Doina Papp

Avocați, medici, fețe bisericești, unele cu nume sonore, renasc din negura timpului pentru a depune mărturie, o dată în plus, despre trista soartă a intelectualității române.

Silviu Purcărete și Radu Afrim, semnături regizorale consonante cu preocupările și frământările celor care așteaptă de la teatru momente de grație spirituală și speranță.

Printre spectacolele direct implicate în dezbaterea publică a unor probleme la zi prezentate la festivalul de la Sibiu, unul singur a convins pe deplin: „Conferința iraniană”, în regia lui Bobi Pricop.

Era în ianuarie 2000, An Eminescu. La Londra. Prin implicarea Fundației Eminescu Trust, poetul era sărbătorit la British Library .

Cu o tradiție impozantă compusă din cele 28 de ediții, FITS ilustrează cât se poate de bine principiul potrivit căruia nimic nu se pierde, totul se sedimentează și se transformă când realitatea o cere.

Un brand garantat, dar şi periculos prin concurenţa antecedentelor celebre, intrate în legendă – „My Fair Lady” pătrunde glorios în repertoriul Teatrului Naţional de Operetă şi Musical.

Povestea lui Jean Philippe Daguerre patinează la suprafața unor situații la limita ilarului, care determină, în schimb, frumoase revelații la nivel uman.

„Henric al IV-lea” e poate cea mai interesantă piesă de teatru prin modul în care implică societatea la scara istoriei în relația personajului cu masca pe care o poartă la un moment dat.

Balansul cântărit infinitezimal între realitatea din teren și proiecția ideală din capul eroilor dă impresia că dreptul la vis n-a fost strivit de pragul de sus al grilelor obiective și subiective.

Teatrul îl invită, de fapt, pe spectator să se poziționeze și o poate face cu șansa credibilității doar după o viață de îndrăgostit de această fata morgana, cum e George Banu.

Oftând și strângând din dinți, lumea teatrului pare să se obișnuiască cu zisa nouă normalitate, căutând soluții paleative pentru a ieși din... depresie.

Când zăngăne armele, muzele tac, zice un vechi adagio. Dar când zăngăne pandemia!?

Pentru Victor Rebengiuc, timpul și generațiile nu par a avea reprezentări concrete, făcându-l să se simtă oricând confortabil în superbia unei tinereți spirituale care n-are vârstă.

Există opere literare, respectiv piese de teatru care, deși scrise într-un context dat cu adresă la momentul respectiv, rămân actuale, pe măsură ce condițiile, împrejurările devin asemănătoare.

Străvechiul lăcaș de cultură cu istoria lui de aproape două secole a trecut prin ani cu fruntea sus, înregistrând multe evenimente pe care o retrospectivă, fie și sumară, nu le poate omite.

Spectrul morții care domină fizic scena are în spectacolul lui Zholdak o tensiune în plus, din cauza unei agresivități vindicative cu valoare de direcție, care pune stăpânire pe tot.

Ediția din acest an, realizată în condiții de front, e cel mai bun semn că teatrul n-a murit și n-o să moară.

Utopiile vin peste noi din fabulele artiștilor care cred în menirea artei de a restaura speranța în regăsirea sensului uman pierdut prin evocarea unor experiențe individuale anterioare modernității.

Căutarea de sine, pierderea și regăsirea identității, a fost și va fi apanajul spiritelor libere să decidă asupra destinului lor, în ciuda constrângerilor absurde la care viața îi obligă uneori.

Cartea lui Dominic Dembinski - Teatrul de televiziune și sacrul (înger sau satelit) - vine în întâmpinarea unei necesare reformări spirituale a unei omeniri în criză.

În incertitudinea timpului pe care-l trăim sub amenințarea pandemiei și a crizei sanitare asociate, Bobi Pricop (prin arta sa digitală) e în elementul lui.