„Anii romantici“ nu s-au încheiat încă

Volumul Anii romantici al Gabrielei Adameşteanu merită citit rând cu rând aproape, pentru că el creşte din propria substanţă: memoria generează istorii, ritmul povestirii se schimbă, la fel tonalitatea ei, divizată între evocările martorei, nostalgia amintirii, introspecţia sau privirea la rece.

După cartea Anei Blandiana Fals tratat de manipulare, comentată în paginile acestei reviste, Anii romantici ai Gabrielei Ada­meşteanu sunt o nouă mărturie despre schimbările pe care Re­vo­lu­ţia din 1989 le-a adus în viaţa României şi a unei im­portante scriitoare. Din­colo de dimensiunea auto­bio­gra­fică, memoriile propun o ima­gine a societăţii ro­mâ­neşti, aşa cum a fost ea îna­inte de Revoluţie, aşa cum s-a schimbat ea în „anii de tranziţie“. E o carte despre sensurile care ne privesc per­­­sonal, despre cele pe care le îm­păr­tă­şim cu alţii, cele uitate, dar şi cele încă active în conştiinţa noastră.

Pe firul mişcător al unui prezent care e în­ghiţit rapid de trecut, introducând dis­tanţa necesară evaluării a ceea ce a fost în perspectiva a ceea ce este, subiectul care îşi aminteşte se vede pe sine şi ca un per­sonaj al istoriei trăite. Conştientă de aceas­tă permanentă şi fină lunecare între ori­zontul prezentului şi cel dificil de re­cons­tituit al trecutului, Gabriela Adameşteanu adoptă cel mai adesea o atitudine re­la­tivizantă, preferând sentinţelor fără drept de replică tonul interogaţiilor, al nu­an­ţării, al emoţiilor recuperate, al privirii cri­tice. Al uneia din afară, dar adesea în­toarse şi spre sine.

De ce „anii romantici“?

Obiectul sau, mai precis, subiectul prin­cipal al cărţii sunt chiar „anii romantici“, adică cei ai unui fel de idealism benefic şi ai angajărilor fără ezitare de partea unor cauze legitimând dorinţa de schimbări radicale, de rupturi nu doar de comunism, ci de tot ceea ce într-un fel sau altul îl evo­că. Au fost anii lansării în proiecte noi, ci­vice, politice, culturale, ai unei mari eli­berări interioare, ai unei voinţe comune de a fi altfel.

Ca pentru mulţi alţi oameni – şi cu atât mai mult pentru cei pe care Gabriela Ada­meşteanu îi întâlnea la mitinguri şi mar­şuri, la GDS sau Alianţa Civică, în Piaţa Universităţii, decembrie 1989 a însemnat „un prag între două vieţi“, cum defineşte ea însăşi ce s-a întâmplat atunci. Pragul aces­ta despica existenţa multora în două. Ei voiau o Românie fără comunism, vo­inţă însoţită sau chiar iscată „de un pro­fund sentiment de vinovăţie şi re­cu­no­ş­tinţă faţă de cei care plătiseră cu viaţa sau cu sănătatea lor şi libertatea mea“ - ara­tă scriitoarea (spunând, în fond, „a fie­căruia dintre noi“).

Când, în aprilie 1990, Consiliul de Ad­mi­nistraţie al GDS a angajat-o pe Gabriela Ada­meşteanu să conducă revista 22, scri­i­toarea îşi aminteşte a fi avut „senzaţia că lu­mea s-a deschis brusc“ în faţa ei: „Aveam un entuziasm care acum pare de­­plasat. Dar, îl menţionez – precizează ea – fiindcă mulţi l-au trăit, ca şi mine, atunci. Erau «anii romantici»“. I-am trăit mulţi dintre noi şi pentru unii ei au durat mai mult decât cei zece ani la care se referă autoarea memoriilor pe care le co­mentăm, pentru alţii mult mai puţin.

Dar dificultăţile au fost nu puţine, de­mo­craţia a fost de multe ori ameninţată în acei ani. Regăsim în măr­tu­ria scriitoarei atmosfera, lo­zincile, manipulările mi­tin­gu­lui din 28-29 ianuarie, ca­re anticipau mi­ne­riadele, un scenariu bine pus la punct, re­activat de ne­nu­mă­rate ori în politica ro­mânească, pâ­nă foarte cu­rând. Re­gă­sim şi o mare do­rinţă de schim­bare, forţa regăsibilă la ne­voie a unei societăţi ci­vile în curs de formare. Un drum cu sui­şuri şi co­bo­râşuri, un amestec de spe­ranţă şi recădere în sta­rea de di­nainte de 1989, o cioc­nire violentă sau în­sce­nată ca atare, între forţe care se opun una al­teia.

Memoria care ne uneşte, memoria care desparte

Pentru destinul personal al Gabrielei Ada­meşteanu, acel interval a însemnat aban­donarea vieţii de editoare supusă pre­siunilor cenzurii şi riscului de a-şi pierde slujba la cea mai mică formă de opoziţie, în favoarea asumării libertăţii ca jurnalist angajat în lupta cu sistemul şi a învăţării manageriatului cultural. Un incident de parcurs o face să revină după 15 ani la viaţa de scriitoare, dar această întoarcere echivalează cu o nouă asumare, mi-aş per­mite să spun, a condiţiei de scriitoare. Scri­sul ei devine mai puternic şi mai im­plicat în lumea din jur, se hrăneşte din ex­perienţa şi din descoperirile „anilor ro­mantici“. Gabriela Adameşteanu se do­cu­mentează ca un istoric, exersează moduri de a vorbi şi de a povesti şi deci de a gân­di care să fie verosimile, „împrumutate“ personajelor sale sau asumate ca na­ra­toare. De multe ori literatura e mai con­vingătoare decât orice altceva, când e vor­ba de a da sens lumii.

Libertatea câştigată după 1989 e valorizată în aceste memorii în mai multe direcţii. Una dintre cele mai consistente priveşte des­chiderea spre lumea cea largă, cea refuzată înainte prin obstacole aproape de netrecut (de la dificultăţi administrative la supraveghere şi şantaj, de la presiuni politice la împuşcarea celor ce voiau „să fugă“ din ţară). Exilul devenea în aceste con­diţii un destin implacabil.

Spre această lume a exilului, pe care a explorat-o excelent şi căreia i-a exprimat con­densat drama în romanul Intâlnirea, se orientează o mare parte a paginilor din Anii romantici. Relaţiile dintre cei rămaşi şi cei plecaţi s-au reconfigurat după 1989, iar a călători liber a redevenit un drept pe care cei mai mulţi îl consideră azi firesc.

În timpul rezidenţelor literare oferite scrii­torilor după 1989, Gabriela Adameşteanu are curiozitatea de a redescoperi lumea exi­­lului, complicata ei alcătuire, felul în ca­re pasiunile, opţiunile, cotiturile istoriei sau presiunile politicului, dramele per­so­na­le sau tragediile secolului XX o mar­chea­ză. Îşi întâlneşte prieteni vechi ca Ma­tei Călinescu (excelent comentariul la Por­tre­tul lui M.) sau Norman Manea, îi des­co­pe­ră pe I.P. Culianu, pe surorile Za­rifopol şi pe mulţi alţii. Aş spune că, în această pri­vinţă, memoriile scriitoarei va­lorează mai mult decât un dicţionar al exilului, pentru că îi vedem pe cei evocaţi în relaţie unul cu celălalt şi cu percepţia lor în ochii celor din ţară. Uneori, miturile cu puterea lor exemplară sunt puse în umbră de des­co­periri incomode pentru cei care le-au cre­ditat. Dar, în loc de in­cri­minări şi ver­dic­te, ni se prezintă analize pertinente ale con­troverselor, documen­telor şi operei, dar şi ale relaţiilor dintre scriitorii exilaţi. Cum e cazul lui Mircea Eliade, apreciat ca scriitor, dar şi mare sa­vant, perceput ca ata­re în lumea ro­mâ­nească şi inter­na­ţio­nală. Pe acest fond, des­coperirea cedărilor sale ideologice spre dreapta extremă inter­belică a fost un şoc pentru mulţi in­te­lec­tuali şi a însemnat şi pentru Gabriela Ada­meşteanu un motiv de îngrijorată uimire. Cu atât mai mult, cu cât e vorba de prin­cipalul mentor al lui I.P. Culianu, suc­ce­so­rul lui Eliade la Uni­versitatea din Chi­ca­go. O mare parte a cărţii se ocupă de ceea ce va deveni „cazul Culianu“. O do­­cu­men­tare de roman po­li­ţist se com­bi­nă cu pa­siunea jurnalistei şi ta­lentul scri­i­toarei.

Memorabile mi se par paginile dedicate lui Culianu, cu splendida descriere a unei pri­me întâlniri ameninţate de valurile de ză­pa­dă ce se aştern peste drumurile Ame­ri­cii la un început de decembrie, riscând să îm­pot­molească totul şi să împiedice în­tâl­nirea. Interviul pe care i-l va lua, apă­rut în re­vis­ta 22 după uciderea acestuia, pri­le­ju­ieşte şi un portret în care admiraţia şi bu­cu­ria des­coperirii sunt con­tr­a­ba­lan­sate doar de tra­ge­dia şi întunecimile unei morţi care a în­chis brutal o prietenie pe cale de a se naşte.

Despre exil e vorba şi atunci când evocă ro­lul pe care l-au avut Europa Liberă, Mo­nica Lovinescu, Virgil Ierunca sau Marie France Ionesco, precum şi Eugen Ionescu însuşi, în susţinerea disidenţilor. E vorba şi atunci când analizează ce era un disi­dent, cum reuşeai sau nu ca disident (ca­zul Mihai Botez sau Paul Goma), şi atunci când e vorba despre cum a încercat pu­te­rea comunistă să se legitimeze, fără a reu­şi, prin figurile cele mai prestigioase ale exi­lului. De portrete memorabile ce pri­mesc consistenţă în fluxul amintirii se bu­cură şi destui contemporani din ţară, prin­tre care a trăit şi pe care i-a văzut de la mai mică sau mai mare distanţă: Ana Blan­diana, Mircea Cărtărescu, Stelian Tănase, Emil Constantinescu, Nae Cons­tan­ti­nescu. Totul pe fondul unei Românii fră­mâ­ntate, dornice de schimbare, de des­prin­­derea de un comunism opresant şi pre­­zentat ca atare, ce pare a nu-şi înceta efectele de­vastatoare în tranziţie.

Memoria şi literatura

Memoria traumatică a anilor de terorare comunistă se traduce şi într-o re­par­cur­gere a memoriei familiale. Din amintiri pro­prii, din poveştile rudelor şi din ceea ce accesul la dosare permite a se vedea, se înfiripă o saga familială, din care revin spre noi chipuri, frânturi de vorbe, tăceri şi imagini ce se leagă coerent, în ciuda dis­parităţii lor iniţiale. Zărim printre rânduri legături între istoria personală şi labora­torul în care ea se transformă în literatură. Căci literatura şi vocaţia scriitoarei e cea care va reuşi ca un magnet să stabilească liniile de forţă în acest univers memorial, în care vedem din când în când acele fra­gile punţi - poate doar rodul imaginaţiei noastre provocate de spusele memoriei - între trecutul povestit şi filtrul subtil al operei pe cale de a se naşte.

E greu să rezumi o astfel de carte, tocmai pentru că ea e lucrată până la detaliu şi evo­carea îmbină emoţia retrăirii cu ana­liza ideilor, luciditatea cu plăcerea rela­tării, discreţia privirii cu precizia carac­te­rizării sau a poziţionării. Merită citită rând cu rând aproape, pentru că ea creşte din propria substanţă: memoria generează istorii, ritmul povestirii se schimbă, la fel tonalitatea ei, divizată între evocările mar­torei, nostalgia amintirii, introspecţia sau privirea la rece. Memoria se dovedeşte o substanţă maleabilă din care romanul se naşte precum Venus din mare.

Cum deja încep să se adune memoriile scriitorilor despre anii de tranziţie, e po­sibilă o lectură întretăiată, focalizată pe aceleaşi subiecte, evenimente, întâmplări, personaje. Cine va face confruntarea va avea mult de lucru, pentru că memoria unuia şi a altuia se aseamănă uneori li­niilor paralele. Când, dimpotrivă, pers­pec­tivele se întâlnesc, nu sunt întotdeauna convergente, martorii şi publicul având puterea de a le cerne sau de a le justifica.

Dincolo însă de discuţia teoretică despre limita în care memoria se poate sau nu înstăpâni peste trecut, dincolo de talentul scriitoarei şi de puterea mărturiei ei, prin carte străbate aerul întremător al „anilor romantici“, cei care pentru mulţi nu s-au încheiat încă. La 25 de ani de la Revoluţie, avem nevoie de imaginea lor pentru a ne reanima elanul, speranţa şi amintirea ce­lor care au murit atunci, ca noi să putem vorbi liber, dacă putem şi vrem.

Chiar dacă entuziasmul acelor ani nu mai poate fi regăsit integral azi, el revine ca o resursă din care se hrăneşte speranţa ro­mânilor, de câte ori ei cred că o pot lua de la capăt, că e nevoie de un nou în­ce­put.