Doina Papp

Povestea lui Jean Philippe Daguerre patinează la suprafața unor situații la limita ilarului, care determină, în schimb, frumoase revelații la nivel uman.

„Henric al IV-lea” e poate cea mai interesantă piesă de teatru prin modul în care implică societatea la scara istoriei în relația personajului cu masca pe care o poartă la un moment dat.

Balansul cântărit infinitezimal între realitatea din teren și proiecția ideală din capul eroilor dă impresia că dreptul la vis n-a fost strivit de pragul de sus al grilelor obiective și subiective.

Teatrul îl invită, de fapt, pe spectator să se poziționeze și o poate face cu șansa credibilității doar după o viață de îndrăgostit de această fata morgana, cum e George Banu.

Oftând și strângând din dinți, lumea teatrului pare să se obișnuiască cu zisa nouă normalitate, căutând soluții paleative pentru a ieși din... depresie.

Când zăngăne armele, muzele tac, zice un vechi adagio. Dar când zăngăne pandemia!?

Pentru Victor Rebengiuc, timpul și generațiile nu par a avea reprezentări concrete, făcându-l să se simtă oricând confortabil în superbia unei tinereți spirituale care n-are vârstă.

Există opere literare, respectiv piese de teatru care, deși scrise într-un context dat cu adresă la momentul respectiv, rămân actuale, pe măsură ce condițiile, împrejurările devin asemănătoare.

Străvechiul lăcaș de cultură cu istoria lui de aproape două secole a trecut prin ani cu fruntea sus, înregistrând multe evenimente pe care o retrospectivă, fie și sumară, nu le poate omite.

Spectrul morții care domină fizic scena are în spectacolul lui Zholdak o tensiune în plus, din cauza unei agresivități vindicative cu valoare de direcție, care pune stăpânire pe tot.

Ediția din acest an, realizată în condiții de front, e cel mai bun semn că teatrul n-a murit și n-o să moară.

Utopiile vin peste noi din fabulele artiștilor care cred în menirea artei de a restaura speranța în regăsirea sensului uman pierdut prin evocarea unor experiențe individuale anterioare modernității.

Căutarea de sine, pierderea și regăsirea identității, a fost și va fi apanajul spiritelor libere să decidă asupra destinului lor, în ciuda constrângerilor absurde la care viața îi obligă uneori.

Cartea lui Dominic Dembinski - Teatrul de televiziune și sacrul (înger sau satelit) - vine în întâmpinarea unei necesare reformări spirituale a unei omeniri în criză.

În incertitudinea timpului pe care-l trăim sub amenințarea pandemiei și a crizei sanitare asociate, Bobi Pricop (prin arta sa digitală) e în elementul lui.

„În timp ce priveam tavanul am zărit cerul”

Saragosa 66 de zile ne spune o poveste de demult, dar foarte potrivită vremurilor noastre, pentru că miezul ei de adevăr a fost între timp verificat chiar de istorie.

Teatrele au avut ocazia să verifice ideea necesității de arhivare în condiții tehnologice moderne a propriilor istorii, alcătuite din opere relevante pentru timpul și creatorii acestora.

Efectul razelor gamma asupra anemonelor de Paul Zindel a devenit pe mâna unui maestru al regiei, un spectacol major, capabil să vorbească peste ani despre teatrul făcut cu rost al minții.

Zilele acestea Televiziunea Română a programat în reluare un spectacol cu o istorie, din mai multe puncte de vedere unică, pe care încerc să o detaliez aici.

Alexandru Repan a impus pe datele naturale ale talentului său un profil anume al actorului charismatic definit prin cultură, educație și bun-gust. Un Jeremy Irons, la fel de deștept și seducător.