Kosovo: perspectiva românească - o discuţie cu Teodor Baconschi, fost ministru de Externe -

România rămâne printre puținele țări care nu au re­cu­­­noscut Kosovo ca entitate statală. Acesta este, de alt­fel, și unul dintre puținele momente în care Ro­mâ­nia s-a aflat pe o baricadă diferită și nu a fost pe ace­eași lun­gime de undă cu aliații occidentali. Care au fost mo­ti­vațiile românești? Mai sunt ele de ac­tu­a­li­tate? Este pa­ralela dintre Crimeea și Kosovo una va­li­dă? Es­te po­sibilă o schimbare oficială a atitudinii Bu­cu­reș­tiu­lui? Are România vreun beneficiu din relațiile re­la­tiv apro­piate cu Serbia? Iată cum vede lucrurile Teo­dor Baconschi, fost ministru al Afacerilor Externe (2009-2012):

· „Este util să punem chestiunea recunoașterii Ko­so­vo și pe o hartă globală și să spunem că doar 108 din 193 de state membre ale ONU, adică 56% pe plan global, au recunoscut independența Kosovo. La ni­ve­lul Uniunii Europene, sunt, într-adevăr, 23 de state din 28, iar la nivelul NATO, 24 din 28. Aceste cifre ne ajută să vedem că România nu s-a singularizat ra­dical, adică nu a fost singură împotriva tuturor, ci mai degrabă a apucat în 2008 să exprime un re­fuz de principiu și a îndemnat Priština și Belgradul să dialogheze (soldat în 2013 cu acordul de la Bru­xelles). Pe de altă parte, România nu a obs­trucț­io­nat acceptarea Kosovo în diverse organisme inter­na­ționale și, mai nou, a recunoscut și pașapoartele ko­sovare. Deci, România a încercat să joace prin­ci­pi­al și pro-Serbia, dar în realitate a dat semnale că și-ar putea flexibiliza poziția în această chestiune“.

· „Punctual, motivațiile românești pentru ne­re­cu­noaș­terea Kosovo au legătură atât cu temerea față de eventuale secesionisme etnice, cât și cu soli­da­ritatea panortodoxă. Sunt elemente care au jucat un rol în configurarea poziției românești de reticență fa­ță de recunoașterea Kosovo. Astăzi cred că putem accepta, pentru că au trecut mulți ani de când acest stat a intrat în perioada de testare a viabilității sa­le, că testul nu este unul concludent. Nu mă refer doar la recentele incidente de la granița cu Ma­ce­do­nia, deci la reizbucnirea violențelor și la in­ca­pa­ci­tatea guvernului de la Priština de a stăpâni situația, ci la valul de refugiați care s-a produs dinspre Ko­so­vo spre Germania și Austria în ultimele luni. Mai mult, trebuie să amintim că unul din patru kosovari tră­iește deja în diaspora, iar exodul în sine arată că populația albaneză moderat musulmană nu-și ve­de viitorul acolo și are dreptate, pentru că PIB-ul pe cap de locuitor este foarte mic, de departe cel mai mic din Europa, șomajul este la peste 45%, ti­nerii nu au un loc de muncă, iar investițiile străine directe sunt aproape stopate. Nu cred că această si­tuație obiectiv dificilă ar putea fi schimbată fun­da­men­tal dacă România ar recunoaște, începând de mâi­ne, independența kosovară.“

Cu toate acestea, Teodor Baconschi nu exclude în vii­tor unele modificări de poziție ale Bucureștiului în aceas­tă privință. „Primul ministru Ponta a dat la Wa­shington semnale cu privire la o posibilă re­cu­noaș­te­re din partea României a independenței Kosovo. Nu știu dacă ea fost discutată și cu președintele. Pe de altă parte, când România s-a opus, în 2008, re­cu­noașterii independenței, a făcut-o și printr-o ho­tă­râre a Parlamentului României, care ar trebui cum­va contravalidată sau anulată. Cred că noua ad­mi­nistrație va căuta o formulă prin care noi să ieșim din clubul acestor state opozante.“

Din punctul său de vedere, nu există motivații solide să faci vreo legătură între anexarea Crimeei de către Ru­sia și ceea ce s-a întâmplat în Kosovo. De altfel, doar Moscova o face, din rațiuni lesne de înțeles. „Este o comparație forțată, pentru că în Crimeea o po­pulație rusofonă și rusofilă a răspuns unui așa-zis referendum pozitiv și a legitimat formal actul de anexare unilaterală la care s-a pretat Federația Ru­să. În cazul Kosovo, a rezultat o entitate in­de­pen­den­tă, un nou stat. Nu a avut loc o anexare. Di­na­mi­ca politică și mizele sunt diferite.“

Balcanii de Vest rămân în continuare o regiune co­m­plicată, în măsură să ofere oricând surprize neplăcute. De aceea, „România rămâne cel mai vocal apărător al extinderii UE cu Balcanii Occidentali, fără re­zul­tat pe teren“. Cât despre relația cu Belgradul, văzută mul­tă vreme într-un registru oarecum idilic, Teodor Ba­conschi preferă o viziune mai realistă. „În ceea ce pri­vește alianța tradițională cu Serbia, cred că Bu­cu­reștiul a depășit iluziile. A văzut că niciunul din­tre punctele litigioase din agenda bilaterală cu Bel­gra­dul nu a fost rezolvat, începând cu standardele pen­tru comunitățile românofone din Valea Ti­mo­cu­lui. Cred că faptul că Belgradul s-a legat cu o au­to­stra­dă de toți vecinii, mai puțin de Banatul ro­mâ­nesc, arată că trebuie să dăm o definiție mai în­gus­tă acestei mari iubiri româno-sârbe.“

A consemnat ALEXANDRU LĂZESCU