Andrei Cornea

Vorbim adesea despre „scena politică“ și nu ne dăm seama cât de adecvată poate fi această metaforă. Sunt roluri prestabilite în istorie și sunt actori vremelnici distribuiți în aceste roluri; uneori însă, același actor joacă, de-a lungul timpului, roluri diferite, chiar opuse în piesa istoriei naționale sau universale. Iar noi, spectatorii, îi aplaudăm pe unii actori, îi huiduim pe alții, adesea nedeosebind prea bine cât aparține actorului și cât rolului.

Nici Dragnea, nici PSD nu vor putea evita la nesfârșit soarta tuturor celor care vor să guverneze ilegitim: blamul public tot mai larg și, în final, prăbușirea.

Puterea, ținută strâns în acest moment de Liviu Dragnea și acoliții săi, se retrage „pe un aliniament dinainte stabilit“, pe care PSD, demnul urmaș al partidului comunist, îl cunoaște bine și-l practică cu destul succes de multă vreme: diversiunea și propaganda.

Ceea ce face președintele PSD e un pariu riscant, inacceptabil pentru o conducere rezonabilă, dar se pare că perspectiva închisorii pentru el și acoliți a devenit prea sumbră și apropiată, pentru a mai fi rezonabil. Joacă la ruletă țara.

„Post-adevărurile“ au marcat de multă vreme existența oamenilor și adesea au condus la violențe.

Cum de a fost acceptat PSD de aproape o majoritate a alegătorilor? În esență, fiindcă pentru mulți oameni în nevoie clientelismul și corupția cu beneficii imediate sunt mai convingătoare decât un stat de drept încă defectuos, care promite beneficii majore, dar îndepărtate.

Într-o lume și o Europă incerte și traversate de diferite crize, noi ne permitem să avem alegeri „ciudate“. E și asta o formă de iresponsabilitate, care s-ar putea să ne coste, și nu peste mult timp.

Fidel Castro a întreținut până la capăt utopia comunistă, în pofida tuturor evidențelor, încercând să demonstreze că „sistemul comunist“ funcționează. N-a reușit.

Confuzia sensurilor „liberalismului“ e o armă ideologică prețioasă, menită să intimideze adversarul, făcându-l să consimtă înaintea presupusului imperativ al epocii.

Ce se întâmplă cu prezicătorii noștri – sociologi, economiști, psihologi, politologi și alți specialiști? Cum de știu ei totul după și atât de puțin înainte?

Dincolo de orice, oportunismul de a strecura tema căsătoriei homosexuale în campania electorală dovedește lipsa de convingeri reale de stânga ale celor ce la noi își spun social-democrați.

Constituția românească nu-i cere premierului să fie membru într-un partid politic. Nu-i pre¬tinde nici măcar să fie ales deputat sau senator. Oricine e numit de președinte premier și reușește să formeze o coaliție care trece de votul de învestitură din parlament devine pre¬mier legitim.

Premiul Nobel pentru literatură reprezintă, ca și Premiul Nobel pentru pace, mult mai mult decât onorarea realizărilor excepționale ale unei personalități.

După ce a devenit purtătorul de speranță și de înnoire pentru mulți oameni, premierul are datoria morală să se pronunțe răspicat cât mai curând cu putință în privința simpatiilor și a antipatiilor sale politice.

Să asculți, să privești, să compari: pe de o parte, o masă de ignominie și fărădelege; pe de alta, un pic de bine, gata aproape să fie copleșit. Se zice însă că binele învinge. Dacă-i așa, cred că acum ar fi cazul s-o arate.

Are dreptate Barbu: terenul politicii e un câmp de luptă minat. E o junglă, un front de luptă. În jur cad victime. Unii îi mănâncă pe alții. Nu-s tancuri, dar sunt cătușe.

Nu-i o coincidență că politicienii iliberali îl admiră pe Putin – ceea ce trebuie citit că îi admiră sistemul de guvernare; de asemenea, antiamericanismul – mai pe față sau mai disimulat al acestora – face parte din formula lor genetică în politică.

România e țara în care teoriile politice generale par să nu se aplice.

Se vede cât de dificil este să fii om politic democrat-liberal în zilele noastre. Trebuie să navighezi periculos între principii și realități, între onestitate și pragmatism, între responsabilitate față de popor și imperativul de a-l conduce pe acesta ca pe un adolescent imatur.

Bisericile au libertatea să nu sancționeze prin serviciu religios o căsătorie homosexuală. Dar de unde dreptul de a impune statului secular principiile lor?

Există un numitor comun între atentatul de la Nisa, Brexit, încercarea de lovitură de stat din Turcia, ascensiunea populismului în Europa și Statele Unite, revizionismul Rusiei? Da, există: imprevizibilitatea.