuri de interventie) si Einsatzkommandos (grupe de interventie) au fost unitati ale SS din Rasarit însarcinate cu eliminarea populatiei evreiesti si a partizanilor (n. tr.)
Cazul scriitorului si politicianului Mile Budak
In anii ’20, Budak s-a alaturat reinfiintatului Partid Croat al Drepturilor, devenind unul dintre membrii sai marcanti. A fost editor al buletinelor de partid si membru ales al Adunarii Orasului Zagreb.
In 1929, dupa ce regele Alexandru a instaurat dictatura, Pavelic, membru al Partidului Croat al Drepturilor si deputat in Parlamentul de la Belgrad, a luat drumul exilului, stabilindu-se in Italia. Aflat in exil, Pavelic a fondat in 1930 Ustasa - Organizatia Revolutionara Croata, structura politica a carei doctrina avea la baza un sovinism extrem impotriva sarbilor, dar si ura impotriva evreilor si a croatilor care se opuneau acestei ideologii. Telul lor era impartirea Iugoslaviei si crearea unui stat croat independent. Tacticile pe care le foloseau, pe langa propaganda si recrutari din randul studentilor, includeau asasinatele politice si pregatirea militara a membrilor.
In primii ani de dictatura, Budak a ramas in Croatia, devenind liderul Partidului Croat al Drepturilor, care a fost interzis, ca toate celelalte partide politice. La acea vreme, Budak colabora cu Vladko Macek, liderul Partidului Taranesc Croat, cel mai mare partid de opozitie din Iugoslavia. In octombrie 1929, Budak a fost arestat pentru sapte luni din cauza activitatii politice.
Momentul de rascruce al vietii sale l-a constituit atentatul din iunie 1932, cand a supravietuit cu greu dupa ce agenti ai politiei au incercat sa-l ucida in Zagreb. In urma acestui eveniment, a devenit foarte radical. Furia impotriva sarbilor nu s-a oprit la resentimentul fata de elita politica si militara opresiva, ci a luat chiar forma urii generale impotriva poporului sarb.
In februarie 1933, Budak a luat calea exilului si, dupa o scurta perioada petrecuta in Austria, i s-a alaturat lui Ante Pavelic in Italia. La 6 mai 1934, Pavelic (care era “poglavnik”, adica presedinte al Ustasa) i-a numit pe Budak si pe Marko Dosen in functia de “doglavnik” (vicepresedinti). Budak a devenit consilierul apropiat al lui Pavelic, dar, la scurt timp, a aparut o rivalitate intre cei doi datorata pozitiei dominante al lui Pavelic.
Dupa asasinarea, in octombrie 1934, a regelui Alexandru al Iugoslaviei si a ministrului de Externe francez, Louis Barthou, la Marsilia, de catre Ustasa si VMRO (Organizatia Revolutionara din Macedonia), Italia si-a schimbat politica fata de Ustasa. Pana atunci, miscarea se bucurase de ospitalitatea regimului italian fascist. Ca urmare a presiunii internationale, in special din partea Frantei si a Iugoslaviei, Italia a inchis toate bazele militare ale Ustasa de pe teritoriul sau si toti membrii miscarii au fost trimisi in Insulele Lipari, langa Sicilia, sub controlul strict al politiei. Pe atunci, Budak, comandant al bazelor Ustasa din Italia, era raspunzator pentru toti membrii miscarii din Lipari. Acestia si-l aminteau ca pe un comandant crud si nedrept. Se pare ca Budak ii favoriza pe radicali si uneori se purta foarte brutal cu asa-numitii “radicevci”, membri Ustasa care manifestau totusi un respect pentru Stjepan Radic, liderul moderat al Partidului Taranesc Croat, care a fost asasinat in 1928, in cadrul Adunarii Nationale, la comanda autoritatilor.
Budak si-a pierdut popularitatea in randul membrilor miscarii Ustasa nu numai din cauza cruzimii sale, ci si a lipsei capacitatilor organizatorice si a abilitatilor politice. Budak a fost comandant in Lipari pana in februarie 1937, cand s-a mutat la Messina si apoi la Salerno, unde si-a scris faimoasele romane: Ognjiste (Inima), Na vulkanima (Pe vulcani) si Rascvjetana tresnja (Ciresul in floare).
In 1937, curand dupa semnarea tratatului dintre Iugoslavia si Italia, care a adus o imbunatatire a relatiilor dintre cele doua state, Budak s-a hotarat sa revina in tara. In urma tratatului, exista posibilitatea ca membrii miscarii Ustasa sa revina in Iugoslavia fara a fi sanctionati. Budak a revenit in Zagreb in vara anului 1938, fara stirea sau permisiunea lui Pavelic, motiv pentru care acesta nu-l va ierta niciodata.
Budak a reluat legatura cu Macek, liderul opozitiei din Iugoslavia, dar, la scurt timp, si-a dat seama ca se aflau in tabere diferite: amandoi erau de acord cu iminenta unui nou razboi, insa, in timp ce Budak credea ca Germania si Italia vor iesi invingatoare, Macek anticipa victoria democratiilor occidentale si incerca sa mentina Croatia si Iugoslavia in afara conflictului. Pentru ca se opunea cu fermitate cooperarii cu sarbii, Budak a condamnat infiintarea Banovina Hrvatska in urma intelegerii Cvetkovic-Macek. Budak a fost apoi inchis, de la sfarsitul lunii februarie pana in aprilie 1940. Eliberarea a venit dupa ce sotia sa, Ivka, s-a sinucis. El nu si-a mai revenit niciodata dupa aceasta tragedie.
Pe 6 aprilie 1941 puterile Axei au atacat Iugoslavia, iar pe 10 aprilie a fost proclamat Statul Croat Independent si Ustasa a venit la putere. Peste 6 zile Budak avea sa devina ministru pe probleme religoase si de educatie. Din mai pana in august a tinut discursuri in fiecare duminica (cu o singura exceptie), in intreaga tara. Discursul sau era de un sovinism extrem, indemnand la atrocitati impotriva sarbilor. Pe 4 iunie 1941, Budak a semnat Legea rasista a Protectiei Culturii Nationale Ariene a Poporului Croat. A devenit unul din membrii de marca ai guvernului Ustasa. Cu toate acestea, in culise, Pavelic nu a avut niciodata incredere deplina in Budak.
In noul Stat Croat Independent, Budak a devenit un artist al poporului extem de pretuit si un scriitor influent; Pavelic l-a numit membru al Academiei Croate a Stiintei si Artelor. Ca prim om de cultura in stat, Budak a incercat, si a reusit intr-o oarecare masura, sa-i convinga pe artisti si scriitori sa sprijine noul regim. Marele romancier croat Miroslav Krleza l-a descris pe Budak ca un “ministru al culturii cu mitraliera”, iar sculptorul Ivan Mestrovic a fost inchis cateva luni, dupa ce i-a solicitat lui Budak un pasaport pentru iesirea din tara.
Budak a ajuns ambasador la Berlin in noiembrie 1941 si a detinut aceasta functie pana in aprilie 1943, cand a fost numit ministru al Afacerilor Externe. In luna noiembrie a aceluiasi an a demisionat. Motivul - nu era de acord cu atitudinea ingaduitoare a lui Pavelic fata de Germania, ca urmare a capitularii Italiei si a pretentiilor militare ale nemtilor asupra coastei de est a Adriaticii.
In tot acest timp, Budak se temea de Pavelic si incerca sa-i justifice, in public, manevrele politice, inclusiv tratatele de la Roma intre Italia si Statul Croat Independent (mai 1941). Acestea amenintau popularitatea regimului Ustasa deoarece ofereau Italiei aproape toata partea de est a coastei Adriaticii (Dalmatia). O interpretare foarte des intalnita este ca Budak era foarte radical si rasist in discursurile sale pentru a-i face pe plac lui Pavelic. Totusi, Budak, membru influent al regimului Ustasa, mai ales in primele luni cand s-au comis numeroase masacre impotriva sarbilor, a fost un lider important al unui regim barbar.
Dupa demisia din postul de ministru, Budak a detinut o pozitie de prim rang, dar a jucat de fapt un rol secundar in cadrul regimului: si-a pastrat pozitia de “doglavnik”, dar consiliul vicepresedintilor functiona numai ocazional si doar ca un fel de adunare a consilierilor.
La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, Budak impreuna cu membri ai guvernului Ustasa, militari si civili, au fugit in Austria. Budak a fost prins de fortele armate britanice si expatriat. A fost judecat, condamnat la moarte si spanzurat pe 7 iunie 1945.
Mile Budak s-a vrut a fi un ideolog al miscarii Ustasa. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, orice tribunal l-ar fi condamnat pentru rolul jucat in cadrul sistemului. Faptul ca a fost judecat imediat dupa razboi si dupa instaurarea regimului comunist in Iugoslavia a fost in defavoarea sa - in alte circumstante ar fi putut scapa de pedeapsa cu moartea.
In cele patru decenii si jumatate care au urmat, ca scriitor, Budak aproape a disparut din literatura croata. Dar dupa alegerile democratice din 1990, pentru Budak a inceput, practic, o a doua viata, operele sale fiind republicate. Consiliile locale au dat numele sau unor strazi din diverse orase. Acest fapt a scandalizat opinia publica democratica, antifascista, care nu se opunea publicarii operei lui Budak (desi exista numeroase incertitudini privind valoarea literara a acesteia), dar s-a manifestat vehement impotriva reabilitarii sale politice. Ei nu voiau ca oamenii sa uite ca Budak a fost sovin, rasist si fascist.
Mai mult de un deceniu, Budak a existat in constiinta publica a croatilor intr-o forma neasteptata si indezirabila. Intrebarea care se pune e: de ce Budak? Un posibil raspuns ar fi ca reputatia sa de scriitor si intelectual a fost adesea folosita ca un argument pentru incercarea de reabilitare a miscarii Ustasa. Promovarea lui Budak ca scriitor a servit miscarii Ustasa ca un fel de intrare pe usa din dos in societatea si viata politica din Croatia. Unii politicieni de dreapta au incurajat acest demers, in timp ce politicienii de stanga, inclusiv guvernul din perioada 2000-2003, nu au avut curajul de a se opune revizionistilor. Este interesant ca o confruntare cu acestia a avut loc numai dupa schimbarea guvernului in decembrie 2003, cand un guvern de centru-dreapta a preluat puterea.
In august 2004, un cetatean croat (stabilit in Canada), a instalat o placa memoriala la locul nasterii lui Mile Budak. Acest fapt a uluit opinia publica si mass-media, care au condamnat in unanimitate gestul. Guvernul a impartasit aceeasi opinie, dar s-a trezit din punct de vedere legal intr-un impas: instalarea placii memoriale (aflata pe un perete din curtea unei biserici) nu necesita aprobare din partea autoritatilor. Abia dupa patru zile de la instalarea placii memoriale a lui Budak in Sv. Rok si a celei a lui Jure Frantecic, un alt membru foarte cunoscut al Ustasa, in Slunj, intr-o sesiune extraordinara a guvernului s-a decis indepartarea acestora. In cazul deciziei privind legitimitatea actului, guvernul a facut apel direct la Constitutie. Politia a scos placile memoriale, iar guvernul a impus opiniei publice o noua atitudine fata de asa-numitii “nostalgici Ustasa”. Incepand din august 2004, toate strazile cu numele lui Budak au fost redenumite, ca urmare a recomandarilor facute de guvern autoritatilor locale. Intre timp au mai existat cateva tentative de a plasa astfel de placi memoriale, dar politia a actionat prompt, luand masurile necesare in decurs de cateva ore.
Astfel, Mile Budak, scriitor si una dintre figurile marcante si extrem de interesante ale miscarii Ustasa, a redevenit istorie.
Traducere din engleza de Cristina Spatarelu
Un drum cu dublu sens
Temele programelor noastre sunt in majoritatea cazurilor concepute si dezvoltate de comun acord cu partenerii nostri romani. Aceasta corespunde conceptiei noastre asupra colaborarii in spiritul dialogului, care incepe chiar de la nasterea unui proiect. Initiativa poate veni din ambele parti: fie un partener roman vine cu o propunere concreta, fie propunem noi un anume proiect.
Exceptie fac turneele organizate la nivel central, cu muzicieni sau expozitii, dar si manifestarile cu caracter informational despre Germania, cultura sau limba germana.
Hotarator este de fiecare data ca temele sa aiba relevanta atat pentru Romania, cat si pentru Germania, respectiv Uniunea Europeana, si sa avem prin expertii si/sau artistii germani o contributie importanta in cadrul proiectelor.
Patru mari teme se afla in prim-planul activitatii noastre in 2006.
Pe tema Istoria si viitorul lumilor citadine sunt planificate diferite manifestari si expozitii de arhitectura.
Sub egida Noi forme de promovare a literaturii, deschidem noi cai ale schimburilor literare reciproce. In acest sens, pe data de 23 ianuarie se vor intalni doi autori germani si doi romani ce au ceva comun, si anume faptul ca traseul lor literar a demarat dupa 1989. Intentia este de a continua acest dialog literar la Berlin, astfel incat sa existe o reflectare in Germania a unei manifestari concepute aici. Apoi, in septembrie, prezentam, de exemplu, impreuna cu Colocviul Literar Berlin (Literarisches Colloquim Berlin), 6 autori germani necunoscuti in Romania pana in prezent. Intrucat LCB dezvolta un program de promovare a traducerilor de literatura din tarile Europei de Est, acest prilej ofera sansa de a atrage atentia acestei importante institutii asupra unor noi aparitii pe piata de carte romaneasca.
Acest asa-numit drum cu dublu sens este pentru noi mult mai important si mai interesant decat simpla prezentare a propriei culturi. De aceea, proiectele comune au intaietate.
O alta tema centrala se va desfasura in avanpremiera Campionatului Mondial de Fotbal care are loc anul acesta in Germania: alaturi de partenerii nostri europeni, planuim diverse activitati, cum ar fi: expozitia renumitei agentii internationale de fotografie Magnum Fotbalul - limbaj universal, o zi europeana a literaturii fotbalului si un program de filme avand ca subiect fotbalul.
Si, desigur, vom prelua in direct cateva meciuri ale reprezentativei Germaniei si vom prezenta cu aceasta ocazie locurile de desfasurare a Campionatului Mondial.
Cea de-a patra tema importanta se intituleaza Teatrul - oglinda a societatii. De multi ani promovam traducerea in romaneste a unor piese contemporane de teatru de expresie germana. In masura in care bugetul o permite, sustinem de multe ori si punerea in scena in Romania a acestor piese. Un proiect special in acest sens este o coproductie germano-romana cu Rene Pollesch, unul dintre cele mai cunoscute staruri ale teatrului contemporan din Germania, care va scrie special pentru Romania o piesa si o va pune in scena cu artisti romani.
Dar teatrul inseamna pentru noi si teatrul-dans. Dorim sa colaboram pe viitor si mai strans cu Centrul National de Dans.
La inceputul lui februarie are loc la Anvers premiera primei coproductii de dans germano-romano-bulgara, cu Eduard Gabia si Maria Baroncea. Vom face tot posibilul sa prezentam apoi aceasta productie si in Romania.
Pe langa aceste directii principale, muzica joaca un rol deosebit de important, mai cu seama intr-o tara atat de muzicala cum este Romania. Aici, insa, ne concentram exclusiv asupra celei contemporane si experimentale. Astfel, pe 25 martie, asteptam formatia de hard rock Von Spar, care va incinge atmosfera la Club A cu piesele lor rock interpretate in limba germana.
Un regal muzical de o factura deosebita isi asteapta publicul bucurestean pe 28 mai: in cadrul saptamanii muzicii contemporane, am invitat 2 muzicieni de renume mondial: Robyn Schulkowsky, care este considerata cea mai buna percutionista din lume, va concerta la Ateneul Roman alaturi de Reinhold Friedrich, un star al trompetei.
Care sunt principalii dumneavoastra parteneri?
Este un spectru foarte larg, in acord cu divesitatea activitatilor noastre. In cadrul Departametului Programe Culturale colaboram foarte strans cu New Europe College, Institutul Cultural Roman si cu colegii nostri de la celelalte institute europene, dar si cu Universitatea de Arta si cea de Muzica, cu Fundatia Culturala META, Muzeul de Arta Contemporana, Centrul National de Dans, scena independenta de teatru, diferite festivaluri, care pun accent pe produsul artistic inovator, de asemenea, cu centrele culturale germane din Romania.
In ceea ce priveste departamentele de limba si informare, se adauga numerosi alti parteneri.
Astfel, am initiat de curand un program special destinat functionarilor Ministerului Afacerilor Externe si ai Institutului National de Administratie, care, in contextul multilingvismului european, invata limba germana, respectiv aprofundeaza cunostintele deja existente.
Ministerul Educatiei, scolile germane din Romania, Asociatia Profesorilor de Limba Germana din Romania, facultatile de germanistica sunt, de asemenea, parteneri importanti ai Departametului de Consultanta Pedagogica. O legatura stransa avem, de exemplu, cu Biblioteca Universitara din Bucuresti.
Prin activitatea din ultimii ani, cea materializata in seminarii cu teme privind democratizarea, Institutul Goethe a jucat un rol important in dezbaterile privind apropierea Romaniei de Uniunea Europeana. Dupa incheierea programului privind Pactul de Stabilitate, va veti mentine aceasta preocupare?
Chiar daca Proiectul finantat de catre Pactul de Stabilitate ia sfarsit la finele anului 2006 - inceputul lui 2007, acest lucru nu inseamna ca tematica democratizarii si rolul societatii civile nu mai au relevanta. In acest an, vom mai organiza cateva manifestari importante pentru noua constructie europeana, pe teme ca: rolul sindicatelor, transparenta puterii, granitele Europei, etica in societatile de tranzitie, rolul religiei. Cum vom continua in 2007 nu este inca stabilit. Vor trebui insa contractate fonduri suplimentare, intrucat propriul nostru buget nu permite, din pacate, o continuare la aceeasi scara ca pana acum.
Ati organizat in toamna 2005 un seminar la Chisinau. De unde interesul Institutului Goethe pentru problemele Republicii Moldova?
Este probabil mai putin cunoscut faptul ca Goethe-Institut Bukarest preia, in cadrul politicii externe culturale si educationale a Germaniei, si responsabilitati in Republica Moldova. Suntem deci responsabili pentru doua tari. Si in cadrul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est Republica Moldova joaca, de asemenea, un rol important.
Manifestarea noastra din septembrie anul trecut a avut, in acest sens, ca scop crearea unei retele regionale intre Republica Moldova, Romania si alte state sud-est-europene - Bulgaria, Macedonia si Croatia. Insa, din cauza faptului ca nu suntem reprezentati la fata locului, nu putem initia decat activitati singulare.
Intretinem relatii foarte bune si stranse cu PEN Club Moldova si cu Centrul Independent de Jurnalism, cu care am organizat deja in 2004 un mare simpozion regional pe probleme referitoare la libertatea de opinie.
Pe langa aceasta, am inceput sa implicam Republica Moldova si pe plan artistic mai mult in proiectele noastre. In cadrul Departamentului de Consultanta Pedagogica si al Centrului de Informare exista, de asemenea, de mai multa vreme, o intensa colaborare, de exemplu cu Asociatia Profesorilor de Limba Germana din Moldova si cu diferite biblioteci din tara. Sustinem, de asemenea, o sala de lectura germana la Chisinau.
