Andrei Cornea

Are dreptate Barbu: terenul politicii e un câmp de luptă minat. E o junglă, un front de luptă. În jur cad victime. Unii îi mănâncă pe alții. Nu-s tancuri, dar sunt cătușe.

Nu-i o coincidență că politicienii iliberali îl admiră pe Putin – ceea ce trebuie citit că îi admiră sistemul de guvernare; de asemenea, antiamericanismul – mai pe față sau mai disimulat al acestora – face parte din formula lor genetică în politică.

România e țara în care teoriile politice generale par să nu se aplice.

Se vede cât de dificil este să fii om politic democrat-liberal în zilele noastre. Trebuie să navighezi periculos între principii și realități, între onestitate și pragmatism, între responsabilitate față de popor și imperativul de a-l conduce pe acesta ca pe un adolescent imatur.

Bisericile au libertatea să nu sancționeze prin serviciu religios o căsătorie homosexuală. Dar de unde dreptul de a impune statului secular principiile lor?

Există un numitor comun între atentatul de la Nisa, Brexit, încercarea de lovitură de stat din Turcia, ascensiunea populismului în Europa și Statele Unite, revizionismul Rusiei? Da, există: imprevizibilitatea.

Deriziunea ieftină, batjocorirea conducând la anularea valorilor și lașitatea morală – iată cei trei piloni pe care stă înapoierea României. Îi vedem pretutindeni de mulți ani. Dar temelia lor s-a pus și se pune în școală și în universitate – prin impostură.

Eurofobia, botezată eufemistic „euroscepticism“, a devenit acceptabilă în cercuri largi, în pofida neadevărurilor flagrante și a fracturilor logice pe care le conține.

Supus propagandei mincinoase a unui Nigel Farage și oportunismului unui Boris Johnson, pesedistul englez a făcut un mare rău țării sale și Europei. Fără s-o știe și fără s-o vrea.

Cât este Marea Britanie parte a Continentului? Cât vreți, de la foarte mult la foarte puțin.

Doamnelor și domnilor din USB/R, nu sunt năzuros și vă fac rabat la multe și mai ales – deocamdată – la „ideologii“ și chiar la populisme. Dar la la Voiculescu, Gâdea & Co – nu.

Ceea ce n-a reușit PSD în 2012 și în 2014 va reuși probabil în toamna lui 2016, ajutat de lâncezeala liberală și de antipolitica „salvaționistă“.

Conspiraționismul susținut de media sau de politicieni interesați, așa cum se întâmplă și la noi, invită opinia publică, dar și pe cei responsabili la pasivitate și resemnare.

De ce au nevoie de doctorate domnii aceștia (sau doamnele)? Cum de nu pot trăi și fără ele, atunci când le au pe toate celelalte – lucruri foarte consistente: bani, putere, influență și tot restul?

Cred că nu va fi simplu pentru PSD și aliații să forțeze legile restaurației și anti-DNA în acest moment, când ostilitatea publicului față de clasa politică și corupția acesteia a atins cote dintre cele mai înalte și când cereri cu ieșitul în stradă se fac tot mai auzite în unele medii online.

Suntem o societate care a clădit enorm de mult pe minciună: diplome mincinoase, titluri academice obținute în condiții dubioase, tratate științifice scrise în câteva ore în închisoare, licitații trucate, până și carnete de șofer au fost la noi falsificate masiv.

„Cred că au rămas puține greșeli care nu au fost făcute de ministrul Culturii“, a sunat sentința președintelui Iohannis după ce d-l Vlad Alexandrescu, ministrul Culturii, a demisionat (la cererea expresă a primului ministru). Nu-l vom contrazice.

În ultimul timp, politica românească seamănă tot mai mult cu o încrucișare dintre un bordel și un balamuc. Ar fi mai degrabă amuzant, dacă n-ar amenința să ne coste pe toți, și anume scump. Până una-alta, precum celebrul „cetățean turmentat“, ne întrebăm și noi „eu cu cine votez?“, ba chiar dacă mai merită să votez.

Liberalii speră să promoveze la alegerile generale o versiune populist-naționalistă, eventual cu accente șovine, a „liberalismului“ lor. Dacă i-a mers lui Viktor Orbán în Ungaria, de ce nu le-ar merge și lor cu ajutorul lui Marian Munteanu, în România?

Ar trebui să nu ne lăsăm atrași de sirenele Apocalipsului european. Ele nu fac decât să ne demobilizeze, să renunțăm la a mai găsi soluții punctuale pe motiv că ne lipsește soluția globală, ne invită să ne supunem unui destin prezentat ca implacabil, să pierdem încrederea în instituțiile noastre sau, mai rău, să le urâm de-a dreptul.

Se admite că războiul cere măsuri care restrâng libertățile constituționale. Atâta doar că, în cazul de față, nu știm cum și când se va termina războiul și mai ales cine îl va declara încheiat.