Ora Romaniei

MARIA BUCUR

Romania - o tara europeana neexceptionala

 

De unde a pornit aceasta conferinta?

Conferinta Ora Romaniei este rezultatul mai multor conversatii pe care le-am purtat timp de cativa ani de zile, dar in primul rand al cresterii in anvergura a programului de studii romanesti de la Indiana University. Programul acesta isi are originile in anii ‘70, cand Ilinca Zarifopol-Johnston a inceput sa predea aici cursuri de limba romana, iar Matei Calinescu si-a gasit un lacas institutional pentru a-si continua importanta cariera in studii de literatura comparata, cariera pe care o incepuse in tara. In acele vremuri, interesul pentru Romania in Statele Unite era mai degraba sporadic, dar calitatea acestor doi intelectuali a dus la cresterea interesului universitatii noastre pentru studiile lor si, prin urmare, si pentru Romania. In anii ‘80, aceasta echipa a castigat alti importanti membri: pe Christina Zarifopol Illias, care si-a obtinut doctoratul in studii clasice la Indiana si apoi a preluat predarea limbii romane, la un nivel mai extins; pe Virginia Zeani, care si-a creat o scoala de canto tot la Indiana, dupa retragerea sa de pe scena, si a reputatului economist Nicholas Spulber. In 1996, cand am acceptat oferta de a preda istoria la Indiana University, unul dintre lucrurile care m-au atras in mod deosebit a fost prezenta acestor remarcabile personalitati, cat si a studentilor (in primul rand de origine americana) pe care i-au cultivat. M-am simtit instantaneu acasa, inconjurata de prieteni. De atunci, echipa noastra s-a mai schimbat si prin evenimente triste - trecerea in nefiinta a Ilincai Zarifopol si a lui Nick Spulber - , dar si prin noi succese, in primul rand venirea lui Aurelian Craiutu in departamentul de stiinte politice.

Aceste etape ale dezvoltarii studiilor de romanistica la Indiana reprezinta insa si un trend mai larg, al unei maturizari a acestor studii intr-o bogata varietate de discipline si demersuri teoretice si empirice. De aceea, de mai multa vreme m-am gandit ca ar fi bine sa reflectam asupra acestor directii la nivel de cercetare si sa oferim, in primul rand studentilor doctoranzi, o platforma pentru a-si testa interesele si cercetarile, pentru a-si descoperi noi colegi si interlocutori intelectuali.

As adauga inca un element important. Urmaresc de destul de multa vreme conversatiile din presa culturala romaneasca despre imaginea Romaniei sau prezenta intelectuala a romanisticii peste hotare. Ma surprinde incontinuu cat de putin cunoscute sunt in Romania contributiile cercetatorilor din Statele Unite despre studiile dedicate Romaniei. Cu exceptia unor nume ca Vladimir Tismaneanu, putini intelectuali din Romania stiu ce se publica despre Romania peste Atlantic. Adevarul este ca, in disciplinele umaniste si in stiintele sociale, Romania are o prezenta importanta, care ar putea aduce o contributie mai substantiala la un dialog intre cercetatorii din Romania si cei din Statele Unite. Acesta a fost scopul meu in organizarea acestei conferinte.

Cu cine ati lucrat la organizarea acestei conferinte?

Persoana care m-a incurajat cu entuziasm din primul moment a fost Sorin Ducaru, ambasadorul Romaniei la Washington, care a fost cu tot sufletul langa noi in etapele de pregatire a conferintei, dar care, terminandu-si mandatul in octombrie, nu a mai putut participa la conferinta. Universitatea din Indiana si-a dovedit si ea, institutional, cu multa generozitate loialitatea fata de programul nostru de studii romanesti, oferindu-ne ajutor financiar si suport logistic. Institutul Cultural Roman a crezut si el in acest proiect, de la primul contact pe care l-am avut cu administratia sa, si ne-au fost parteneri financiari si suporteri insufletiti ai conferintei. Am primit si ajutorul Consulatului General de la Chicago, din partea d-lui George Predescu, care s-a manifestat cu entuziasm si ne-a oferit si ajutorul sau financiar pentru receptia de deschidere a conferintei.

 Evident, insa, ca cele mai importante contributii le-au adus Institutul de Studii Ruse si Est-Europene de la Indiana, al carui staff m-a ajutat timp de peste un an de zile la ordonarea detaliilor organizatorice. Iar colegii mei Christina Zarifopol-Illias si Aurelian Craiutu m-au sprijinit incontinuu si m-au salvat in momente de criza. Conferinta a fost produsul acestor eforturi care au functionat impreuna.

 De  ce Ora Romaniei?

Numele a pornit de la un simtamant pe care l-am avut acum 2 ani, cand am inceput planificarea, simtamant ca Romania era pe cale de "a ajunge" la o normalitate, la un stadiu de maturitate ca subiect de cercetare, incat sa incetam a ne gandi numai la orfani bolnavi de SIDA. Sosise momentul sa contemplam mai degraba complexitatea acestei societati, intr-un moment de tranzitie catre stabilitatea economica si politica, care sa ne permita contextualizarea sa ca o tara europeana oarecum neexceptionala. Intrarea Romaniei in UE, in ianuarie 2007, a reprezentat si ea un argument in plus in favoarea acestui titlu. In ultima instanta, credeam cu tot sufletul ca a venit vremea trecerii in revista a unor succese importante si a unei priviri oneste in oglinda, vis-à-vis de importanta Romaniei ca subiect de studiu academic in era globalizarii postmoderne transnationale. Initial, nu m-am gandit la acest titlu decat ca la un "one time deal". Dar, dupa desfasurarea acestei conferinte, cred cu mult mai multa incredere ca Ora Romaniei poate deveni titlul unei coferinte care sa reviziteze concepte si teme legate de Romania in mod regulat, poate in fiecare an.

Din reactiile participantilor la conferinta si din conversatiile pe care le-am avut cu Institutul Cultural Roman pe aceasta tema, pot sa va spun ca sunt destul de sigura ca ne vom reuni si la anul pentru o a doua editie.

Care au fost temele dezbatute la conferinta si cum ati ajuns la aceasta lista de invitati?

Am mers pe doua fagasuri paralele. Pe de o parte, am vrut sa adun un grup cat mai reprezentativ de personalitati din lumea academica, cu care sa purtam un numar de conversatii la mese rotunde despre ce s-a facut pana acum, nu numai laudativ, ci si efectiv, oferind o privire de ansamblu - si cu realizari, si cu probleme, si cu lacune - a ceea ce s-a scris in ultimele decenii pe tema studiilor de romanistica, mai ales in State. La invitatia lansata in 2006 mi-au raspuns cu entuziasm un numar important de personalitati, dar unii nu au putut veni, din diferite motive. Cu toate acestea, i-am avut aici pe Vladimir Tismaneanu, Mihaela Miroiu, Keith Hitchins, Peter Gross, Irina Livezeanu, Cristian Moraru, Mona Momescu si Marina Cap-Bun.

Cealalta directie a fost de a privi catre viitor si de a aduce impreuna tineri cercetatori care sunt implicati in trendurile de cercetare actuale si de viitor, selectionati in mod competitiv. Trebuie sa va marturisesc ca am avut o foarte placuta supriza aici. Am reusit sa obtin fonduri pentru a aduce 12 tineri cercetatori si speranta mea era sa avem un esantion multidisciplinar si international de lucrari. Dar nu m-am asteptat ca, la un anunt lansat in primul rand pe Internet pe pagina Universitatii din Indiana si a Institutului Cultural Roman, voi primi peste 60 de propuneri din peste 10 tari, toate competitive, interesante si in general bine integrate in agendele de cercetare a disciplinei implicate, cat si originale in ceea ce priveste tezele pe care le prezentau. Cel mai dificil aspect al organizarii conferintei a fost faptul ca a trebuit sa selectionam numai 12 dintre aceste propuneri. Asa am ajuns la lucrarile pe care le puteti gasi descrise la pagina institutului nostru: www.indiana.edu.

Care au fost temele prezentate la conferinta?

Chestiuni despre identitate - politica, nationala, de gen, religioasa, economica - s-au regasit in mai toate lucrarile. Este clar ca problematica identitatii joaca un rol important, de la critica literara la sociologie si politologie. Instrumentele de lucru - teoretice si metodologice - s-au dovedit deosebite, dar in parte complementare. De aceea, conversatiile intre participanti au fost fluide si cred si utile, atat pentru autori, cat si pentru public.

O alta tema evidenta a fost lansata de prezentarea lui Vladimir Tismaneanu - si ma refer aici la impactul trecutului comunist asupra prezentului, atat in ceea ce priveste dezvoltarea institutiilor politice, cat si in ceea ce priveste problemele sociale si economice actuale. O tema apropiata de acest subiect este si semnificatia intrarii Romaniei in UE pentru rezolvarea acestor probleme.

Au existat si eliziuni neasteptate?

Da, in primul rand, au lipsit cu totul orice apologie la adresa nationalismului. Din acest punct de vedere, conferinta noastra nu se aseamana cu nici o alta de studii romanesti la care am mai asistat vreodata. Chiar si la capitolul predarea limbii romane (si, deci, a "imaginii Romaniei" prin limba si cultura sa), discutia a avut o tinuta de profesionalism excelent, care s-a legat de realitatile imediate ale profilului studentilor americani si ale nevoilor reale ale profesorilor care predau limba, cultura, istoria si politica Romaniei, si nu de deziderate ale institutiilor guvernamentale din Romania de a crea o imagine pozitiva peste hotare.

Cum va explicati aceasta absenta?

In primul rand, cred ca directiile de cercetare care privilegiaza regionalismul, transnationalismul si comparativismul isi spun cuvantul. Iesind tot mai mult din insularitatea unor institutii de cercetare si invatamant din tara, tinerii cercetatori trebuie sa se justifice in termeni teoretici si metodologici in fata unui public pentru care semnificatia intrebarilor legate de Romania nu este de la sine inteleasa. Este un exercitiu foarte bun, atat din punct de vedere intelectual, cat si din punct de vedere personal. Cele mai interesante propuneri pe care le-am primit se integrau in acest trend. In al doilea rand, marturisesc ca am si eu un parti pris in acest sens si ma intereseaza nationalismul numai ca obiect de studiu critic, si nu ca forma "naturala" de identificare cu Romania. Mai mult decat orice altceva, mi-am dorit ca aceasta conferinta sa reprezinte iesirea din provincialism a studiilor despre Romania si cred ca lucrarile prezentate la conferinta au dovedit aceasta realizare. Iata o alta semnificatie a Orei Romaniei.

Ce mai putem astepta dupa terminarea acestei conferinte?

In primul rand, speram ca vom publica un volum cu lucrarile conferintei si este posibil sa includem in el si materiale care nu au putut fi prezentate la conferinta. Initial ne-am dorit ca ele sa intre intr-o editie speciala a revistei Plural, dar este posibil sa obtinem suportul Institutului Cultural Roman pentru publicarea unei carti, ceea ce ar reprezenta un minunat impuls pentru cei care au prezentat lucrarile la conferinta, punand in circulatie mai larga ideile si cercetarea.

Pe termen mai lung, sper ca acest eveniment sa devina unul regulat - poate anual -, unde sa ne putem intalni pentru a prezenta si confrunta diferite directii de cercetare si proiecte. Pe langa acest tip de intalniri, sper sa putem genera si interes pentru alte evenimente culturale, in primul rand prezentari de filme romanesti in centre universitare, sub forma de festivaluri de film romanesc. La Bloomington, exista festivaluri de film finlandez, maghiar, polonez etc., dar nu romanesc. Publicul exista, dar ne lipsesc materialele si ar fi foarte usor de aranjat proiectarea acestor filme in conditii excelente, numai sa avem acces la ele. Actualmente, negociem cu Institutul Cultural Roman pentru a dezvolta acest proiect.

Foarte aprope de inima mea este si ideea de a aduce muzica romaneasca in State. In Bloomington avem un festival de muzica internationala "Lotus" si sunt convinsa ca ar exista si alte locuri cu evenimente similare, unde s-ar putea sponsoriza participarea unor formatii de jazz, rock, folk etc., muzica ce vorbeste direct si percutant generatiilor secolului actual.

La ce lucrati acum, dupa terminarea conferintei?

Am un binecuvantat an sabatic care incepe in vara si voi lucra la o carte pe care am inceput-o de o vreme, dar de la care m-am tot oprit din lucru pentru proiecte precum Ora Romaniei.

Cum se numeste cartea? Despre ce scrieti?

E o carte intitulata actualmente Violenta Memoriei si Memoria Violentei pe muchia (sau la marginea - in engleza, "on the edge") Europei, in care combin o abordare de istorie culturala cu una etnografica, pentru a examina relatiile dintre formele locale de comemorare a razboaielor mondiale si cele oficiale. Aceste relatii sunt atat simpatetice, cat si antagonice si, cateodata, pur si simplu paralele, astfel incat devine imposibil sa oferi o analiza unitara a proceselor de comemorare si in special a nationalismului in cultura (inteleasa in sensul antropologic larg). Ceea ce ofer eu este mai degraba o deconstructie a analizei altor istorici cu privire la comemorarile razboaielor mondiale si o oferta de a aborda problema in mod mai diversificat, mai descentralizat.

Cand reveniti in Romania?

Voi fi la Cluj pentru o conferinta despre Gulag si Holocaust, in mai, si sper ca in anul sabatic sa revin la Bucuresti pentru a lucra la SNSPA, impreuna cu colega mea Mihaela Miroiu, la proiecte legate de studiile de gen. (R.P.)

 

 

VLADIMIR TISMANEANU

Condamnarea regimului comunist din Romania

Discurs sustinut in deschiderea conferintei

 

In ianuarie 2007 Romania a intrat in Uniunea Europeana, dupa ce, in urma cu cativa ani, intrase in NATO. Este vorba de un moment foarte important in istoria Romaniei, in istoria Europei de Est, moment care reprezinta, de asemenea, un test pentru Uniunea Europeana. Acum cativa ani, intr-un controversat articol din New York Review of Books, istoricul Tony Judt spunea ca adevaratul test pentru Uniunea Europeana este accesul Romaniei, cu ale sale nenumarate probleme nerezolvate. Articolul a starnit manie in randul multor romani, au existat tot felul de reactii pro si contra, dar nu putem nega ca avem de-a face cu multe dificultati, intre care cea a trecutului neasumat si neprocesat. Voi vorbi astazi despre ceva ce a reprezentat intr-adevar o parte esentiala din experienta mea, atat profesionala, cat si umana. Ma refer la anul 2006 cand am fost coordonatorul Comisiei Prezidentiale.

 

Convertirea presedintelui Basescu

 

Am fost martor pe 18 decembrie, in Parlamentul Romaniei, la momentul intr-adevar istoric cand presedintele Traian Basescu a prezentat concluziile si propunerile pe care si le-a asumat din Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania (apropo de cei care obiecteaza la cuvintele "Raport Final", ma grabesc sa spun ca este vorba de lucrarea finala a unei comisii si nicidecum de finalul dezbaterii privind comunismul romanesc). Am asistat la o combinatie de comportament foarte deprimant, de-a dreptul huliganic, pe de o parte, si de comportament sublim, pe de alta parte. N-am putut sa auzim prea multe din cele spuse de presedinte, deoarece era huiduit de catre peremistii intrati in transa care ne-au agresat verbal, iar unii dintre prietenii nostri, persoane importante din societatea civila, au fost agresati chiar din punct de vedere fizic. Asadar, a doua zi am vorbit cu presedintele si am fost amandoi de acord ca isteria neocomunistilor si a ultranationalistilor nu trebuie sub nici o forma sa ne demobilizeze. Ba chiar dimpotriva, intrucat ne aflam pe drumul cel drept, deopotriva, din punct de vedere stintific si moral.

Fara sustinerea continua din partea presedintelui, Comisia pe care am condus-o nu ar fi reusit sa-si atinga obiectivul. Cei care va ocupati de studii romanesti sau, mai pe larg, de studii est-europene stiti ca intreaga problema a decomunizarii era foarte arzatoare la inceputul anilor ‘90. Dupa un timp insa, aceasta a iesit practic din prim-plan, iar ulterior a revenit, in Polonia, si s-a reintors de asemenea si in Romania, insa nu a facut parte din campania electorala a presedintelui Basescu. Traian Basescu nu a pretins niciodata ca a fost o victima a comunismului, nu a pretins niciodata ca va conduce procesul de decomunizare. S-a intamplat insa ca dinamica dezbaterilor politice a catalizat orientarea sferei publice spre reluarea discutiei asupra naturii dictaturii comuniste. Apelul initiat de Sorin Iliesiu a jucat in acest sens un rol foarte important. In aprilie 2006, cand domnul Basescu a decis formarea Comisiei, el era de acum perfect constient si convins de necesitatea acestui demers. Accentuez, asadar, ca a fost vorba de o initiativa prezidentiala, de un gest care demonstreaza importanta vointei politice si curajul unui angajament democratic consecvent. Pentru Traian Basescu, despartirea de comunism este indisociabila de ruptura cu vestigiile politice, morale si sociale ale despotismului totalitar (ceea ce Ken Jowitt a numit "mostenirea leninismului").

 

Nu trebuie sa acceptam amnezia

 

Sunt cateva chestiuni pe care as vrea sa le dezvolt aici. Activitatea Comisiei a avut de suportat presiuni enorme din punct de vedere psihologic, iar pe parcursul cercetarilor de arhiva si al scrierii Raportului, am aflat lucruri neplacute despre unii prieteni, a trebuit sa apar reputatia altora, am fost supus unui tir incredibil de insulte si calomnii. Ceea ce s-a publicat impotriva mea, in ziarele taberei nationalist-comuniste, se situeaza la nivelul maxim al celui mai purulent antisemitism. Intreaga mea istorie personala a fost desfigurata si maculata, sistematic si cu diabolica perseverenta. Singura problema insa este ca ei nu-mi cunosc profilul psihologic. Le-am spus ca efectiv nu-mi pasa. Munca celor 19 membri ai Comisiei, inclusiv presedintele ei, a fost pe deplin voluntara. Expertii au fost remunerati la nivelul la care sa isi poata plati cazarea.

Important este sa vedem de ce a fost asa de urgenta abordarea unei teme din trecut pentru Romania si pentru Estul si Centrul Europei in general. Comisia reunita de presedintele Basescu si pe care am onoarea sa o conduc este prima de acest gen din Europa Centrala si de Est. Profesoara Lavinia Stan a publicat un informat articol in 22 in care compara Comisia cu comisii ale adevarului si reconcilierii din alte tari. Spre deosebire de acestea, precum cele din Africa de Sud sau Argentina, Comisia noastra nu a avut putere de decizie si nu am avut ceea ce se numeste subpoena power, drept de a soma in justitie. In al doilea rand, trebuie precizat faptul ca am muncit contra cronometru. I-am promis presedintelui Basescu ca Romania va intra in Uniunea Europeana fara povara trecutului ei comunist neasumat. Imi aduc aminte ca i-am trimis un e-mail, era in jur de 5 decembrie, in care i-am spus: domnule presedinte, misiune indeplinita! Este singurul caz in intreaga lume postcomunista in care presedintele unei tari vine in fata parlamentului, fiind huiduit de catre paleo/neocomunisti, de catre paleo/neofascisti, si afirma: acesta este un document oficial al statului roman; prin aceasta declar oficial regimul de 45 de ani ca fiind ilegitim si criminal. Regimul, nu ideologia, nu comunismul, ceea ce nu inseamna ca Raportul nu examineaza atent relatia dintre ideologia leninista si dictatura comunista. Din punctul meu de vedere, a nu recunoaste responsabilitatea ideologiei revolutionare de stanga pentru catastrofa comunista inseamna sa inchizi ochii in fata evidentelor si sa ignori natura esentialmente noua a sistemului ideocratic totalitar. Rog sa se ia in consideratie ca vorbesc despre responsabilitate, iar nu despre culpabilitate, concept care, in planul ideilor, mi se pare cel putin problematic. Tema a fost larg dezvoltata in contributiile unor ganditori precum Jaspers, Arendt, Ricoeur, Leforte si Habermas. In acelasi sens, evident, ma gandesc si la operele unor Soljenitin sau Havel.

Am beneficiat de experienta Comisiei Internationale Wiesel, pentru studierea Holocaustului, cu diferenta ca principalele trei grupuri ale istoriei implicate in Holocaust erau in marea lor majoritate disparute: victimele, faptasii si martorii (by-standers). Asadar, activitatea Comisiei Wiesel s-a putut desfasura nu ca o amenintare sau miza personala. Ma refer la cei care au savarsit faptele, la victime si la martori. In cazul comunismului, faptasii, victimele si martorii sunt acolo, unii chiar au fost prezenti in Parlamentul Romaniei. Fosti colonei de Securitate sunt acum membri ai Parlamentului Romaniei. Asa ca, intr-un spatiu relativ restrans, se regaseau o multime de sentimente de manie, rusine, frustrare, angoase, nevroze neprelucrate si neasumate (unbewältigt, unverarbeitet)! Este un lucru atat de important, deoarece cred cu adevarat ca o democratie fara memorie istorica este o democratie in grava suferinta. Cred cu adevarat ca nici o democratie cu adevarat functionala nu isi poate permite sa accepte amnezia, uitarea, pierderea amintirii. Pe termen lung, politica uitarii este falimentara. Cred ca o autentica comunitate democratica nu se poate construi pe amnezie, pe negarea crimelor, abuzurilor si atrocitatilor din trecut. O vedem in Mexic, o vedem in Argentina in zilele acestea, dupa treizeci de ani, dupa patruzeci de ani. Trecutul nu este o alta tara. Nu poti scapa de trecut. Nu il poti elimina printr-un mecanism de tip wishing-away. Este acolo si se va intoarce. Si, cu cat cineva incearca mai mult sa nege acest trecut, cu atat mai mult tinde sa se intoarca. Personagii precum Ion Iliescu, Vadim Tudor, Adrian Paunescu sunt in continuare convinsi de indemnul Internationalei: "Sfarsiti odata cu trecutul negru!", adica mai lasati-ne in pace, nu ne mai amintiti de aceste crime. Din punctul de vedere al Comisiei pe care am coordonat-o, o asemenea perspectiva este inacceptabila.

De curand, presedintele Basescu a vizitat Memorialul de la Sighet, situat in nordul Romaniei. Este locul unde s-a nascut Elie Wiesel si acolo este si casa memoriala Elie Wiesel. Penitenciarul de acolo, care a fost construit de catre austrieci in timpul Imperiului Austro-Ungar, este locul in care liderii clasei politice romanesti si intelectualitatea romaneasca, cei mai multi dintre ei cu convingeri democratice, altii cu convingeri mai putin democratice, au fost efectiv ucisi de catre regimul comunist. In momentul de fata, gratie in primul rand devotamentului Anei Blandiana si al lui Romulus Rusan, ca si al istoricilor din cadrul Centrului International de Studii asupra Comunismului atasat Memorialului, exista in Romania, la Sighet, un loc de memorie pe cat de tragic, pe atat de exemplar. S-a pus problema daca nu cumva Raportul nostru reabiliteaza personaje politice mai putin democratice care au fost ucise de comunisti. Mai intai de toate, tin sa precizez ca noi nu reabilitam. In al doilea rand: victimele sunt victime, iar victimele torturii sunt victime ale torturii, indiferent care a fost trecutul lor. Acesta este principiul meu. Nu poti spune "sunt de acord cu tortura si executiile" numai pentru cei de dreapta sau pentru extrema dreapta. Militantii extremei drepte ar fi trebuit sa fie pedepsiti pe baza legala, deci cu probe, pentru ceea ce au facut, dar nu asa au procedat comunistii. Comunistii au distrus pur si simplu sistemul legal, au distrus statul de drept si nimeni nu beneficia de nici un fel de protectie legala, asa cum se intampla in cadrul unui stat de drept. Prin urmare, orice tentativa de a propune analogii intre Raport si, sa spunem, "sindromul Bitburg" (vizita lui Reagan la un cimitir in care erau inmormantati si fosti membri SS) mi se pare ca exprima rea-credinta si o agenda ideologica de un cras subiectivism. Cu ocazia vizitei presedintelui Basescu la Memorialul Sighet, el si-a exprimat sustinerea pentru pozitia lui Milan Kundera, gravata pe zidul muzeului: "Daca vrei sa ucizi o natiune, ii ucizi memoria". Prin recuperarea memoriei ajuti o natiune sa-si recupereze demnitatea, respectul de sine si, mai presus de toate, identitatea. O stim de la Orwell, Koestler si Camus - totalitarismul este o lupta continua a memoriei impotriva uitarii.

 

Dileme si dificultati in activitatea Comisiei Prezidentiale

 

 Cei care urmaresc evenimentele din Romania cunosc in genere detalii privind activitatea Comisiei. Gratie mandatului presedintelui Basescu, am avut dreptul sa construiesc Comisia pe baza propriilor mele alegeri si, pentru fiecare persoana pe care am invitat-o sa faca parte din Comisie, mi-am facut o suta de dusmani. Multi si-au exprimat obiectiile cu privire la termenii pe care i-am folosit in acest Raport. Spre exemplu, unii nu au fost de acord cu folosirea termenilor de "crime impotriva umanitatii" sau "genocid", afirmand ca ar fi trebuit sa folosim mai degraba termenul "politicid". Tinand cont de faptul ca acest Raport se adreseaza cetateanului roman de rand, am evitat acest termen, desi ii vad deopotriva relevanta si acuratetea. Un cunoscut politolog ne-a obiectat referinta la cele 25 de milioane de morti din URSS in perioada dictaturii bolsevice, reprosandu-ne unilateralitatea surselor (Conquest, Cartea Neagra). In fapt, am preluat cifra din cartea lui Aleksandr Iakovlev, A Century of Violence in Soviet Russia. Cum se stie, Iakovlev a fost nu numai parintele spiritual al perestroikai, dar si presedintele Comisiei de Reabilitare a Victimelor Represiunii Politice din URSS in timpul lui Gorbaciov, Eltin si Putin.

A doua problema este legata de faptul ca un demers asemanator nu s-a facut in alte tari foste comuniste (experienta Comisiei pentru Investigarea Dictaturii PSUG a avut loc intr-o Germanie unificata, sub auspiciile si cu sprijinul activ si masiv al Bundestagului, in conditiile delegitimarii absolute a fostului partid comunist si a recunoasterii prin consens national a Securitatii - STASI - drept organizatie criminala). Deci, ceea ce vedem si in Romania este absenta unei expieri, a unei penitente, a unei cainte. In lipsa oricarui fel de ispasire, a oricarui regret, este greu sa ai parte de reconciliere, iar pe drumul spre reconciliere avem nevoie de adevar. Acesta este primul lucru. In al doilea rand, trebuie sa constientizam faptul ca aceste crime au fost crime comise in inima Europei. Cu toate ca, atunci cand intram in sfera victimologiei, cand incercam sa stabilim exact numarul victimelor, problema este foarte complicata.

In activitatea noastra a trebuit sa ne luptam cu legile existente care privesc arhivele, dar, fiind o comisie prezidentiala, am beneficiat de arhive, in absenta unei legislatii care sa ingaduie accesul cercetatorilor. Legea arhivelor, care a fost stabilita de catre ex-comunisti, imediat dupa sfarsitul regimului, in 1989, impune o distanta de treizeci de ani intre document si accesarea lui. Asadar, nu ai dreptul sa vezi documente care sunt mai recente de treizeci de ani. Cu tot sprijinul prezidential, inclusiv ajutorul primit pentru a putea consulta documente inaccesibile pana acum, am intalnit nu putine obstacole, mai ales in Arhivele SRI, SIE, ale Ministerului Sanatatii etc. Deci, am vazut si am citit enorm de multe documente, insa nici noi nu am avut posibilitatea sa vedem tot ceea ce ne doream. Vom vedea mai mult? Probabil. Una dintre cele 20 de recomandari ale Raportului priveste declasificarea completa a tuturor arhivelor comuniste.

 

Atacurile la adresa Comisiei si motivatiile lor ideologice

 

Ce ar explica absenta unei reconcilieri cu trecutul? Sunt un om al dialogului si m-am angajat in urma cu cativa ani intr-un dialog cu presedintele Iliescu, publicand chiar o carte, ceea ce nu regret. Ceea ce regret insa este faptul ca am crezut ca Iliescu s-a schimbat. Atitudinea lui din 2006 si, mai ales, atitudinea lui de impotrivire fata de Raportul Comisiei arata faptul ca in esenta ramane, in multe privinte, extrem de indatorat tiparului sau mental bolsevic. Ca la Lenin, lumea este impartita pentru el in "noi" si "ei".

Raportul nu a fost scris de pe pozitia dreptei conservatoare si populiste. Acesta este unul dintre motivele pentru care suntem atacati foarte puternic, cele mai importante atacuri venind de la neocomunisti si de la acest tip de dreapta fundamentalista (cu conexiuni ortodoxiste). Raportul a fost scris din punctul de vedere al valorilor civice liberale. Asta inseamna ca ne pasa de individ, ne pasa de drepturi individuale si, la fel, nu credem in vina colectiva si in acest sens nu credem in pedeapsa colectiva. Iliescu, aparatcik impenitent, s-a opus vehement Raportului, inca inainte de a-l fi citit. I-au tinut isonul sefii PSD (mai ales Mircea Geoana) ca si delegatii la Congresul acestui partid, care au votat, probabil in orb, o Rezolutie ce condamna "utilizarea politica" a dezbaterii despre regimul comunist. Avem de-a face in aceasta situatie cu o teribila ironie: Raportul omagiaza victimele comunismului si oricine a studiat un pic de istorie rusa sau istorie est-europeana sau chiar istorie europeana stie ca primele victime ale partidului comunist din Rusia nici macar nu au fost partidele politice clasice, traditionale, ci mensevicii, socialist-revolutionarii si anarhistii. Iar printre primele victime ale comunismului au fost social-democratii. Partidul lui Iliescu/Geoana face parte din Internationala Socialista. Oricine a studiat un pic istoria Germaniei stie ca, dupa ce Buchenwald a fost un lagar de concentrare pentru comunisti si social-democrati, in timpul Germaniei naziste, dupa instaurarea dictaturii in RDG a devenit un lagar de concentrare pentru aceiasi social-democrati, care au refuzat sa accepte dictatul totalitar al lui Stalin. Spre a relua sintagma lui Milan Kundera despre Gustav Husak, Iliescu este un "presedinte al amneziei". Vrea ca noi sa uitam si asta ar fi pentru el sansa de a obtine ceea ce el numeste reconciliere nationala. Intr-un interviu recent din Chronicle of Higher Education, il numesc un "Deng Xiaoping al Romaniei" (evident, ma refer la represiunea din Piata Tienanmen, la mineriade si la capacitatea spectaculoasa de supravietuire politica a liderului chinez si a emulului sau roman).

Dar cum poate avea loc reconcilierea, atata timp cat autorii crimelor continua sa se bucure de privilegii si isi sfideaza fostele victime fara nici o urma de remuscare? Oameni care au fost gasiti vinovati in Raport de crime impotriva umanitatii, fosti membri in ultimul Comitet Executiv al lui Ceausescu, direct implicati in decizia de a folosi violenta impotriva demonstrantilor in Timisoara si Bucuresti. Unul dintre acestia, Ion Dinca, fost secretar al CC al PCR si prim-vicepremier, mana dreapta a Elenei Ceausescu, a fost inmormantat, dupa aparitia Raportului, in ianuarie 2007, cu onoruri militare, fiind general politic in armata comunista romana (responsabilii pentru aceasta gafa au fost ulterior demisi).

O alta problema tine de faptul ca decomunizarea in Romania nu poate fi separata sub nici o forma de mult amanata defascizare. Sub comunism, antifascismul a fost doar un paravan propagandistic. In fapt, s-a produs o simbioza perversa intre temele ideologice legionare si cele neostaliniste cu pretentii nationaliste. Nu e de mirare ca s-a deschis foc continuu impotriva noastra din partea cercurilor cu orientari extremiste, stalinisto-fasciste. Fascistii s-au simtit dintr-o data obligati sa fie impotriva noastra. Unul dintre lucrurile care i-a deranjat a fost acela ca am demonstrat ca, practic, in ultimii 20 de ani ai regimului, fascismul si comunismul s-au combinat in Romania. Cum sa te descurci cu 45 de ani de istorie romaneasca, mai ales atunci cand, dupa cum am mentionat inainte, atat de multi actori sunt inca in viata si dezbaterea prezinta pentru ei o miza majora? Am avut in Raport un intreg capitol consacrat ideologiei. Fara sa intelegi ideologia, nu poti intelege acest gen de dictaturi. Avem de-a face nu cu orice tip de dictatura, ci cu o dictatura, o tiranie bazata pe certitudini ideologice. Si, de aceea, trebuie sa deconstruim aceasta certitudine ideologica, pentru a vedea despre ce este vorba.

Cum spuneam, unul dintre lucrurile pe care le-am invatat a fost acela ca vointa politica este fundamentala pentru reusita unui asemenea demers. Or, presedintele Traian Basescu s-a dovedit a avea vointa politica de a declansa acest proces. Am mai fost criticat de asemenea pentru faptul ca nu am mers pe mana unei comisii formate strict din specialisti ("comisie seculara"), ci am ales varianta uneia formate din experti, dar si din importante personalitati civice, fosti detinuti politici etc. Avem de-a face intr-adevar cu o chestiune complicata. Cum anume sa faci ca sa creezi o comisie care sa aiba atat autoritate stiintifica, cat si sa reuneasca personalitati importante ale Cetatii? Pentru ca exista riscul sa ne transformam intr-un grup de cercetatori, responsabili cu editarea "Dictionarului comunismului din Romania". Trebuie tinut cont de faptul ca acesta a trebuit sa fie momentul unei mobilizari, deoarece vad decomunizarea sau lupta impotriva mostenirilor comuniste ca fiind un demers atat moral, cat si politic, la fel cum, de altfel, a fost si denazificarea. In principiu, cele doua sunt comparabile si trebuie sa invatam din ceea ce s-a intamplat in cazul denazificarii. Vad, asadar, decomunizarea ca pe o misiune morala, politica si intelectuala. Toate aceste trei dimensiuni exista si trebuie sa incercam sa raspundem la toate provocarile.

Raportul a fost scris cu rigoare analitica, compasiune pentru victime si durere sufleteasca. A trebuit sa ascultam ceea ce Theodor W. Adorno a numit "vocea celor care nu mai pot vorbi". Nu sta in puterea noastra sa iertam si sa uitam, acest lucru tine de alt taram, intr-o alta zona ce transcende lumea fiintelor umane muritoare, asemenea noua, membrii si expertii acestei Comisii sau a presedintelui tarii. Ca sa-l citez pe unul dintre cei mai faimosi poeti polonezi din secolul XX, Zbigniew Herbert, atat de drag lui Adam Michnik: "Nu sta in puterea noastra sa iertam in numele celor care au fost ucisi in zori".

 

 

Romanitatea: caz exceptional sau caz comparabil?

Masa rotunda pe istorie si stiinte umaniste

 

MARIA BUCUR

Maria Bucur - titulara a Catedrei John W. Hill de istorie est-europeana la Indiana University si actualmente director al Institutului de Studii Rusesti si Est-Europene, din cadrul aceleiasi universitati. A publicat in 2002 volumul Eugenie si Modernizare in Romania interbelica, University of Pittsburgh Press (varianta romaneasca a aparut in acelasi an la editura Polirom) si a co-editat impreuna cu Mihaela Miroiu volumul Patriarhat si emancipare in istoria gandirii politice romanesti (Polirom, 2002), alaturi de multe alte studii, articole si contributii editoriale in aria tematica a studiilor de gen.

 

La Indiana University, pentru diferite motive, istoria se integreaza deopotriva in campul stiintelor sociale si in cel al stiintelor umaniste. Sunt incantata ca am reusit sa constitui masa rotunda in aceasta formula si trebuie sa marturisesc ca alegerea mea s-a bazat mai mult pe oamenii din jurul mesei decat pe definitiile disciplinelor pe care le reprezinta. I-am rugat pe colegii mei sa raspunda la urmatoarele intrebari: in ce fel s-a format cercetarea despre Romania, in sfera disciplinelor umaniste, in ultimul secol, si care sunt punctele forte si punctele slabe ale cercetarii in domeniu? De asemenea, i-am rugat sa se gandeasca atat la abordari diferite, cat si la continuarea anumitor linii de cercetare, pentru viitor. Problema principala asupra careia i-am rugat sa mediteze se refera la masura in care conceperea romanitatii drept un caz exceptional sau drept unul comparabil reprezinta un avantaj sau o slabiciune si cum anume tratam acest aspect in momentul de fata.

 

 

KEITH HITCHINS

Keith Hitchins - profesor la University of Illinois - Urbana Champaign, doctor al Universitatii Harvard in 1964, autorul mai multor volume ce trateaza istoria Romaniei, printre care Ideea de natiune - Romanii din Transilvania 1691-1849, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1985; Ortodoxie si Nationalitate - Andrei Saguna si Romanii din Transilvania 1846 - 1873, Editura Univers Enciclopedic, 1995; Romania 1866 - 1947, Humanitas, 2004.

 

Internationalizarea si caracterul national

 

Ma voi referi la perioada post-1989, aducand in discutie si perioada post-1945 si, fiind istoric, va trebui sa ma intorc si la secolul al XIX-lea, insa doar pe scurt. Remarcile mele se bazeaza pe impresii, conversatii pe care le-am avut cu istorici din Romania, de-a lungul ultimilor aproximativ 10 ani, cu precizarea ca interpretarea acestor impresii si conversatii imi apartine. Din 1989, istoriografia romaneasca trece printr-o perioada de tranzitie ce se aseamana cu alte perioade de tranzitie mai vechi, precum cele de la sfarsitul secolului XVIII si inceputul secolului XIX. Atat in perioada comunista, cat si in cele doua decenii de dupa caderea comunismului, istoricii romani au avut si continua sa aiba de-a face cu doua intrebari esentiale. Prima intrebare se refera la cine sunt romanii si unde se incadreaza ei. Cea de-a doua intrebare cu care se confrunta istoricii este: cat de multa importanta ar trebui sa acorde schimbarii si cata continuitatii?

Misiunea de dupa 1989 a istoricilor este complicata de faptul ca Romania in secolul XX, si am putea spune de-a lungul intregii sale istorii, s-a situat la rascrucea dintre Est si Vest. Pentru precedentele generatii de istorici, abordarea acestor intrebari a fost dificila. Istoricii de dupa 1945 au fost nevoiti sa investigheze niste probleme intr-atat de critice, in conditiile unui regim comunist in care istoria era subordonata intereselor de partid, iar istoricii s-au gasit in situatia de a fi mobilizati pentru a ajuta la construirea noii ordini colectiviste. Una dintre actiunile in care istoricii romani au fost angajati in ultima vreme este aceea de masurare a efectelor dominatiei comuniste asupra dezvoltarii Romaniei. Majoritatea istoricilor cu care am vorbit si ale caror lucrari le-am citit recunosc ca semnificatia conducerii comuniste in ceea ce priveste dezvoltarea Romaniei pe termen lung poate fi determinata, in mod limpede, numai prin intermediul unei mai vaste perspective istorice. Se poate spune ca, pe termen scurt, ma refer la perioada ultimilor 15 ani, majoritatea istoricilor vad comunismul in Romania ca pe o experienta traumatica. Ca istorici, este insa interesant sa ne gandim la felul in care va fi judecata perioada comunista peste 50 de ani sau peste 100 de ani. Este posibil ca, peste 100 de ani, perioada comunista sa fie vazuta ca o aberatie care a deturnat Romania de la traiectoria sa europenizanta, pe care a urmat-o de la inceputul secolului XIX. Dar este foarte posibil ca istoricii de la sfarsitul secolului XXI sa indice si multe aspecte ale dezvoltarii care sugereaza existenta unei continuitati cu perioada interbelica, mai ales in ceea ce priveste dezvoltarea economica. Probabil ca unii dintre ei vor vedea regimul comunist ca pe unul ce a promovat modernizarea tarii prin intermediul industrializarii sau al unei drastice reorganizari a societatii rurale sau prin introducerea pe scara larga a serviciilor sociale. In momentul de fata insa, istoricii pe care ii cunosc cad de acord asupra faptului ca regimul comunist a fost catastrofic.

Acceptia potrivit careia regimul comunist a fost unul catastrofic ar implica faptul ca in domeniul istoriei nimic de valoare nu s-a facut in perioada dintre 1948 si 1989. Trebuie spus insa ca aspecte ale trecutului romanesc, neglijate mai inainte, au fost cercetate in aceasta perioada, punandu-se un nou accent pe istoria economica si sociala si pe analiza structurilor. Avem colaborari in domeniul cercetarii in institutele de istorie, spre exemplu, unde cercetatorii puteau fi reuniti, dispunand de resursele necesare pentru a se ocupa de anumite proiecte. Asemenea demersuri au dus la publicarea unor colectii indispensabile de surse si a numeroase monografii cu caracter de pionierat. Dar oricare ar fi valorile pe care am putea sa le vedem in istoriografia perioadei comuniste si oricat de admirabil s-au straduit multi dintre istorici sa pastreze integritatea propriei profesii si sa produca lucrari cu adevarat academice, pe termen lung, atat practica istoriei, cat si rezultatele ei au fost distorsionate, istoria fiind obligata sa serveasca altor scopuri, si nu cautarii cunoasterii si stabilirii adevarului. In ciuda diverselor intorsaturi si rasturnari ale cercetarii istorice si ale scrierii istoriei, impuse de regimul comunist, este important sa ne reamintim ca, de la inceputul secolului XIX, istoriografia romaneasca a facut parte din istoriografia europeana. Iar astazi, in perioada de dupa 1989, se integreaza din ce in ce mai mult in istoriografia internationala care s-a format in secolul trecut.

In timpul perioadei comuniste, cu exceptia perioadei tarzii a anilor 40’ si a anilor 50’, istoricii romani nu au fost decuplati de Vest. Asa-numita tranzitie, care a inceput pentru istorici la sfarsitul lui 1989, inceputul lui 1990, nu trebuie conceputa drept un inceput de la aproape nimic.

Ne asteptam ca istoriografia romaneasca din secolul XXI sa reflecte evolutia relatiilor politice si economice ale Romaniei cu restul Europei in general. Dovezile continuitatii dintre istoriografia romaneasca contemporana si cea a precedentelor perioade sunt numeroase, sugerand faptul ca nu numai istoria, ci si istoriografia se repeta. Concentrarea asupra istoriei nationale si preocuparea fata de identitatea nationala reprezinta trasaturi evidente de continuitate, in istoriografia de dupa 1989, in cea de dupa 1945, cat si, bineinteles, in cea de secol XIX. O analiza atenta a celor mai importante reviste de specialitate indica un accent puternic pus pe domeniile politic si economic, cat si pe relatiile externe ale Romaniei, in mod special cele cu statele vecine si cu marile puteri europene. In acelasi timp, tranzitia implica o reevaluare a valorilor si metodelor stabilite si o orientare de viitor. In istoriografia romaneasca contemporana, asemenea directii sunt evidente. Un numar tot mai mare de istorici confrunta miturile istoriei nationale si abordeaza problemele de identitate si modelele de dezvoltare din noi perspective si prin intermediul unei varietati de metodologii. Asadar, mi se pare ca, in contextul actualei perioade de tranzitie, istoricii romani sunt angajati intr-o munca cu caracter crucial. Aceea de restabilire a identitatii propriei lor discipline, dupa patru decenii de grea impovarare sub regimul comunist. Majoritatea favorizeaza o reintoarcere la orientarea de tip occidental a istoriografiei romanesti, orientare predominanta inaintea celui de-al doilea razboi mondial. Stabilind aceasta directie, istoricii sunt constienti de dimensiunea mai vasta a dezvoltarii politice si sociale. Mai ales de faptul potrivit caruia comunitatea atlantica se restructureaza, nu pe baza nationalismului, ci, dimpotriva, promoveaza cooperarea internationala si consolidarea caracterului comun european. Cu toatea acestea, pe masura ce internationalizarea continua, istoricii romani nu au nici un motiv sa creada ca propria lor istoriografie isi va pierde caracterul national din cauza acestui proces. Majoritatea istoricilor romani au demonstrat, prin felul in care si-au practicat meseria dupa 1989, ca integrarea in Europa reprezinta cel mai bun mijloc, atat pentru asigurarea dezvoltarii propriei lor discipline, cat si pentru o mai profunda intelegere a istoriei nationale.

 

 

CHARLES KING

Charles King - profesor de stiinte politice la Georgetown University si titular al Catedrei Ion Ratiu de Studii Romanesti, autor al cartilor: Moldovenii - Romania, Rusia si politicile culturale (The Moldovans: Romania, Russia and the Politics of Culture), Hoover Institution Press, 2000 si O istorie a Marii Negre (The Black Sea - A History), Oxford University Press, 2004.

 

Romania in mai vastul Sud-Est-European

 

Am scris o carte despre moldoveni si, in timp ce o scriam, primeam diverse comentarii de la oameni, de genul: De ce scrii asa ceva? Nu exista ceva ce s-ar putea numi moldovean, totul este o fictiune a propagandei sovietice! Ulterior, m-am apucat sa scriu o istorie a Marii Negre si am avut parte de acelasi lucru: exista probabil o mare, dar nu exista o identitate ce s-ar putea revendica de la aceasta regiune si nu exista posibilitatea de a conceptualiza lucrul acesta. Situatia, reflectata la nivelul ambelor proiecte, mi-a trezit in minte o intrebare interesanta, o intrebare pe care cred ca merita sa ne-o punem si cu privire la Romania in general: despre ce anume poti scrie o istorie? Si, daca e sa ne referim la domeniul studiilor romanesti, s-ar putea oare sa vrem sa gandim mai creativ decat eram capabili s-o facem in trecut, din cauza constrangerilor politice, cu privire la lucrurile despre care se poate scrie istorie? Sunt intru totul de acord cu comentariile lui Keith potrivit carora, pana acum, cu cateva exceptii notabile, s-a scris istorie intr-un cadru national. Asta nu inseamna ca am scris intotdeauna istorie nationalista, cu toate ca avem si din aceea destula, ci istorie care privilegiaza categoria natiunii intr-o forma sau alta si, dincolo de aceasta, care privilegiaza statul-natiune, care priveste categoria nationala ca fiind relativ neproblematica. Adica scriem o istorie a categoriei nationale sau o istorie a natiunii si a dezvoltarii ei, care vede statul-natiune ca pe un gen de punct final al unei traiectorii istorice unice. Exista din ce in ce mai multe abordari academice care problematizeaza acest mod de a vedea lumea, nu numai in Romania, ci in general, in modul de a scrie istorie. Asta nu inseamna ca scrierea istoriei se refera strict la "despachetarea" ideii de natiune sau "despachetarea" unei istoriografii nationaliste din trecut.

Mai sunt insa alte cateva aspecte care caracterizeaza masa de studii academice integrate in traditia istoriografica ce se refera la studiile romanesti. Este vorba de dominatia istoriei politice, dominatie pe care o putem vedea in continuare, chiar si astazi, cand apar niste lucruri realmente spectaculoase, utilizandu-se noi arhive, punandu-se noi intrebari, in mod particular cu privire la secolele XIX si XX. Lucru pe care am putea sa-l consideram straniu, dat fiind pasii foarte importanti facuti inainte in domeniul istoriei economice si sociale, chiar si in timpul perioadei comuniste. Cred ca, intr-un fel, ne-am reintors la dominatia politicului, iar in unele domenii avem de-a face cu aproape totala absenta a unei foarte serioase istorii sociale, in special a perioadelor situate mai aproape de contemporaneitate.

Mi se pare ca Romania sufera de o relativa saracie in ceea ce priveste istoria sociala a perioadei comuniste, daca e sa comparam Romania cu multe alte tari est- si central-europene. Ma refer in special la ceea ce se poate gasi in istoriografia poloneza sau in cazul Cehiei, sau in cadrul acestei magnifice traditii de istorie sociala in perioada sovietica a Rusiei. Acesta ar putea fi un exemplu in care urmarea unei traditii istoriografice estice, mai degraba, decat a uneia vestice ar putea reprezenta o atitudine cu adevarat utila pentru studiile romanesti. Cred ca trebuie sa fim totusi relativ atenti, ca istorici, si sa nu tratam Romania ca un fel de studiu de caz pentru teme care sunt deja bine dezvoltate in traditii istoriografice de altundeva. Cu siguranta, este folositor sa invatam din alte traditii istoriografice, dar trebuie sa fim foarte atenti sa nu ajungem sa folosim Romania pur si simplu ca pe un studiu de caz.

As vrea sa ma concentrez foarte pe scurt asupra a patru teme pe care le gasesc interesante si care cred ca merita sa fie investigate pe viitor.

Una dintre ele este forta geografiei. Romania este, mai ales daca o comparam cu vecinii ei, un spatiu geografic realmente divers, cu diferite feluri de traditii, diferite tipuri de culturi, care s-au dezvoltat in cadrul acestui spatiu geografic, de-a lungul timpului. De fapt, proiectul crearii Romaniei, asa cum Irina Livezeanu a demonstrat in mod stralucit, a implicat acest proces deliberat de a reuni regiuni altfel destul de diverse, atat in sens cultural si istoric, cat si in sens geografic. Cum putem sa-i gasim sens acestui proces? Se pot face comparatii intre regiunile geografice ale Romaniei si rudele lor geografice, care s-ar putea gasi dincolo de granite nationale? Ceva de genul sa "despachetam" nu numai natiunea, ci, intr-un fel, sa "despachetam" si statul si sa ne gandim la conexiunile istorice situate de-a lungul si de-a latul acestor spatii geografice diferite.

In al doilea rand, avem intreaga problema a modernitatii si a modernizarii. M-a surprins adevarata putere in cadrul stiintei politice - si, pana la un punct, si in cadrul istoriei - a tezei de doctorat a lui Ken Jowitt despre triumfurile revolutionare ale modernitatii, o carte foarte importanta, cu impact mult dincolo de cazul particular al Romaniei si mult dincolo de aria studiilor romanesti. S-ar putea sa fie timpul sa ne intoarcem si sa ne gandim la aceasta chestiune a modernizarii din nou. Cand s-a modernizat Romania, cum ar fi trebuit sa arate acea perioada, cum se explica faptul ca modernizarea a inaintat in ritmuri diferite, in diferite parti ale statului? Si sa regandim ce anume inseamna modernitatea, in mod special de-a lungul secolului XX. Dar putem sa ne intoarcem, de asemenea, la secolul XIX. Din nou, o tema veche, ce dateaza intr-un fel din perioada anilor ‘60-’70, care ar putea sa-si gaseasca importanta la inceputul anilor 2000.

A treia tema se refera la nationalistii care au esuat. Intotdeauna scriem despre invingatori, dar se gasesc o multime de feluri diferite de nationalism in secolele XIX si XX, am putea sa ne intoarcem chiar la secolele XVII si XVIII, ca sa vedem grupuri etnice care nu au prea produs niciodata natiuni, nationalisti si intelectuali nationalisti care au sfarsit in postura de glasuri ce striga in pustie. Niciodata nu studiem cu adevarat acele fenomene, ajungem sa studiem doar nationalismele care au castigat, care au ajuns sa produca state-natiune, care au dus la genul de harta multicolora a Europei de Est pe care o avem astazi. Dar, daca te uiti, spre exemplu, la cartea lui Larry Wolff despre Venetia si slavi in secolul XVIII, vezi cat de incredibil de contingent a fost intregul proiect national. Desi istoricii vorbesc intotdeauna despre puterea contingentei istorice, totusi tindem sa scriem istorie nationala si istorii ale statelor nationale, ca si cum istoria nu ar fi deloc contingenta. Privirea indreptata catre cei invinsi ar putea sa ne ajute sa fim mai sofisticati cu privire la acest aspect.

A patra tema ar privi Romania in contextul mai larg regional sud-est-european si Romania insasi ca subiect al unui studiu istoric mai vast, in cadrul propriei ei regiuni geografice. Daca urmeaza sa scrii o istorie a Romaniei, deci te afli deja in cadrul statului-natiune, care ar fi titlurile capitolelor? Sa zicem, cu privire la istoria Romaniei in secolul XX: cum anume faci asa ceva? Si, daca te uiti la traditiile istoriografice din spatiul mai vast al Europei Centrale si de Sud-Est, vei vedea de fapt chiar multa creativitate, cred, cu privire la felul in care scrii istorie nationala, dar amestecand lucrurile un pic. Te gandesti la acea istorie a Poloniei, intr-un volum, scrisa de Norman Davies, care merge invers. Este o istorie care incepe cu prezentul si apoi merge inapoi in timp. Putem sa gandim la fel de creativ si cu privire la cazul romanesc? Ai avea oare un titlu de capitol care s-ar numi orase, ai avea un titlu de capitol care s-ar numi, pur si simplu, rauri etc.? Care ar fi organizarea a ceva de genul acesta, iar, apoi, cum ai trata vecinii intr-un astfel de context? Cum se potrivesc in acest cadru bulgarii sau Bulgaria, maghiarii sau Ungaria, Ucraina, Turcia, poate chiar si Caucazul?

Apropo de Caucaz. Observ in ultima vreme felul in care, din punct de vedere geopolitic, romanii incep sa regandeasca regiunea in care locuiesc, acum, cand costul locuirii acelei regiuni este mai mic. Daca esti deja in Europa, costul de a te gandi la vecinii tai de la Est sau din Sud este mai mic decat era, probabil, acum cinci sau sase ani. Ne putem gandi intr-un mod mai creativ la relatia istorica a Romaniei cu Rusia, in afara contextului ce se refera strict la perioada comunista? Putem pune Romania exact in locul identificat intr-un fel de Keith Hitchins, anume, o societate, un stat, un spatiu geografic, care s-a aflat la intersectia dintre Est si Vest, Nord si Sud si, in acest context, ne putem gandi creativ la toate acele relatii cu vecinii? Iar acest lucru ar trebui abordat nu numai din perspectiva istoriei diplomatice, un domeniu foarte bine dezvoltat, dupa cum spunea Keith Hitchins, si care a fost destul de bine dezvoltat in Romania, chiar si in timpul perioadei comuniste. Ci ar trebui abordat in termeni de istorie culturala, istorie sociala, istoria comertului si a economiilor locale. Sa ne gandim cum putem sa daramam cateva dintre acele bariere mentale pe care le-am creat si sa situam Romania din nou in mai vastul Sud-Est-European.

 

 

IRINA LIVEZEANU

Irina Livezeanu - profesoara de istorie la Universitatea din Pittsburgh, doctor al Universitatii din Michigan in 1986, autoare a volumului Cultura si nationalism în România Mare 1918-1930, Cornell University Press, 2000 (tradusa in 1998 la editura Humanitas).

 

Autarhie istorica si istoriografica

 

 Tema principala pe care vreau sa o abordez este tema autarhiei istorice si istoriografice, in acest domeniu al scrierii istoriei romanesti. Ne gasim, in sfarsit, intr-o perioada in care istoricii sau cercetatorii romani din domeniul stiintelor sociale, in ambele sensuri ale termenului "istoric roman" - istorici care lucreaza in Romania si poate ca si scriu despre Romania si istorici romani care se ocupa de Romania, fie in aceasta tara, fie in afara granitelor -, suntem sau putem fi angajati cu totii intr-un proiect comun. Cea mai mare parte dintre noi suntem implicati intr-o istorie a Romaniei fara frontiere. Suntem implicati in cooperari, fie ele virtuale sau actuale, cu cercetatori din diferite parti ale lumii. Ne citim unii altora textele si preluam idei unii de la altii, ne inspiram unii de la altii, producem noi proiecte, uneori chiar scoatem carti impreuna s.a.m.d. Si totusi, in special in ceea ce-i priveste pe istoricii care lucreaza in Romania, daramarea zidurilor in decembrie 1989 si dezmembrarea lor treptata, caramida cu caramida, a reprezentat uneori un eveniment foarte nelinistitor. La fel cum a reprezentat o oportunitate pentru un grup de istorici de a deveni mediatori intre lumea occidentala si lumea romaneasca la nivel de studiu al istoriei. Si este de asemenea nelinistitor pentru oamenii care, in general, au fost constransi in activitatea lor. Spre exemplu, regizorii, care au avut de-a face cu un nivel extrem de cenzura. Dupa 1989, ei au toata libertatea din lume. Ce te faci cu atata libertate, in ce directie sa te indrepti!? Nu mai ai dusmanul evident impotriva caruia sa lupti, cenzorul. Este, de asemenea, nelinistitor pentru universitarii care intra in mai vastul spatiu academic european, intr-un moment in care Europa insasi se vede descentralizata. Lumea se ocupa tot mai mult de istorie globala, spatii coloniale s.a.m.d.

In timpul perioadei comuniste, istoricii se aflau in serviciul regimului intr-o mare masura, in special daca lucrau in domeniul istoriei moderne si contemporane sau in domeniul istoriei antice. Aveai posibilitatea sa fii medievist si sa scapi de probleme un pic mai mult. Aproape toti ceilalti produceau un discurs care era, intr-un fel sau altul, utilizat politic. Mai erau si istoricii literari, care cred ca au facut foarte multe pentru a mentine viu un anumit fel de cautare a adevarului in istorie si, de asemenea, pentru a prezenta unei societati care avea un acces foarte limitat la perioada interbelica, in mod special, un set de documente care, altfel, erau practic indisponibile.

In timpul aceleiasi perioade, existau relativ putini istorici care lucrau pe probleme romanesti, dincolo de Cortina de Fier. Astfel, ei sau noi erau/eram supusi unor reguli mai stricte ale mediului academic occidental, dar, in acelasi timp, noi aveam motive sa fim atenti si sa ne angajam intr-un fel de autocenzura, pentru a avea acces la arhive si la biblioteci. Chiar si pentru a obtine o viza de intrare in tara, trebuia sa fii o persoana agreata de autoritatile romane. Nu toate subiectele erau aprobate de partenerii de schimb, nu toate arhivele erau deschise oricarui cercetator si, in consecinta, autocenzura reprezenta o tentatie si pentru occidentali. Datorita faptului ca istoria romaneasca era un domeniu extrem de mic si exotic, lucrarile produse pe baza acestei cercetari nu erau neaparat evaluate pe baza celor mai stricte standarde. Istoria Romaniei practicata in Vest, cu toate ca oficial si in fapt mult mai libera decat cea din Romania, pur si simplu nu avea numarul de practicanti si consumatori necesar si, de aceea, nu avea profunzimea de domeniu necesara pentru a oferi o audienta consistenta si exigenta la nivelul criticii.

Unele lucrari excelente au fost produse totusi si, intr-un fel, datorita lor ne aflam azi aici. Dar aceasta performanta a avut loc in paralel cu aparitia a destul de mult material mediocru. Actuala perioada prezinta avantaje evidente, dar cred ca precautia ramane la ordinea zilei, mai ales atunci cand vine vorba de tematici precum nationalismul, fascismul, Holocaustul si minoritatile etnice, teme tabu inainte de 1989. Keith Hitchins spune ca exista anumite continuitati. Dar poate ca nu sunt toate continuitati fericite. Cred ca este nevoie de timp pentru a compensa lipsa de informatie si lipsa de educatie istorica in zone sensibile ale istoriei, lipsa care i-a afectat atat pe istorici, cat si publicul lor. Acesta din urma a fost tinut multe decenii departe de istoria critica, astfel incat e posibil sa nu observe daca unii istorici, care au devenit personalitati publice si care se folosesc de multe metafore si mai putine date, nu sunt neaparat responsabili.

Exista bineinteles fenomenul istoricilor de curte din timpul epocii Ceausescu, care au devenit ideologi nationalisti si/sau politicieni, dar care au de asemenea un pic din capitalul social si din prestigiul de a fi fost istorici, cu toate ca erau istorici de un anume fel, intru totul aparte, si astfel isi pot sustine noile agende politice cu vechile lor titluri stiintifice. Deci, cred ca istoria nationalista postcomunista reprezinta ceva fata de care trebuie sa avem grija, mai ales din cauza faptului ca acea istorie nationalista a regimului nationalisto-comunist se bazeaza pe niste premise intelectuale ce dateaza din perioada interbelica, care au fost ingropate si apoi selectiv dezgropate in timpul perioadei comuniste. Chiar si unii intelectuali romani provestici au cazut prada tentatiilor nationaliste, in conexiune cu eroii intelectuali interbelici. Din fericire, suntem la punctul, acum, cand Cioran, Eliade, Noica et al. sunt in cele din urma reevaluati de catre istorici mai tineri, precum Florin Turcanu, de exemplu, oameni care nu se vad ca mostenitorii generatiei 1927, ci ca simpli cercetatori.

Analfabetismul istoric a mai avut o consecinta grava. A facilitat acceptarea oricarui fel de istoric occidental, chiar si a celor marginali, criticati in tarile lor de origine. Oh, X este un istoric american!? Pai atunci, pesemne ca are dreptate! Nu ma refer la vreun defect fatal al publicului roman, ma refer la rezultatele mai multor decenii de ignoranta organizata, de dezinformare si handicap sistematic la nivelul profesiei de istoric. Trecand acum la ceea ce vad eu ca trend pozitiv, e clar ca foarte multi istorici fost comunisti s-au reorientat spre directii profunde si autentice, indreptandu-se spre studiile de gen, studierea miscarilor feministe, a minoritatilor etnice dispretuite sau a miturilor istorice. Un numar de istorici romani au adoptat un vocabular postmodern, fapt pe care il privesc cu sentimente amestecate. Cred ca avem de-a face cu un fenomen incurajator, fata de care trebuie insa sa fim putin circumspecti. In unele cazuri, postmodernismul a insemnat relativism extrem si le-a permis cercetatorilor sa fie orice pentru oricine, practicand oportunism sub masca unor noi teorii.

Dincolo de noile teme care au extins domeniul cercetarii si noile metodologii si forme de colaborare, toate aceste noi trenduri pot duce cu siguranta la proiecte importante si chiar la noi cunostinte in domeniu. Orice studiu care interogheaza si deconstruieste, mai degraba, decat sa apere, sa scuze sau sa acuze anumite institutii - fie statul, fie Biserica Ortodoxa, fie grupul Gusti de sociologi, sclavia tiganilor, dau numai cateva exemple - cred ca merita cu adevarat efortul. Actualele curente istoriografice, ca ansamblu, favorizeaza istoria transnationala, istoria memoriei si istoria migratiei si cred ca cercetatorii din domeniul nostru vor lua parte la aceste noi curente.

 

 

Tranzitie si democratizare in Romania

Masa rotunda pe stiinte sociale

 

AURELIAN CRAIUTU

Aurelian Craiutu  -  profesor de stiinte politice la Indiana University. Doctorat obtinut in 1999 la Princeton, cu o teza despre gandirea politica a doctrinarilor francezi, lucrare care a primit in 2000 Premiul Leo Strauss al Asociatiei Americane de Stiinta Politica, pentru cea mai buna dizertatie doctorala din domeniul teoriei politice. A publicat mai multe carti in tara si strainatate, printre care Elogiul libertatii, Polirom, 1998; Elogiul moderatiei, Polirom, 2006; Dialog si libertate - Eseuri in onoarea lui Mihai Sora (co-autor) Nemira,1997.

 

Dupa caderea comunisului, multi analisti politici si-au exprimat scepticismul cu privire la perspectivele unei democratizari reale in Romania. Liberalizarea amanata si tranzitia, initial haotica, de la vechiul sistem la un sistem parlamentar, episoadele violente care au marcat prima decada postcomunista, calitatea proasta a vechilor si noilor elite ale Romaniei, slabiciunea societatii civile, dezechilibrele economice profunde, precum si designul institutional deficitar au condus la ceea ce unii analisti au numit o institutionalizare perversa, care a intarziat progresul reformelor democratice. Cu toate acestea, Romania a evitat o criza economica asemanatoare cu aceea care a avut loc in Bulgaria in 1996, a avut parte de trei schimbari pasnice de putere, a inceput negocierile cu Uniunea Europeana si a fost in cele din urma admisa atat in NATO, cat si in Uniunea Europeana. In lumina acestor evolutii, as vrea sa-i invit pe participantii la masa rotunda sa mediteze asupra urmatoarelor intrebari:

Oare analistii care au studiat cazul Romaniei au fost prea pesimisti in abordarea problemelor acesteia din urma?

Au neglijat cumva sa analizeze anumite aspecte importante ale tranzitiei si, daca da, care ar fi aceste elemente?

La un nivel mai general, care sunt punctele forte si care sunt slabiciunile ce vizeaza studiul tranzitiei si democratizarii de-a lungul ultimei jumatati de secol?

Ce noi directii de cercetare cu privire la Romania vedeti deschizandu-se la nivelul stiintelor sociale de acum inainte?

Ce noi conexiuni si directii credeti ca ar trebui luate in considerare?

 

 

PETER GROSS

Peter Gross - profesor la University of Tennessee, specialist in studiul jurnalismului, autor al mai multor carti in domeniu, printre care:  Mass-media si democratia in tarile Europei de Est, Polirom, 2004; Colosul cu picioare de lut - Aspecte ale presei romanesti postcomuniste, Polirom, 2006

 

Cultura, societate si mass-media

 

Cercetatorii care s-au ocupat de Romania in anii ce s-au scurs de la evenimentele din 1989 au fost optimisti, existand diferite momente in ultimii 16-17 ani cand se parea ca avem de-a face cu situatii foarte promitatoare. Insa, ulterior, sperantele s-au risipit.  Ma gandesc la anii regimului Constantinescu, de exemplu. Au fost schimbari si dupa venirea la putere a presedintelui Traian Basescu, in 2004. In momentul de fata, anumite asteptari, mai ales din punctul de vedere al dezvoltarii mass-media, par sa se fi risipit. Aderarea Romaniei la UE  a implicat mari sperante, deoarece UE a insistat ca Romania sa faca anumite lucruri. Dar acum, cand a devenit membra a UE, se pare ca Romania face cativa pasi inapoi. Si ma gandesc aici in special la probleme care privesc media. De exemplu, in februarie, Curtea Constitutionala din Romania a hotarat  ca defaimarea si insulta reprezinta din nou infractiuni penale, care pot fi pedepsite cu inchisoarea. Un alt exemplu priveste votul parlamentului prin care sediul revistei saptamanale 22  poate fi rechizitionat. Acestea nu sunt semne potrivit carora politica romaneasca si elitele politice romanesti sa poata fi apreciate ca mature. Sunt semne ca, dimpotriva, aceste elite continua nu numai sa manipuleze mass-media, ci si alte institutii ale societatii.

Mass-media nu s-a fondat pe sine ca o institutie cu drepturi proprii, deoarece nu i s-a ingaduit. Daca te uiti la cei mai importanti patroni de televiziuni si ziare din Romania, iti dai seama ca mass-media nu se pot intemeia ca o institutie independenta. Dan Voiculescu a spus de curand ca mass-media independente reprezinta o fantezie. Ceilalti patroni actioneaza cam la fel - Dinu Patriciu sau Sorin Ovidiu Vantu. Cred ca ca este cazul sa privim Romania cu o anume reticenta si, in acelasi timp, sa nadajduim ca lucrurile se vor schimba in bine.

Sunt de accord cu H.-R. Patapievici, care a scris de curand ca unica sursa de legitimitate politica in Romania este presa si ca unica sursa de legitimitate a presei este politica. Numai ca acest aspect ii scoate pe cetatenii romani din ecuatie si, daca chiar asta este situatia, atunci oare mai este cazul sa vorbim de o democratie? S-ar putea sa semene a  democratie, dar  s-ar putea sa nu fie o democratie matura, pregatita sa faca parte din comunitatea natiunilor democratice.

Sunt foarte interesat de relatia mass-media cu sfera publica si cu societatea civila si, per ansamblu, de relatia ei cu procesul de democratizare. In Romania, mass-media chiar pot fi definite drept "lup in piele de oaie". Daca ar fi sa fac un film despre mass-media romanesti  sau despre democratia romaneasca, m-as duce probabil la Hollywood si as fura titlul filmului Dansand cu lupii.

Cred ca unul dintre elementele care au lipsit din analiza celor mai multi cercetatori din ultimii 16-17 ani a fost elementul cultural al evolutiei Romaniei. Si, intr-un fel, asta chiar ma ingrijoreaza, fie ca vorbim despre politica, mass-media sau oricare alte institutii. Putem vorbi despre sistem, despre efectele sale sau despre efectele sale percepute, putem vorbi despre oamenii care lucreaza in institutii. Dar toate aceste lucruri au de-a face cu mentalitatile, cu valorile si credintele, cu modurile de a exista si de a functiona. Nu ne-am oprit indeajuns asupra aspectului numit cultura in Romania. Mai intai per ansamblu, la nivel general, iar apoi asupra culturilor profesionale care exista in tara, pentru a ne putea lamuri intr-o oarecare masura asupra motivului pentru care anumite lucruri se intampla. Mi se pare ca am venit intotdeauna cu explicatii facile, referitoare la o anume politica si politicieni, la vechile mentalitati comuniste, la vechea elita care se afla la putere astazi in multe sectoare ale societatii. Insa cred ca explicatia este mai profunda, iar cercetatorii chiar nu s-au aplecat asupra acestor lucruri. Probabil ca era prea devreme pentru a studia aceste aspecte ale societatii romanesti. Toti am fost foarte entuziasmati in 1990, in 1991, in 1992 s.a.m.d. Ne-am uitat la schimbarile din mass-media, care erau semnificative, dar superficiale. Schimbarile mai profunde, mai semnificative trebuie sa aiba loc la nivelul culturii.

Celalalt element pe care mi-as dori sa-l vad studiat este relatia, mai exact, diversele relatii dintre dintre UE si Romania. Vladimir Tismaneanu a mentionat articolul lui Tony Judt, potrivit caruia testul Uniunii Europene va fi felul in care se descurca cu Romania. Cred ca acesta reprezinta un studiu in sine care ar trebui facut. Cred ca Romania este un teren fertil pentru multe tipuri diferite de proiecte de cercetare. Spre exemplu, in domeniul meu de specialitate, mass-media, cred ca ar fi util sa abordam problema eticii in mass-media. In opinia majoritatii ziaristilor romani, etica pur si simplu nu exista, in timp ce majoritatea patronilor din mass-media pretind ca aceasta etica jurnalistica reprezinta o fictiune. Sunt de asemenea surprins de faptul ca jurnalistii si patronii tind intotdeauna sa se denigreze unii pe ceilalti si tind sa-si denigreze propriul domeniu de activitate.

In opinia mea, studiul mass-media si al jurnalismului ar trebui sa continue. In momentul de fata, spre exemplu, sunt foarte interesat de o chestiune de identitate ce priveste jurnalismul romanesc si jurnalismul est-european in ansamblu. Patronii mass-media si liderii mass-media care fac stirile pretind ca reprezinta opinia publica. In Romania este foarte interesant un aspect - este de-a dreptul fascinant -, si anume faptul ca mass-media pretind ca reprezinta opinia publica. Publicul nu contribuie cu nimic. Mass-media este creatoarea opiniei publice in societatea romaneasca.

In discutiile pe care le  port cu romanii, acestia afirma fie ca stau mai prost decat toti ceilalti, fie ca se afla in aceeasi situatie ca toti ceilalti. In ceea ce priveste domeniul mass-media, consider ca Romania este la fel ca toate celelalte tari din regiune. Diferentele dintre Romania si alte tari din estul Europei sunt minore.   

Cred ca Romania este importanta ca spatiu asupra caruia trebuie sa ne concentram studiile si cred ca este importanta in Statele Unite, deoarece avem o relatie cu Romania care a crescut si s-a intarit in ultimii ani. Cred ca relatiile cu Romania in mod special si relatiile cu Europa de Est in mod general sunt deosebit de importante pentru Statele Unite, pe masura ce vedem cum, ici si colo, celelalte relatii ale noastre se erodeaza. Eu personal sunt unul dintre cei care iau foarte in serios notiunile de Europa veche si noua Europa.

 

 

MIHAELA MIROIU

Mihaela Miroiu - profesor de stiinte politice la Scoala Nationala de Stiinte Politice si Administrative. Doctor in filosofie al Universitatii Bucuresti, in 1994. Printre publicatiile sale se numara: Societatea Retro, Editura Trei, 1999;  Drumul catre autonomie - Teorii politice feministe, Polirom, 2004; Politici ale echitatii de gen - Ghid pentru invatamantul universitar din Europa Centrala si de Est,  Politeia, 2003

 

Stiintele sociale dupa 1989

 

Voi incerca sa vorbesc despre stiintele sociale si despre felul in care acestea au raspuns la situatia provocatoare din estul Europei si din Romania in special. Mai intai de toate, tin sa precizez ca nu impartasesc ideea potrivit careia Romania nu este un caz special. Cred ca este un caz special, deoarece in ‘89 Romania a mostenit un comunism poststalinist, ceea ce nu a fost cazul pentru alte tari din regiune, asa cum au argumentat deja Vladimir Tismaneanu, dar si Katherine Verdery. Startul nostru nu a fost deloc asemanator cu cel al Poloniei, al Ungariei, al Cehiei sau chiar cu acela al Tarilor Baltice. A existat un decalaj foarte important intre Romania si celelalte tari est- si central-europene. Romania era mai aproape de Albania, ca regim politic, decat era de alte tipuri de regimuri comuniste. Nu este un punct de vedere pesimist, este un punct de vedere realist.

Domnul profesor Craiutu ne-a invitat sa vorbim despre abordarea pesimista a problemei. In opinia mea, putem vorbi de doua tranzitii carora le corespund doua surse de pesimism. Prima perioada de tranzitie este cea postcomunista, care se sfarseste in decembrie 1999. Cea de-a doua este perioada preaderare  la UE, care ia sfarsit in decembrie 2006. Pesimismul din aceste doua perioade pare sa aiba deopotriva surse si motive diferite. Pesimismul din prima perioada se refera la starea generala a societatii romanesti, precum si la sensul si directia schimbarilor. Pesimismul din cea de-a doua perioada s-a referit in principal la capacitatea societatii romanesti de a face fata imenselor provocari reprezentate de aderarea la NATO si UE.

Cred ca, in timpul primei perioade, una dintre principalele surse ale pesimismului a derivat din modul de abordare teoretica folosit de cercetatori in cazul societatii romanesti, precum si din specificul domeniului lor de cercetare. Majoritatea celor care s-au ocupat de aceste studii erau istorici, filozofi si teoreticieni ai politicului. In 1990, stiintele sociale fie nu existau, fie erau delegitimate. Stiinta politica nu exista, dupa cum nu exista nici sociologia ca domeniu de studiu. Exceptia o reprezinta istoricii, care se bucurau de un bun prestigiu, deoarece vremurile de dinainte fusesera foarte nationaliste, iar regimul avea nevoie de istorici.  La nivelul teoriei politice, subdezvoltarea era intr-atat de accentuata, incat aveam, in 1989, cel mult doi universitari care se ocupau de teorie politica. Cercetarea in domeniul stiintei politice era de nivel zero. Educatia postuniversitara, in sensul reconvertirii absolventilor altor profile, a inceput din 1991 la SNSPA, dar educatia universitara in domeniul stiintelor politice, adica cea care apartine unui traseu de specializare normal, a debutat de-abia in 1995, la Universitatea "Babes-Bolyai" din Cluj si, in 1997, la cele doua universitati din Bucuresti, cea la care predau eu, SNSPA si Universitatea Bucuresti. Programele de doctorat au debutat la SNSPA in 2000 si in 2002 la Universitatea Bucuresti. Chiar si in momentul de fata avem doar doua scoli doctorale in domeniul stiintelor politice.

Inainte de 1946 a existat o traditie in domeniul sociologiei. Aceasta s-a reinnoit incepand cu 1967, dar s-a oprit din nou incepand cu iunie 1977, din cauza interzicerii acestui profil de studii, a cenzurii si distorsionarii ideologice, si, in fine, a fost reluata in 1990. Asadar, nu am avut nici un fel de cunoastere adecvata a societatii romanesti la inceputul anilor ‘90. Prin urmare, eram cu totii foarte speculativi. De multe ori am inlocuit cunoasterea intemeiata cu propriile noastre impresii si metafore. In acelasi timp, metafora pare sa aiba foarte mare succes. Cei mai "performanti" indivizi din Romania, cei mai populari intelectuali sunt cei care sunt capabili sa produca metafore minunate.

De obicei, atentia s-a focalizat pe deformarea structurii societatii si a institutiilor ei in timpul regimului comunist si, astfel, pe lipsa mecanismelor necesare pentru a asigura adevarata democratizare si evolutia catre o economie de piata. Cu toate acestea, viziunea unei societati romanesti profund mutilate si pervertite, viziune ce tindea sa transforme sfera politica in singura cu caracter esential, poate fi pusa sub semnul intrebarii.

Unii dintre noi, care au incercat cu adevarat sa se ocupe de o oarecare cercetare cu baze empirice si scopuri de proiect politic in timpul primului deceniu postdecembrist, am ajuns la diagnosticul de societate de supravietuire si democratie de vitrina. Oamenii au reusit sa-si schimbe vietile in moduri care nu au fost luate in seama la nivelul configuratiei multor politici publice si care au fost prea putin intelese de catre cei ce se ocupau de stiintele sociale. De fapt, aceste schimbari sociale care au avut loc la nivel micro au reprezentat baza pentru evolutia de-a dreptul diferita a Romaniei in cea de-a doua perioada.

In decembrie 1999, Romania a devenit candidat la aderare la UE, iar schimbarea de directie la nivelul politicilor a constat in implementarea acquis-ului comunitar. Fireste, ne-am putea intreba daca Romania era cu adevarat pregatita sa adere la UE la 1 ianuarie 2007. Mi se pare insa rezonabila pozitia conform careia elementele care inca lipsesc nu sunt esentiale si, in principiu, pot fi depasite. Daca lucrurile stau astfel, trebuie precizat ca principala sursa de schimbari interne cu impact profund la nivel social se datoreaza accesului masiv pe piata muncii din Vest al celor peste 2 milioane de lucratori romani plecati in strainatate si noii experiente de care acestia beneficiaza acolo. La nivel profund, aceasta este principala sursa a schimbarii care are loc in societate.

La nivel mai general, consider ca aceste circumstante arata ca nu ar trebui sa cautam caracteristici exceptionale ale tranzitiei si societatii romanesti: odata ce institutiile necesare si adecvate sunt implementate, tranzitia afecteaza aspecte importante ale interesului indivizilor, iar acestia reactioneaza in mod adecvat pentru a-si asigura o viata mai buna.

In momentul de fata, cei mai confuzi sunt insisi politicienii. De aproape 70 de ani, Romania a fost supusa unui import de obiective macro-politice. Edificarea comunismului si apoi integrarea europeana i-au tinut pe politicieni departe de interesele cetatenilor. Principalul mesaj era urmatorul: stim ca aveti probleme, dar intai de toate noi trebuie sa ne ocupam de obiectivele noastre macro-politice, fie construirea socialismului, fie integrarea europeana. In momentul de fata, avem de-a face insa cu o profunda schimbare de directie, astfel incat nu se poate face confuzie intre scop si mijloace. Asadar, politicienii vor fi fortati sa descopere oamenii, iar cercetatorii din domeniul stiintelor sociale vor fi nevoiti sa raspunda nevoilor de expertiza la nivelul cunoasterii fenomenului social. Expertiza este absolut necesara atunci cand trecem de la copy-paste din aquisul comunitar la proiectarea si aplicarea politicilor publice. In ultimii ani, sociologii au prestigiul ca s-au ocupat mai ales cu verificarea pozitiei din sondaje a diferitor actori politici si a diferitor partide politice,  deoarece statul aloca fonduri prea putine pentru cercetarea sociala, iar sursele private de finantare vin mai ales cand cercetarea se refera la interesele clasei politice.

Tranzitia de la comunism la capitalism reprezinta o experienta noua pentru toti. Nu se poate vorbi de o expertiza din acest punct de vedere. Tendinta de a imparti oamenii in comunisti si anticomunisti este, cred eu, extrem de simplificatoare si se bazeaza pe consideratii esentialiste, nu pe comportamentul direct al celor astfel categorisiti.

Care este, in opinia mea, cea mai importanta slabiciune a cercetarii in domeniu? Intai de toate, narcisismul intelectual. Diferite tipuri de comunitati intelectuale autosuficiente opteaza pentru cercurile inchise si pentru "mono-dialog". Avem de-a face de asemenea si cu fenomenul impunerii unei anumite agende la nivel de cercetare, in functie de sprijinul financiar, si stam prost si la capitolul traduceri, mai ales in ceea ce priveste traducerea in limbi straine a productiilor romanesti din domeniul stiintelor sociale. De multe ori formula "lumina vine numai de la Rasarit" a fost inlocuita cu formula "lumina vine numai din Apus". Teoriile apusene neglijau cercetarea sociala empirica din Romania. In acelasi timp, cercetatorii empiristi din Romania erau prea putin conectati la o abordare normativa, cel putin unii dintre ei erau foarte descriptivi, exagerat de descriptivi. Cealalta abordare era prea normativa sau doar normativa. Aveam de-a  face cu un fel de perspectiva dihotomica, iar diagnosticarea societatii romanesti se conforma acesteia.         

As vrea sa va adresez o provocare la scara mai larga. Care ar trebui sa fie rolul si relevanta stiintelor sociale si care ar trebui sa fie sursa lor de cunoastere in viitorul apropiat? Cred ca, pana in momentul de fata, stiintele sociale nu au fost realmente supuse cererii de pe piata, in sensul bun al cuvantului. Este evident, in Romania, ca agenda stiintelor sociale a fost sabilita mai degraba prin intermediul unei alocari autoritare a temelor si resurselor. A intra pe o piata propriu-zisa presupune identificarea institutiilor carora le putem vinde expertiza noastra, institutiile care au nevoie de cunoasterea noastra ca cercetatori in domeniul stintelor sociale. Ma refer la administratie, partide politice, guvern, companii, corporatii, firme, institutii.

Cred ca una dintre noile directii care ar trebui luata in considerare e cea care priveste uriasele transformari legate de politicile de emigrare. Aproape 2 milioane de romani au emigrat in Vest, fapt ce determina schimbari foarte importante. Dar, in acelasi timp, oameni din Asia si din diferite alte regiuni ale lumii se gasesc ca imigranti in Romania in momentul de fata. Asadar, din acest punct de vedere, avem de-a face cu o perspectiva foarte noua.

In acelasi timp, si cred ca ceea ce spun acum se potriveste foarte bine cu ceea ce am spus inainte, cercetatorii din domeniul stiintelor sociale trebuie sa descopere faptul confom caruia "cetateanul conteaza".  Nu sta in intentia mea sa-l dezamagesc pe dragul meu prieten Vladimir Tismaneanu si stiu ca se discuta problema suferintei oamenilor din timpul comunismului. Conform sondajului national facut in cadrul programului nostru - Gen, interese politice si insertie europeana (SNSPA, februarie 2007) -, 6% dintre respondenti declara ca au suferit in timpul comunismului si 9% declara ca membrii familiei lor au suferit. Oamenii nu traiesc in trecut, fiind nevoiti sa raspunda provocarilor din timpul vietii lor. Pentru noi trecutul este foarte important, deoarece stim ce inseamna sa suferi de amnezie atunci cand vine vorba de trecut. Dar, in fapt, oamenii vor sa traiasca si sa-si construiasca o viata pentru ei insisi. Exista foarte multe procese care sunt realmente neglijate. Ca sa luam un exemplu: in cercetarea pe care am mentionat-o anterior cu privire la interesele cetatenilor, la intrebarea "cine crezi ca iti reprezinta propriile interese?", 40% au raspuns nimeni, 28% au raspuns eu insumi, 8% familia mea, 8% presedintele, 4% guvernul, 4% consiliul local, 1% parlamentul. Daca privesti lucrurile in profunzime, este de-a dreptul socant! Prin urmare, principalul meu mesaj este acesta: daca vrem sa fim cu adevarat cercetatori morali intr-un regim democratic, trebuie sa redescoperim interesele cetatenilor.

 

 

VLADIMIR TISMANEANU

Vladimir Tismaneanu - profesor de stiinte politice la Universitatea din Maryland si director al Centrului pentru Studiul Societatilor Postcomuniste in cadrul aceleiasi universitati, presedinte al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste in Romania. Autor al mai multor carti pe tema comunismul in Europa de Est si in Romania. Printre acestea: Reinventarea politicului - Europa de Est de  la Stalin la Havel, Polirom, 1997; Fantasmele salvarii - democratie, nationalism si mit in Europa postcomunista, Polirom, 1998; Stalinism pentru eternitate - O istorie politica a comunismului romanesc, Polirom, 2005.

 

A intelege comunismul si postcomunismul romanesc

 

Imi amintesc de discursul sustinut de Agnes Heller, unul dintre cei mai remarcabili filozofi politici, la Budapesta, acum catva timp, legat de tezele din cartea Intre trecut si viitor de Hannah Arendt. Hannah Arendt si Agnes Heller preiau si dezvolta o metafora a lui Kafka care ne da de inteles ca in realitate este foarte greu sa separam trecutul de viitor. Pur si simplu nu poti sparge acest cerc in nici un fel, intrucat trecutul este inclus in viitor si viceversa, trecutul are intotdeauna un viitor si viitorul un trecut s.a.m.d. Iar daca vine vorba de activitatea mea recenta, cea de-a doua ocupatie, alaturi de cea de profesor la Universitatea din Maryland, anume functia de presedinte al Comisiei Prezidentiale, tin sa precizez ca, in cele din urma, avem de-a face cu prezentul. Memorializarea trecutului reprezinta prezentul, este ceva ce are loc acum, care face apel la oameni acum si aici, face apel la emotiile lor, face apel la sentimentele lor s.a.m.d. Se pune, bineinteles, si problema felului in care ii intrebi pe oameni: ce iti amintesti, cum iti amintesti, de ce anume le pasa si de ce anume nu le pasa. Exista, spre exemplu, o carte scrisa de Adam Hochschild despre felul in care oamenii isi aduc aminte de Stalin (The Unquiet Ghost). Cum anume si-l amintesc rusii pe Stalin? Astfel, se pune intotdeauna problema daca avem de-a face cu niste interogatii cu caracter moral sau politic sau daca este pur si simplu vorba de o idee extravaganta a unor politicieni sau a unor intelectuali critici, din ce in ce mai "anacronici" in opinia unora. Apropo, Romania reprezinta un mediu foarte propice pentru tot felul de poststructuralisti neomarxizanti, iar una dintre criticile la adresa raportului, care a venit din aceasta directie, s-a exprimat cam in urmatorii termeni: in esenta, raportul este dominat de ideile anacronice, intru totul ponosite, ale intelectualilor critici central-europeni (Konrad, Havel, Michnik). Personal pot sa afirm ca niciodata in viata nu am avut parte de un compliment mai frumos decat acesta. Vreau sa spun ca, in cazul in care intr-adevar asa este Raportul, situatia este in opinia mea minunata. Evident, glumesc, insa doar pe jumatate.

Sa trecem acum la intrebari, la care voi incerca sa raspund foarte pe scurt. Romania este profund conectata la ceea ce se intampla in Vest, iar stiinta politica din Vest a influentat stiinta politica din Romania, chiar daca multe contributii importante din domeniu nu au fost inca publicate.

Punctul de plecare: sunt de-acord cu Mihaela Miroiu si, intr-un oarecare fel, s-ar putea sa ma distantez un pic de prezentarea lui Peter Gross, cu toate ca am toata admiratia pentru excelenta si foarte instructiva sa prezentare vis-à-vis de mass-media. Iar aici ma refer la problema exceptionalismului romanesc si apar Raportul precum si scrierile mele pe subiect. Daca, in cazul Romaniei, avem "Stalinism pentru eternitate", rezulta ca Romania este foarte diferita in comparatie cu celelalte tari comuniste. Sunt de acord cu Mihaela, Romania se situeaza foarte aproape de cazul albanez. Imi aduc aminte de Gramoz Pashko, un foarte bine cunoscut economist albanez si conducator al Partidului Democratic, lider al tranzitiei. A murit acum un an intr-un accident de avion. A fost vicepremier in Albania dupa caderea regimului, un bun prieten al lui Misha Glenny. Iar el a spus odata: pentru numele lui Dumnezeu, cand vorbesti despre Romania am senzatia ca vorbesti despre Albania! Asadar, sunt intr-adevar multe elemente comune, inclusiv aceste combinatii de patrimonialism national, autarhie, cultivarea traditiilor feudale si prefeudale, mergandu-se inapoi pana la Skandenbeg in cazul albanez si pana la Decebal, Burebista, traco-geto-daci, tot felul de umbre tribale dintr-un trecut obscur.

Ma gandesc la comentariile Mihaelei si la problema daca am avut sau nu parte de o anume educatie in domeniul stiintelor umane, in general, si in domeniul filozofiei politice, in particular. Trebuie spus ca pedagogia cu caracter privat a fost o solutie. Si ma gandesc aici, spre exemplu, la Andrei Marga, care, una peste alta, a devenit un habermasian "in the middle of nowhere", l-a tradus pe Habermas la inceputul anilor ‘80, in 1983 daca nu ma insel. De asemenea, sa ne gandim la cazul lui Mihai Sora, mentorul lui Aurelian Craiutu. Asadar, au fost insule de gandire autonoma, dar, dupa cum am spus, in anii ‘80 am avut de-a face in principal cu o pedagogie privata. Propun aici acest concept si sper sa-l putem dezvolta in continuare. Dar ceea ce lipsea intr-adevar era un set de comunitati de reflexie. Existau conversatii unu la unu, sau unu la doi, sau unu la trei, dar totusi nu aveam ceea ce exista in alte tari. Iar daca stam sa ne gandim bine, am putea sa ne intoarcem la ceva ce ar putea provoca cateva reactii surpriza. Ma refer aici la problema marxismului. Ceea ce s-a intamplat cu marxismul in Romania reprezinta un element cheie in incercarea noastra de a intelege ce se intampla acum in Romania. Nu a existat nici un fel de grup reformist in cadrul partidului comunist. Nu a existat o separatie in cadrul intelighentiei intre neomarxism si marxismul oficial, asa cum s-a intamplat de exemplu in Ungaria, unde avem un grup de neomarxisti, asa-numita "gradinita Lukacs", cu Janos Kis, Gyorgy Bence s.a.m.d. Nu am avut parte de asa ceva in Romania. Ca sa-l citez pe un foarte important filozof moral si politic, Virgil Ierunca, care a debutat ca marxist, ca un fel de trotkist sui generis. Virgil Ierunca spunea urmatorul lucru: tragedia Romaniei consta in faptul ca marxismul nu a fost luat niciodata in serios dupa 1940. Nici de catre partid, nici de catre opozitie. Pentru opozitie, marxismul era ceva absolut detestabil, nemeritand o analiza de profunzime care sa justifice teoretic, deci nu doar etic, respingerea lui. Asemeni unui Leszek Kolakowski, nu cred ca marxismul ca proiect a luat sfarsit, exista inca destui intelectuali atrasi de ideile neomarxiste, si cred ca subiectul poate fi discutat. Atunci cand vorbim de trecut trebuie inteleasa soarta marxismului. A-l pune pur si simplu intre paranteze nu duce prea departe nici politic, nici epistemologic.

Nu cred ca mai exista in momentul de fata o granita care ii separa pe cercetatorii americani care se ocupa de Romania, cred ca avem deja indeajuns de multa comunicare la acest nivel. Deci e o chestie care tine de trecut. In momentul de fata lucram impreuna.

Sunt de acord cu Mihaela. A existat intr-adevar o prima etapa a tranzitiei, care ar fi tranzitia din perioada 1990-1996, perioada in care de fapt Romania a testat practic un caz foarte interesant de "democratie totalitara". Intr-adevar, acesta este lucrul care s-a intamplat la acel moment. Era o dictatura bazata pe mobilizare de masa si pe entuziasm popular. Orice s-ar spune despre alegerea lui Iliescu in 1990, trebuie recunoscut faptul ca Iliescu a fost ales cu o majoritate coplesitoare de voturi. S-a afirmat ca s-a furat la alegeri, dar, oricum ar fi, nu putem sa afirmam ca s-au furat mai mult de, hai sa zicem, 10% din voturi. Chiar si asa, ramane aproximativ 73% din electorat de partea lui Iliescu.

Dupa acea perioada, vedem cum Romania se misca din ce in ce mai mult in directia unei tranzitii tipice. Exista o singura problema atunci cand discutam despre despre caracterul tipic al tranzitiei si al democratizarii societatii romanesti. Chiar si in cazul Romaniei, trebuie sa ne ocupam de deconstructia paradigmei ce se refera la tranzitie. Teoria tranzitiei este inspirata in mod fundamental de tranzitiile din America Latina. Insa tranzitologia trebuie sa aiba o baza solida (ceea ce Valerie Bunce numeste necesitatea ca tranzitologia sa fie contextualizata istoric). Daca vrem sa oferim o baza tranzitologiei atunci cand aceasta se aplica pe cazul Europei de Est, trebuie sa luam foarte in serios ideile si ideologiile. Acestea nu sunt tranzitiile din America Latina, aceasta nu este tranzitia spaniola. A lua foarte in serios ideile si istoria reprezinta in opinia mea un element fundamental.

Avem, bineinteles, mosteniri ale regimului, dar avem si mosteniri ale kremlinologiei. Trebuie sa ne ocupam de mosteniri in cadrul propriilor noastre domenii sau, daca vreti, in cadrul orizontului sau universului nostru epistemic. Comunismologia sau kremlinologia isi are propriile premise, propriile postulate, propriile iluzii, propriile batalii, pierdute de unii, castigate de altii. La fel cum Steven Cohen, autorul celebrei biografii a lui Buharin, s-a lansat in analiza kremlinologiei, ocupandu-se de Rusia, a venit intr-adevar timpul ca si noi sa revedem iluziile, deceptiile si autodeceptiile analizei Romaniei timp de 40, 45 de ani. Si se va gasi foarte mult material care merita analizat.

Cred ca unul dintre cele mai importante esecuri - si fac referinta la acest aspect in primul meu articol despre Romania, publicat nu intr-o revista americana de stiinta politica, ci in trimestrialul de teorie critica, Telos. Articolul a fost publicat in 1984 si s-a numit Ambiguitatea comunismului national romanesc. Asta, deoarece comunismologia si kremlinologia dominanta prezenta inca prin 1983-1984, cazul romanesc in mod eronat. Spre exemplu, avem o carte ce poarta titlul (citez din memorie): Politicile de centralism democratic in Romania. Acum, fie spus, aveam probabil de-a face cu centralismul, dar in nici un caz nu aveam de-a face cu ceva democratic. Cand vorbesc despre asta, imi aduc aminte de ceea ce spunea la un moment dat Boris Souvarine, anume ca in denumirea URSS avem patru litere pentru patru minciuni. Nu este nici uniune, nu sunt nici republici, nu este nici socialism si nu sunt nici soviete. La fel si cu centralismul democratic din Romania. Poate putin centralism, dar, cu siguranta, nu democratic.

Ce anume se gaseste pe agenda cercetatorilor? Cred ca avem problema nationalismului. Dupa parerea mea, revolta, ura si intreg veninul impotriva Raportului nostru se datoreaza in mod fundamental faptului ca avem un caz unic. Fac trimitere din nou la filmul Vietile celorlalti, deoarece a trebuit sa comparam STASI cu Securitatea. In nici o alta tara comunista nu a existat un mit al Securitatii patriotice sau al politiei secrete patriotice. Este singura tara in care, in perioada dintre anii 1962-1963 si prabusirea regimului, o intreaga institutie, foarte probabil cea mai importanta institutie din tara, a produs o ideologie, pe care Katherine Verdery o analizeaza excelent in cartea ei, ideologia nationalista a Securitatii, in conditiile unui regim socialist. A fost produsa si continua sa fie produsa de catre aceleasi cercuri. Deci aceasta este reactia pe care o avem. In momentul in care am condamnat intreaga Securitate, incepand cu 1948, 1949, este normal sa ne lovim de riposta acestei multimi de indivizi care, printre altele, sunt si foarte puternici.

Asadar, ce include agenda? Mai intai de toate, ideologii. Cum abordam ideologia, in paralel cu problema modului in care dezideologizezi stiintele sociale in general. In al doilea rand: sa aducem inapoi conceptul de cultura politica si sa analizam cultura politica, cultura politica de dinainte de comunism, cultura politica din timpul comunismului si cultura politica din postcomunism.

Vreau sa amintesc de cartea lui Aurelian Craiutu Elogiul moderatiei, carte care a jucat un rol foarte important in cadrul discutiei publice in Romania si, intr-un fel, chiar si-a implinit scopul, acela de a modera discutia.

Cea de-a cincea tema ar fi procedurile si institutiile. In Romania inca avem multa, prea multa demagogie si prea putine proceduri. Din punctul acesta de vedere, avem o supraproductie demagogica, mai ales din zona neoautoritara si ultranationalista.

O alta tema importanta. Atunci cand privesti trecutul comunist si perioada postcomunista, oricat ai incerca, nu le poti separa. Legatura se afla acolo. Ca sa citez Manifestul comunist, primul Marx va ramane impreuna cu noi pentru o lunga perioada de timp. Atunci cand Marx discuta capitalismul, in Critica programului de la Gotha, despre noua societate, se afirma ca primul Marx va ramane acolo pentru decenii si decenii. Asadar, este greu sa vedem capitalismul fara primul Marx. Trebuie sa ne uitam la instrumentele si metodele comuniste, trebuie sa ne uitam la personalitati, iar acesta din urma este un subiect care chiar ma preocupa. Cred ca una dintre cele mai importante carti pe care le-am citit de curand este o carte despre personalitati, care practic mi-a improspatat si mi-a schimbat intelegerea multor lucruri care s-au intamplat in timpul perioadei staliniste. Cartea se numeste La curtea tarului rosu (Stalin: The Court of the Red Tsar) si este scrisa de Simon Sebag Montefiore. Este o carte extraordinara, plina de informatii inedite pe un subiect pe care eu, unul, l-as fi crezut epuizat. Iar autorul nu este un politolog, este un stralucit istoric si scriitor. Deci, incotro mergem? Trebuie sa ne angajam, asa cum am mentionat inainte, in deconstructia pretentiei national-comuniste, dar si a perioadei Dej, a mitologiei celor doua Securitati s.a.m.d.

Sunt de acord, impreuna cu Mihaela, ca este foarte important sa stim de unde anume venim. Cine suntem, de unde venim, incotro ne indreptam. In esenta aceasta este problema. Cum am inceput? In cadrul disciplinei mele, acest lucru se numeste dependenta de drumul adoptat (path-dependency). Asadar, exista o literatura imensa in domeniu si cel interesat poate sa inceapa cu oricine. Cred ca trebuie sa acordam atentie deosebita acestui subiect.

 

 

Dialectica dintre "centru" si "margine"

Masa rotunda privind limba si literatura romana

 

MATEI CALINESCU

Matei Calinescu - profesor emerit de literatura comparata la Indiana University, specialist in teorie literara, modernism si postmodernism, literatura si politica, istorie culturala romaneasca. Autor al mai multor volume, printre care Conceptul modern de poezie: de la romantism la avangarda, Bucuresti, Editura Eminescu, 1972; Faces of Modernity: Avant-Garde, Decadence, Kitsch, Indiana University Press, 1977; Rereading, New Haven, Yale University Press, 1993.

 

Bine ati venit la aceasta sesiune cu tema "limba romana", sesiune care include si probleme de literatura, probleme care ar trebui sa fie interesante. Nu numai din punctul de vedere al predarii limbii, ci si din punctul de vedere al relatiei dintre limba si identitate, din punctul de vedere al marginalitatii limbii romane, o marginalitate impartasita de catre multe alte limbi slave, precum poloneza, ucraineana, sarba, ceha, slovaca etc. Dintr-un anumit punct de vedere, dialectica dintre "centru" si "margine" poate fi abordata in termeni lingvistici. La nivel de literatura, aceasta este o problema importanta, deoarece multi scriitori ar vrea sa se ocupe de o tematica internationala. Avem, de asemenea, problema traducerilor, fie ca este vorba de traducerea din romana in alte limbi sau de traducerea din alte limbi in romana.

 

 

MARINA CAP-BUN

Marina Cap-Bun - profesoara de literatura la Universitatea Ovidius din Constanta. Studii post-doctorale ca bursier Fulbright la University of Washington, Seattle, unde a predat un curs de limba si civilizatie romaneasca. Printre publicatii: Incursiuni in apele mirajului, Editura Paralela 45, 2001; Lecturi critice, Editura Paralela 45, 2003.

 

Dezvoltarea domeniului studiilor romanesti, una din mizele momentului actual

 

Integrarea Romaniei in UE aduce noi perspective in ceea ce priveste cunoasterea reciproca si explorarea aspectelor specifice legate de identitate. De asemenea, presupune noi cai de comunicare pentru limba si cultura romana, in postura de componenta a mostenirii europene. Noul context geopolitic al tarii confera un alt statut domeniului studiilor romanesti si, implicit, prezinta noi provocari. Studiile comparate asupra fenomenului european ar trebui sa se concentreze asupra Europei in intregime, astfel putandu-se pune capat razboiului rece cultural caracteristic deceniilor precedente, perioada in care Studiile Europene constau doar in Studii Vest-Europene. Insa prezenta subiectelor romanesti in toate domeniile cercetarii comparate depinde de accesul la informatii in limbile straine cel mai frecvent folosite. Este foarte important sa avem studenti implicati in programe de studii romanesti, care sa invete limba romana, dar cred ca este, de asemenea, important sa avem referinte accesibile in limbi straine, in special in limba engleza. In opinia mea, nu ar trebui ca toata lumea sa fie constransa sa participe la cursuri de romana, pentru a avea acces la astfel de informatii. Nu ma astept ca universitatile sa creeze departamente mari de studii romanesti, in care studentii sa invete si limba, deoarece nu e deloc probabil ca interesul pentru Romania sa ajunga in curand comparabil cu cel pentru Spania sau Franta. Dar sustin necesitatea prezentei unor teme generale romanesti, legate de cercetarea culturala si stiintifica, la nivel de studii comparate.

Studiile Romanesti, mai putin dezvoltate in comparatie cu alte ramuri ale Studiilor Europene, trebuie consolidate, prin producerea si diseminarea unor tehnici si resurse educationale moderne si prin digitalizarea continutului acestora, astfel incat sa poata fi integrate in bazele de date internationale. Provocarile si dilemele prezentului recontextualizeaza eforturile constante ale intelectualilor romani din ultimele secole de a dobandi vizibilitate la nivel european si, de asemenea, de a asimila curentele continentale in ce priveste ideile, arta, literatura si viata sociala. Ceea ce se intampla astazi reprezinta continuarea unei traditii prestigioase si de mare autoritate a intelighentiei romanesti. Institutiile romanesti au facut anumite eforturi pentru a integra cercetarea romaneasca in fluxul general de cercetare si pentru a intensifica dialogul si cooperarea dintre comunitatea stiintifica romaneasca si cea internationala, pe termen mediu si lung, incurajand legaturile dintre specialistii romani si cei straini, din toate domeniile posibile. Dar, in loc sa creeze baza acestui proces, institutiile s-au limitat la a impune criterii de evaluare, precum prezenta cercetatorilor straini ca editori sau colaboratori la toate revistele romanesti care aplica pentru recomandarea Consiliul National Universitar al Cercetarii Stiintifice din Invatamantul Superior, aceste reviste fiind mai bine cotate daca contin numai studii franceze, engleze sau germane. Cred ca nu trebuie sa ne grabim sa scoatem limba romana in afara publicatiilor noastre, dar ma tem ca ne indreptam in aceasta directie, cu scopul de a primi mai multe puncte. Daca ai texte romanesti cu un cuprins in engleza, primesti cinci puncte, daca ai numai texte in engleza, franceza sau germana, primesti douazeci de puncte. Asa ca vom incepe chiar de anul acesta sa scoatem limba romana din publicatii, daca vrem sa fim recunoscuti. Este absurd, dar acest lucru se intampla.

Evaluatorii straini sunt, de asemenea, incurajati sa se inregistreze in procesul de selectie pentru CNCSIS, fapt ce reprezinta o buna politica, in opinia mea, data fiind experienta superioara de care acestia beneficiaza, precum si obiectivitatea superioara ce se asteapta de la ei. Sunt, de asemenea, incurajate programele de cercetare care implica echipe de cercetare internationale, precum Eurocourse sau Fundatia Europeana pentru Stiinta. Profesorii romani ar trebui sa caute singuri solutii pentru ca asemenea programe sa se poata desfasura. Prioritatea cade in special asupra importurilor culturale, legislative, stiintifice, in timp ce exportul de valori romanesti ramane, cred eu, mai degraba neglijat.

Desi exista multe materiale documentare, in diverse forme, pentru a documenta aceste domenii, informatia nu a fost niciodata supusa unui proces de sistematizare in format electronic pentru a putea fi distribuita pe scara larga programelor de studii romanesti din intreaga lume. Tocmai de aceea, dezvoltarea acestui domeniu este o provocare mare nu doar pentru cercetatori individuali, asa cum este cazul nostru, sau pentru programele de Studii Romanesti de succes, precum cel de la Universitatea din Indiana, ci si pentru intreaga comunitate academica din diverse domenii legate de studiile romanesti. Consider ca dezvoltarea acestui domeniu presupune anumiti pasi care reprezinta, totodata, etapele unui proiect pe care l-am propus deja pentru competitie in cadrul CNCSIS. Se numeste "Studiile romanesti in lume", un proiect care ar trebui sa reprezinte baza pentru alte noi proiecte si care a fost notat cu 8,33. Nu sunt sigura daca vom primi finantare, insa o parte a proiectului se poate desfasura si fara finantare. Primul pas ar fi crearea unei retele internationale si interdisciplinare de cercetatori interesati in studii romanesti si ne dorim sa integram datele deja existente, ca listele cu adresele electronice, cu societatile pentru studii romanesti, lista de la aceasta conferinta si tot felul de liste, astfel incat oricine sa poata intra in legatura cu oricine. De asemenea, proiectele in desfasurare vor fi puse pe pagina web care va fi interactiva. Vrem sa punem la dispozitie informatii larg accesibile, precum si facilitati de dialog conforme cu standardele cercetarii la nivel international.

A doua etapa a proiectului, dupa ce reteaua este creata si oricine poate intra in contact cu oricine, ar consta in selectia, procesarea electronica si diseminarea celor mai importante contributii din domeniu, astfel incat toata lumea sa aiba acces la informatie. Vom acorda prioritate resurselor de tip electronic si on-line, pentru a crea un studiu analitic si bibliografic al resurselor electronice romanesti.

Cel de-al treilea pas si, poate, cel mai important ar consta intr-un brainstorming la nivelul retelei create si elaborarea de noi proiecte si instrumente educationale care sa sustina dezvoltarea acestui domeniu. Ma gandesc la dictionare multimedia, carti pentru invatarea limbii, filme documentare, antologii bilingve sau multilingve din literatura romaneasca, reproduceri multimedia ale obiceiurilor traditionale, pagini web interactive de invatare a limbii, fragmente din teatrul romanesc, din film, muzica si dans etc.

Asadar, aceasta este, probabil, partea cea mai importanta din proiect, atunci cand noi proiecte pot fi adaugate si cand putem crea instrumentele de care avem nevoie. Ar fi absurd, spre exemplu, sa comparam studiile romanesti cu, sa zicem, studiile franceze. Noi nu avem aproape nimic si, pana in momentul de fata, s-a facut foarte putin. Desigur, va fi si o a patra etapa, pe care nu o voi numi ultima etapa. Ma intereseaza primii pasi, nu ultimii pasi, si sper ca proiectul sa continue si fara noi.

Cea de-a patra etapa ar consta in integrarea rezultatelor in baze de date internationale, astfel incat sa poata sustine programele romanesti din intreaga lume, chiar si cele din Romania, deoarece modul in care studiile romanesti sunt predate in Romania nu este foarte modern. Daca informatiile vor fi pe pagina web, oricine, oriunde va avea acces, ceea ce cred ca se va intampla cat de curand, intrucat acum facem parte din Uniunea Europeana. Cred ca este important si cred, de asemenea, ca este foarte important faptul ca instrumentele pe care incercam sa le cream vor contribui la includerea temelor romanesti in programele de studii comparate. Daca le oferim Eminescu, Caragiale si alti autori in engleza, franceza, germana, vor incepe sa introduca acesti autori in cursuri de literatura comparata. Daca nu vor avea acces, nu o vor face. Nu ma astept ca cineva care se ocupa de romantism sa participe la cursuri de romana, pentru a-l include pe Eminescu in curriculum. Dar, daca are acces simplu si rapid la aceste resurse, ar putea face acest lucru, ceea ce ar fi un mare beneficiu pentru noi. Acest proiect reprezinta doar un pas, dar un pas intr-o directie promitatoare. De aceea, am hotarat sa-l prezint in acest cadru si astept, desigur, un feed-back, reactiile dumneavoastra si eventualele intrebari.

 

 

MONA MOMESCU

Mona Momescu - profesoara de literatura romana la Columbia University, in cadrul unui program sponsorizat in comun de catre Columbia University si Ministerul Educatiei din Romania. Doctor al Universitatii din Bucuresti in Cultura si Literatura Romana, in anul 2002.

 

Despre studentii americani care studiaza limba romana

 

Conform unor statistici aparute la sfarsitul lui noiembrie, limba romana e predata in 16 institutii de invatamant superior din Statele Unite ale Americii, programele cele mai importante fiind la Indiana, Ohio State, Arizona State si la University of Illinois, aceasta din urma oferind, de asemenea, din cate stiu, cel putin oferea pana de curand, si cursuri de istorie. Multe dintre aceste universitati ofera cursuri de romana o data la doi sau la trei ani, fapt ce nu depinde numai de inscrierea la curs a studentilor, ci si de faptul daca dispun sau nu de un bursier Fulbright pregatit pentru a preda romana si care nu este doar vorbitor nativ de limba romana, ci si specialist intr-un alt domeniu. Limba romana este predata si pentru personalul diplomatic si militar al SUA la Institutul pentru Servicii Externe din Arlington, precum si in scopuri religioase, pentru studii religioase la Brigham Young University, in statul Utah.

Din punctul meu de vedere, cred ca este foarte important ca, mai intai, sa aflam cine sunt studentii care studiaza limba romana in mediul universitar american, iar eu am identificat trei categorii de studenti. Avem, mai intai, incepatorii, care nu au avut pana acum cunostinte de limba romana, care nu sunt inscrisi in programe de lingvistica, literatura comparata sau studii romanesti complexe. Acesti oameni studiaza de obicei nivelul 1 si 2 incepatori si un semestru sau doua de intermediar, intrucat scopul lor este sa poata comunica in romana, mai ales la nivel oral, si, poate, unii dintre ei, sa poata citi informatii mai specializate. Cea mai mare parte dintre acesti sudenti nu au deloc sau au putine cunostinte de gramatica, stau prost la capitolul intonatie, fiind, asadar, lipsiti de interes fata de regulile gramaticale, pe care le considera dificile si chiar plictisitoare. Vin din diferite scoli si vor fie sa lucreze in Romania cu diverse organizatii, fie sa aplice pentru o bursa, fie sa-si continue studiile la nivel de doctorat, fie sa plece in Romania ca misionari sau, pur si simplu, sa calatoreasca prin tara noastra dupa ce isi termina studiile.

 Cea de-a doua categorie de studenti este formata din incepatori si cei aflati la nivel mediu, care sunt inscrisi in programe de studii romanesti, studenti la cursuri de lingvistica comparata sau in cadrul unor programe complexe, care au cunostinte de gramatica sau lingvistica comparata si care sunt de obicei interesati sa-si continue cariera academica in acest domeniu sau in alte domenii inrudite, ca Studii Est-Europene, Antropologie sau Stiinte Sociale.

Cea de-a treia categorie, care cred ca este la fel de importanta pentru noi, este reprezentata de studentii cu origini romanesti, ai caror parinti, bunici sau strabunici au imigrat in America, care doresc sa-si cunoasca mostenirea culturala, sa se puna in legatura cu radacinile lor identitare. Cred ca aceasta este o categorie de studenti care va creste numeric in anii urmatori si cred ca nu ar trebui sa le ignoram nevoile si profilul psihologic. Acesti studenti urmeaza cursuri de studii romanesti pentru doua motive. Fac o paranteza: intotdeauna ii intreb pe studentii mei de ce urmeaza cursurile de limba romana, aceasta deoarece trebuie sa-mi adaptez metodele de predare la necesitatile lor. Unul dintre motive este de natura subiectiva si se conformeaza dorintei de a urma un anumit curent, de a urma politicile generale de educatie din SUA, conform carora e important sa acordam o parte din timpul nostru mostenirii culturale, limbii si culturii stramosilor nostri. Celalalt motiv are la baza scopuri profesionale. Studentii din cea de-a doua categorie incearca sa imbine faptul ca provin din familii romanesti cu faptul ca pot fructifica din punct de vedere profesional cunostintele dobandite. Acestia sunt studenti interesati sa dobandeasca capacitati de comunicare in limba romana si capacitati specializate de scriere in limba romana. Spre exemplu, isi doresc sa poata scrie un proiect in limba romana. Unii dintre ei spun ca stiu cat de cat sa vorbeasca romaneste, dar stiu foarte putin sau deloc sa scrie in romana. Spre exemplu, spun: stiu ca scrieti ceea ce auziti, dar nu sunt foarte sigur cum se face chestia asta. Sau nu sunt sigur daca folosesc cuvintele care trebuie, spre exemplu, daca vreau sa prezint un proiect sau sa-i conving pe oameni sa mi se alature intr-un proiect de cercetare sau ceva de genul acesta. Asadar, acesti studenti aleg sa studieze romana, fie pentru ca vor sa lucreze in companii multinationale cu filiale in Romania, fie pentru a primi puncte in plus.

Avand in vedere faptul ca populatia tinta este mai degraba eterogena sau are interese eterogene, e important sa intelegem cum sa folosim materialele si metodologiile existente si sa vedem, de asemenea, ce putem pune la dispozitie studentilor, astfel incat sa transformam studiul limbii romane nu in studiul unei limbi sau al unei literaturi care este interesanta, dar care se afla undeva departe, intr-un spatiu exotic de prin Estul Europei. Adica e interesant sa stii limba, sa calatoresti prin tara, dar nimic mai mult decat atat. Nu, ideea este sa-i faci pe oameni sa constientizeze ca aceasta limba este folosita pentru comunicare la acelasi nivel ca si alte limbi straine, precum franceza, engleza, germana etc. Spre exemplu, Columbia University ofera, in cadrul Centrului de Resurse Lingvistice, cursuri de ceha, poloneza etc., iar studentii participa la aceste cursuri chiar daca nu sunt initial interesati de literatura. Si spun, spre exemplu, ca vor sa poata comunica in limba poloneza. Insa colegii nostri sunt indeajuns de isteti ca sa introduca aceste informatii culturale in cadrul cursurilor, spunandu-le intotdeauna studentilor ca, daca vor incerca sa citeasca un pic de literatura, la inceput fie si sub forma de exercitii la sfarsitul materialelor de studiu, vor intelege mai mult despre oamenii cu care vor sa lucreze, vor comunica mai bine cu ei, iar acestia ii vor accepta mai usor. Asadar, in ceea ce ma priveste, eu as fi incantata sa pot sa predau literatura romana, dar, atata timp cat nu pot sa neg realitatea, nu pot sa le ofer studentilor mei ceva de care nu sunt constienti ca vor avea candva nevoie sau de care nu au nevoie pentru ca au un alt background profesional.

Incercam sa cream niste materiale care sa-i invete pe studenti ce este mentalitatea romaneasca contemporana, cu partile ei bune si rele, intr-o maniera care sa nu fie nici supraidealizata, nici excesiv de critica. Deoarece, asa cum vad eu lucrurile, acesta este marele esec. Fie avem materiale pentru predat supraidealizate, care proiecteaza predarea limbii undeva intr-un tinut ideal al studiilor literare - pe care, repet, as fi incantata sa le pot preda -, fie, la celalalt capat al spectrului, suntem excesiv de critici, crezand ca in felul acesta reusim sa ne atragem publicul. Exista o anecdota foarte bine cunoscuta, cu un cal batran care este dus la targ, iar stapanul lui spune: pai, sa vezi ca e batran, nu mai vrea sa munceasca, nu mai mananca etc. Iar lumea il intreaba: pai, de ce l-ai mai adus aici!? Vrei sa-l vinzi, nu!? Iar proprietarul calului spune: nu, nu, nu, am vrut doar sa-l fac sa se simta prost, poate ca asa o sa se poarte cum trebuie pe viitor. Deci, ar trebui sa prezentam toate aceste aspecte bune si rele intr-o maniera echilibrata. Ceea ce vreau sa subliniez si ceea ce incerc sa fac in cadrul acestui proiect este, pe de o parte, sa evit esentialismul, adica sa evit prezentarea culturii si literaturii romane ca pe un monument, ca pe ceva de care nu avem voie sa ne atingem, ceva ce poate fi doar admirat si, astfel, sa prezint numai scriitori "canonici" din litreratura secolului XIX.

Din nefericire, si spre marea mea exasperare, chiar si atunci cand vine vorba de studentii care studiaza romana pentru a se pune in legatura cu cultura stramosilor lor, studenti care stiu cine este Caragiale sau Creanga, carora li s-au spus sau li s-au citit povesti de catre parintii lor cand erau mici, trebuie tinut cont de faptul ca acesti studenti traiesc intr-o alta lume si, drept consecinta, au nevoie de foarte multe explicatii. Chiar daca stiu romana sau inteleg romaneste, nu au acces la contextul cultural al secolului al XIX-lea. Le-am prezentat studentilor din aceasta categorie filmul De ce trag clopotele Mitica, studenti care il citisera inainte pe Caragiale, dupa cum am spus, care cunosteau aspecte privitoare la mentalitatea romaneasca. Iar studentii au inteles filmul, desigur, le-a placut filmul, insa, cu toate acestea, au avut niste intrebari care pentru noi, romanii, ar parea cam stranii. Si te intrebi de ce oare nu au inteles acea parte, de ce nu au inteles de ce trebuie sa fie personajul respectiv violent in acea scena s.a.m.d. Iar acestia sunt indivizi foarte inteligenti, care citesc mult, nu sunt o adunatura de oameni care vin de nu stiu unde. Insa traiesc intr-un alt secol, intr-o alta lume. Ar fi incantati sa afle mai multe despre literatura romana, despre Caragiale, despre poezie etc., dar au nevoie de explicatii, au nevoie de sustinere.

Ca urmare a acestei experiente, am adunat un numar de texte inregistrate cu un vorbitor nativ de limba romana, unde incerc sa fac trecerea de la mult prea pretentiosul limbaj academic la limbajul mai colocvial. Iar textele si filmele care fac parte din proiectul nostru acopera urmatoarele categorii: legaturi de familie si momente familiale, comunicarea intre generatii, lumea veche versus lumea noua, lumea veche si vechea elita aristocratica. De asemenea, felul in care asculti un discurs, ce anume intelegi din el, felul in care scrii un discurs. In cele din urma, comunicarea in limbaj standard versus comunicare in argou, si acesta este un lucru foarte important. Deoarece oamenii ar trebui sa stie care este linia subtire care separa comunicarea de tip glumet, dar acceptabila, de limbajul jignitor, iar aspectul in cauza nu apare aproape in nici un manual.

 

 

CHRISTINA ZARIFOPOL-ILLIAS

Christina Zarifopol Illias - profesoara de limba latina si limba si cultura romana la Indiana University. A tradus poeziile Martei Petreu, impreuna cu Adam J. Sorkin, traducere care a obtinut Premiul Kenneth Rexroth. A publicat volumul de corespondente dintre Mihai Eminescu si Veronica Micle (Dulcea mea doamna, Eminul meu iubit, Polirom, 2000) si o carte despre scrisorile lui Pliniu cel Tanar in acelasi an, la aceeasi editura.

 

Misiunea unui profesor de limba si cultura romana in strainatate

 

In 1991, cand eu predam deja latina in cadrul Catedrei de Studii Clasice, mi s-a oferit posibilitatea de a prelua si pozitia de profesor de limba si cultura româna, ceea ce am acceptat cu o bucurie usor de inteles pentru toti cei care ma cunosc. In acel moment, un coleg de la studii clasice a spus un lucru care dovedea o mare sensibilitate si pe care nu-l voi uita niciodata, caci ilustreaza perfect ce inseamna pentru mine aceasta combinatie dintre studiile clasice si studiile românesti. Aratand întai catre fruntea mea, acel coleg a exclamat "Latina!", dupa care, aratand catre inima, a adaugat: "Romana! Ce combinatie perfecta pentru tine!". Nimic mai adevarat si mai frumos spus!

In interventia mea as dori sa spun cateva cuvinte despre ceea ce consider ca este misiunea profesorului de limba si cultura româna care preda într-un centru universitar din strainatate. Indatoririle unui astfel de profesor sunt multiple si complexe. Fara îndoiala, predarea limbii ocupa un loc central in cadrul procesului de instructie (ca latinista, eu am, desigur, "obsesia" gramaticii!), dar ea nu se poate petrece intr-un vacuum. Predarea limbii trebuie sa fie neaparat însotita de referiri pertinente la istoria, cultura si civilizatia românilor, precum si la chestiunile politice, culturale, economice si sociale românesti curente. Mai mult, astfel de referiri trebuie facute adesea in termeni comparativi, raportandu-le atat la tarile înconjuratoare, cat si la contextul european mai larg, relevand, de cate ori este cazul, acele contributii la cultura universala care sunt proprii numai României. De asemenea, trebuie mentinut un permanent echilibru între modul în care noi, românii, suntem uneori tentati sa ne privim si cel în care ne vad altii. Cu alte cuvinte, instructia trebuie sa fie facuta cu un înalt grad de responsabilitate si obiectivitate. Si as mai adauga aici ceva: eu consider ca, pe langa activitatea depusa la catedra, profesorul de limba si cultura româna trebuie sa actioneze si ca un adevarat "ambasador cultural" al României, promovand pe toate caile care-i stau la dispozitie valorile cele mai reprezentative ale culturii si civilizatiei românesti.

Din1991, eu predau în timpul anului universitar trei cursuri de limba româna (începatori, nivel mediu si avansat), iar în timpul verii predau, de 14 ani încoace, un curs intensiv la care se înscriu în special studenti (masteranzi si doctoranzi) din toata tara, pentru care acest curs reprezinta unica lor oportunitate de a-si însusi limba româna ca instrument principal de cercetare în aria lor de specializare. Marea majoritate a studentilor mei (cateva sute in 17 ani!), atat cei înscrisi la cursurile regulate oferite în anul universitar, cat si cei care vin la cursurile de vara, sunt americani. As vrea sa mentionez faptul ca în toti acesti ani de cand predau aici limba si cultura româna am avut extrem de putini studenti care proveneau din familii cu radacini romanesti, pentru care scopul principal era învatarea limbii si culturii tarii de origine.

Unul dintre cele mai importante scopuri ale programului nostru de studii românesti a fost, este si va fi, în mod constant, acela de a atrage si a-i forma pe acei studenti care urmeaza sa devina specialisti pe România în diverse domenii (istorie, stiinte politice, antropologie, economie, sociologie, lingvistica, istoria artelor etc.), un capitol la care s-au inregistrat, de-a lungul anilor, nenumarate succese remarcabile. Multi dintre acestia, absolventi sau înca studenti, se afla azi aici in sala si îi felicit din toata inima pentru succesele lor! Prin eforturile noastre reunite, prin munca noastra, am reusit sa facem cunoscut si respectat, pe plan national si international, numele Universitatii Indiana si al programului de studii românesti.

Un alt aspect pe care vreau sa-l mentionez si care se datoreaza tocmai bunei reputatii a programului nostru este si cel al colaborarii cu diverse institutii academice, culturale si guvernamentale din tara, precum si cu misiunile diplomatice românesti din Statele Unite. Un exemplu cat se poate de graitor al acestei colaborari a fost crearea primei burse de studii românesti pentru studentii americani, printr-un acord de cooperare între Indiana University si Ministerul Educatiei si Cercetarii. Profit de prezenta domnului consul general George Predescu ca sa-i multumesc pentru sprijinul pe care mi l-a acordat într-un moment crucial al lungului proces de obtinere a aprobarilor din partea statului român, facand astfel posibila finalizarea acestui foarte important proiect.

Programul de limba si cultura romana a avut o istorie tumultuoasa, dar a supravietuit acelor momente grele si a înflorit. Sunt increzatoare în viitorul lui bun, dar mai am o dorinta, si anume ca aceasta catedra de limba si cultura româna sa devina o pozitie permanenta, asigurandu-i-se astfel stabilitatea. Intrucat consider ca avem un tel comun, acela al promovarii limbii si culturii romane în lume, vreau sa cred ca vom gasi o cale de colaborare cu România si în acest meritoriu proiect.