A doua față a Celuilalt

Serenela Ghiteanu | 02.06.2020

«Legămintele. Sunt legăturile invizibile care ne unesc atât cu cei morți, cât și cu cei vii…, sunt legile copilăriei care dormitează înlăuntrul nostru, tranșeele în care ne îngropăm visele».

Pe aceeași temă

Romanul Legămintele, de Delphine de Vigan, tradus de Alexandra Cozmolici pentru Ed. Polirom, este al treilea roman al scriitoarei franceze tradus în română. Celelalte două sunt Nimic nu se opune nopții și După o poveste adevărată, la Ed. Paralela 45. O scriitoare contemporană multipremiată, care s-a consacrat prin felul în care scrutează sufletul uman în tot ce are el înălțător, dar și îngrozitor.

În Legămintele, textul este compus din juxtapunerea mărturiilor mai multor personaje, ale căror destine sunt împletite, prin familie, sau doar se intersectează. Un roman polifonic, în care o poveste de viață nu e mai puțin importantă decât o alta care îi urmează. Și totuși, personajele principale sunt doi adolescenți, Théo și Mathis, care sunt nedespărțiți la școală și care ajung să bea alcool pe ascuns din cauza unor probleme de acasă.

Adulții sunt acuzați în mod indirect, prin descrierea felului în care nu fac față - uneori dramatic - rolului de părinte. O profesoară, Hélène, care nu are copii, ajunge să le detecteze secretele și să îi înțeleagă pe copii, tocmai pentru că în trecut ea însăși a fost un copil abuzat.

Textul romanului este alert, cu fraze scurte, narațiunea e în stil indirect liber, astfel încât cititorului i se pare că urmărește un film, pe măsură ce trece de la o «voce» la alta, ca de la un cadru de cinema la altul. Nu avem «vocea» lui Théo, cel care încearcă să se sinucidă, inducându-și o comă alcoolică, nici a lui Mathis. Ei sunt singurii în ale căror capitole narațiunea se face la persoana a III-a. Astfel, universul mental și emoțional al adolescenților e cu atât mai fragil și mai misterios. Știm ce fac ei, dar nu putem decât să bănuim ce simt.

Părinții lui Théo sunt despărțiți: mama își urăște teribil fostul soț, iar tatăl e șomer, căzut în depresie și mizerie fizică. Băiatul petrece, cu rândul, o săptămână la mamă, alta la tată, și slăbește văzând cu ochii. Nu spune nimănui nimic despre starea tatălui, pentru că acesta l-a rugat asta. Cum mama sa evită să îl mai atingă, Théo devine întâi fascinat de starea de beție, apoi preocupat de modul în care alcoolul l-ar putea duce într-o stare în care să nu mai simtă nimic.

Părinții lui Mathis sunt împreună, dar sunt un cuplu disfuncțional, pornit dintr-o diferență de clasă socială, continuat apoi cu descoperirea pe care o face mama băiatului: soțul ei are diverse pseudonime pe rețelele sociale, unde postează comentarii vituperante misogine, xenofobe, vulgare etc. Imaginea de bărbat rafinat se năruiește, iar femeia, redusă la condiția de casnică, nici nu vede o ieșire din această criză.

Fiecare personaj are o dramă ascunsă, iar în confesiunea pe care o face în roman, aceasta iese la iveală, dar nu imediat, ci după niște detururi. Ceea ce e inavuabil nu poate fi adus la lumină dintr-odată. Îngrijorarea și empatia profesoarei Hélène pentru Théo se explică prin bătăile fără rost la care a fost supusă în copilărie de tatăl ei, dar se și complică cu o dramă de la maturitate: «Cu mult timp în urmă, un bărbat m-a părăsit pentru că nu pot avea copii. Acum, în fiecare seară, rămâne la birou după program și se întoarce acasă cât mai târziu cu putință, ca să nu-i vadă pe ai lui». Dar cel mai emoționant e Théo, care trebuie să învețe, la 12 ani, să se poarte cu tatăl lui ca și cum i-ar fi părinte: «Théo urăște când tatăl lui plânge. E ca și cum zumzetul din capul lui se amplifică, atingând o frecvență mortală. Și atunci îi vine să-i spună că e urât și murdar, să fie răutăcios cu el. Théo închide ochii și-și umple plămânii cu aer ca să-și descleșteze gâtul - o tehnică pe care o stăpânește foarte bine când vrea să păcălească plânsul -, apoi îi întinde tatălui său un capăt de prosop de hârtie aruncat pe masă.- Nu e mare lucru, tati, nu-ți face griji».

Legămintele e un roman despre abuz, despre neputință, despre dureri ascunse, empatie și iubire.

Scena imensă a lumii

„Ce contează ce ești, ce gândești, ce-o să ajungi? Te afli tu pe undeva, prin peisaj, până-n ziua în care nu te mai afli deloc”.

Romanul Babilon de Yasmina Reza, tradus de Doru Mareș pentru Ed. Litera, este un text care-l plimbă pe cititor în doi timpi: unul de suspans, altul de melancolie. Scriitoarea franceză contemporană Yasmina Reza e dramaturg, scenarist, romancieră și actriță, iar capacitatea ei de a jongla cu registrele narative și dramatice este cea a unui virtuoz.

În romanul Babilon, naratoarea este Elisabeth Jauze, șaizeci și doi de ani, inginer de brevete la Institutul Pasteur, căsătorită cu Pierre, ducând un trai liniștit într-o periferie frumoasă a Parisului. În ziua în care împlinește șaizeci de ani, se împrietenește cu Jean-Lino Manoscrivi, un vecin cu aer trist, însurat (târziu) cu exuberanta Lydie, cântăreață amatoare de jazz. Dacă Elisabeth are doi copii mari, plecați de acasă, Jean-Lino are două pasiuni: motanul Eduardo și nepotul lui Lydie, Rémi, în vârstă de cinci ani. Cei doi vor sta de vorbă ocazional, despre probleme de viață, pentru că între ei există niște afinități. Într-o seară, Elisabeth și Pierre dau o petrecere și astfel la ei în casă se strâng diverse cupluri care, într-o impecabilă scenă de frescă socială, întruchipează caractere, destine diverse, mic-burghezi și boemă pariziană, care posedă arta conversației. După ce petrecerea se încheie, târziu în noapte, Elisabeth și Pierre sunt treziți din somn de Jean-Lino, care, buimac, le spune că tocmai a sugrumat-o pe soția lui, Lydie.

Aici începe thriller-ul (chiar dacă domestic), cu incursiunea soților Jauze în apartamentul soților Manoscrivi și refuzul lui Pierre de a se amesteca, în schimb, cu dispoziția lui Elisabeth de a fi, cumva, alături de Jean-Lino. Romanul acesta fals polițist, pentru că știm cine e asasinul, nu creează suspansul clasic, ci unul diferit: ce se va întâmpla cu corpul lui Lydie? Dar cu Jean-Lino? Dar cu Elisabeth?

Scriitoarea știe să întrerupă în permanență acest fals roman polițist cu meditații asupra trecerii timpului, cu plonjări în trecutul personajelor, trecut din care se ivesc tot felul de fapte care îl fac pe cititor să le cunoască mai bine. Oamenii nu sunt ceea ce par, o aparență de liniște ascunde vechi furtuni, o aparență de dragoste ascunde suferință, frustrări. Ambele căsătorii, a lui Elisabeth și a lui Jean-Lino, nu sunt ceea ce par, deși dragoste există, dar mai trebuie să fie și aceea de care fiecare are nevoie. Între Elisabeth și Jean-Lino nu este dragoste, dar este o complicitate care vrea să semnaleze nevoile de comunicare complexe ale sufletului, mai ales la o anumită vârstă.

Aici se află a doua miză a romanului: bătrânețea. Eroina observă, fără dramatism, dar în mod repetat, cum percepția ei asupra lumii s-a schimbat și se schimbă întruna după ce a împlinit șaizeci de ani. Moartea mamei ei, vizita la azil, pentru a o vedea pe mătușa lui Jean-Lino, sunt episoade care vorbesc despre o ultimă etapă a vieții care trebuie acceptată cu stoicism. Încercările de a sfida trecerea timpului nu pot duce decât la suferință și ridicol, ne arată zbaterile erotice ale surorii lui Elisabeth, Jeanne.

Atmosfera romanului Babilon este una de crepuscul, de lumină difuză așezată pe lume, nimic altceva decât percepția celui ajuns la o vârstă la care nu prea mai ai energie, dar ai în continuare nevoi afective și mai ales ești bântuit de amintiri.

Personajul central al cărții nu este Elisabeth, ci Jean-Lino, cu trecutul său de emigrant evreu italian impregnat de melancolie, cu figura tatălui care citește același psalm din inerție, fără să își dea seama, cu o tinerețe în care nu poate să facă studii, cu mariajul tardiv cu Lydie, cea care știe să cânte seducător din repertoriul lui Henri Salvador, cu momentele în care vrea să se facă iubit de micul Rémi, cu suferința iscată de faptul că motanul lui bătrân și bolnav este detestat și persecutat de Lydie, Jean-Lino, care în urma unei dispute în miez de noapte, după o scenă de umilire în public în plus din partea lui Lydie, ajunge să o strângă de gât. Pare că toate sentimentele și durerea lumii se strâng în acest personaj care o emoționează pe Elisabeth, cea care, în papuci, e gata să îl urmeze, trăgând de valiza în care amândoi au înghesuit corpul lui Lydie, până când se întâlnesc pe scară cu o vecină și planul lor eșuează.

Falsul roman polițist se rezolvă, rămâne privirea melancolică asupra lumii pe care o are orice om după o anumită vârstă: „La Institutul Pasteur, construcția în care ne desfășurăm serviciul este fostul spital. Cele două aripi sunt despărțite de grădini și legate printr-o seră minunată, dar dezafectată din cauza sticlei care se poate oricând prăbuși. Cu toate acestea, plantele continuă să crească înăuntru, ca într-o mică junglă. Fereastra biroului meu de la parter dă către un hățiș și mai mulți copaci. Dincolo de aceasta se ridică o construcție recentă, a cărei fațadă e din sticlă. În zilele însorite, fațada clădirii noastre se reflectă în aceasta. Și mă cuprinde visarea, încerc să mă transpun pentru a-mi imagina viața de altădată, de acolo, din vremea izolării contagioșilor, a paturilor de lemn, a infirmierelor cu bonetă sau voal alb. Văd lucruri pe care mai demult nu le vedeam”. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22