Doina Papp

Vedetă a spectacolului e, fără îndoială, creația scenografică, mai ales că tot mai rar uriașa scenă a Naționalului bucureștean cu scenotehnica ei sofisticată e folosită la nivelul posibilităților

Cine mai vorbește azi despre mituri? Avem mitologia contemporană, nu? Eroii vremurilor noastre, cum ar spune poetul. Eroi și antieroi.

Multă poezie în costumele artistei cu dantelele și mătăsurile folosite din abundență și o prețiozitate aristocratică, un dor de frumusețe pură!

Ostap Bender, în interpretarea lui Nicholas Caţianis, tinde spre o imagine de fanfaron, care-și joacă detașat rolul animat de o puternică nevoie de evadare din tipare.

În goana lor după independență, fiicele ajung să-și renege cel mai adesea zestrea maternă, smulgând cu furie cordonul ombilical pe care mamele, chiar și când uită de el îl fac să fie resimțit ca o presiune

Dramatism bine temperat, dar și poezie și extrapolări epopeice în scene de masă, iată câteva din trăsăturile care ar putea defini frumusețea spectacolului cu Lohengrin, în regia lui Silviu Purcărete.

Tompa Gabor vede în Hamlet nu doar revoltatul de serviciu, ci mai degrabă un stoic pe care un ascetism asumat nu-l trimite la mănăstire, ci în bibliotecă, printre cărți.

Evocând viața din teatru, repetițiile, filmul reproduce în mic destinul culturii denaturat de propagandă și cenzură, fenomene pe care astăzi istoricii încearcă  să le explice.

Primul pe lista dezbaterii inițiate de FNT în privința teatrului social se află spectacolul-surpriză al Asociației Pro Teatru din Zalău, Verde tăiat.

Avocați, medici, fețe bisericești, unele cu nume sonore, renasc din negura timpului pentru a depune mărturie, o dată în plus, despre trista soartă a intelectualității române.

Silviu Purcărete și Radu Afrim, semnături regizorale consonante cu preocupările și frământările celor care așteaptă de la teatru momente de grație spirituală și speranță.

Printre spectacolele direct implicate în dezbaterea publică a unor probleme la zi prezentate la festivalul de la Sibiu, unul singur a convins pe deplin: „Conferința iraniană”, în regia lui Bobi Pricop.

Era în ianuarie 2000, An Eminescu. La Londra. Prin implicarea Fundației Eminescu Trust, poetul era sărbătorit la British Library .

Cu o tradiție impozantă compusă din cele 28 de ediții, FITS ilustrează cât se poate de bine principiul potrivit căruia nimic nu se pierde, totul se sedimentează și se transformă când realitatea o cere.

Un brand garantat, dar şi periculos prin concurenţa antecedentelor celebre, intrate în legendă – „My Fair Lady” pătrunde glorios în repertoriul Teatrului Naţional de Operetă şi Musical.

Povestea lui Jean Philippe Daguerre patinează la suprafața unor situații la limita ilarului, care determină, în schimb, frumoase revelații la nivel uman.

„Henric al IV-lea” e poate cea mai interesantă piesă de teatru prin modul în care implică societatea la scara istoriei în relația personajului cu masca pe care o poartă la un moment dat.

Balansul cântărit infinitezimal între realitatea din teren și proiecția ideală din capul eroilor dă impresia că dreptul la vis n-a fost strivit de pragul de sus al grilelor obiective și subiective.

Teatrul îl invită, de fapt, pe spectator să se poziționeze și o poate face cu șansa credibilității doar după o viață de îndrăgostit de această fata morgana, cum e George Banu.

Oftând și strângând din dinți, lumea teatrului pare să se obișnuiască cu zisa nouă normalitate, căutând soluții paleative pentru a ieși din... depresie.

Când zăngăne armele, muzele tac, zice un vechi adagio. Dar când zăngăne pandemia!?