Bal cu artă

Erwin Kessler | 03.06.2014

Pe aceeași temă

// Art Safari, 22-25 mai; NAG, 23-24 mai; Bucharest Biennale, 22 mai-24 iulie.

 În ultimul week-end al lunii mai, a fost atins, în Bucureşti, paroxismul artofiliei ultimilor ani: s-au derulat concomitent trei evenimente – Art Safari, BB6 (Bu­charest Biennale) şi NAG (Noaptea Albă a Ga­le­rii­lor). Art Safari a fost un târg de artă în travesti ka­ki, Bucharest Biennale e un Pavilion privat în tra­vesti de bienală publică, iar NAG a fost o operaţiune de lobby încrucişat, în travesti de eveniment lifestyle. Tra­vestiul nu surprinde pe o scenă de artă în care autoproclamatul Mu­zeu Naţional de Artă Contemporană nu are o colecţie permanentă (singura care ar motiva numele de muzeu), la 10 ani de la înfiinţare. Mitomania a ajuns însă pan­de­mie: deşi a evitat titulatura (curajoasă şi riscantă) de „târg de artă“, tocmai pentru a nu fi acuzat că nu a reuşit să se coboare (sau să se ridice) la asemenea exigenţe, în ca­talogul Art Safari chiar organizatorii îl recomandă (ca şi imensa majoritate a pu­blicului şi a participanţilor) drept „târg de artă“.

Pentru a se proteja mai bine de fiasco, Art Safari a ţinut să fie subintitulat Pa­vilionul de Artă Bucureşti. Fiind o ins­tituţie ne­re­glementată, Pavilionul putea să însemne orice (ca la UniCredit, care fa­ce BB în propriul Pavilion). E puţin pro­ba­bil că Art Safari s-a dorit un omagiu adus fostului prim-vânător şi prim-colecţionar de artă al ţării, fost prim-ministru şi fon­dator MNAC („pavilion“ ce-şi aşteaptă un Soljeniţîn), şi care actualmente e doar un fost om liber. Legătura dintre vânătoare, artă, spălare de bani şi nişte ani fără sus­pendare n-a fost făcută în chip conştient de către organizatori. Fondul pacafizic lo­cal a acţionat atavic, vizând/vânzând arta sub specie angelic cinegetică, de la „sa­fa­ri“-ul de flintă inspiraţie la „Pavilionul“ de vânătorească amintire sau fabuloasa pra­dă cornută ce zburda la târg, (esop)­nu­mita „Lavacow“(!), un avatar de gnu ce zice da licitatorilor online care n-au de­pă­şit vârsta jocurilor pe culcalator şi cum­pără artă-n joacă, de parcă ar lichida in­vadatori virtuali.

Pradă, investiţie şi joacă, chipul strâmb al artei la Art Safari era perfect reflectat de operele puerile, combinaţie de meşteşug de tejghea, pornografie sordidă, depresie ma­niacală şi culturalism grizat, datat, do­pat. O artă călâie cuprinsă de fierbinţeală. Nişte artişti zglobii, zeloşi, cu operă fard, nu „hard“, atinşi de sindromul Münch­hausen. Până aici, nimic ciudat: arta acţionează me­reu ca un revelator, chiar da­că revelează ceea ce-i ţi­nut ascuns, iar când îşi um­flă muşchii îşi arată oasele lipsă. Nu arta era problema la târg, ci târgul însuşi, căci arta interesantă era în secţiunea mu­zeelor (de ce au expus ele în condiţii im­proprii, într-un cort-caravanserai cu cli­ma­tizare evanescentă, în zile fierbinţi, e cu totul altă treabă). Muzeul de Artă din Târgu Mureş şi Muzeul de Artă din Ti­mişoara au fost vedetele, cu lucrări ex­cep­ţionale (Tonitza şi Maxy, la primul, grupul Sigma la cel de-al doilea, ambele standuri perfect, clasic şi inspirat panotate). Numai că aceste lucrări frumoase, muzeale sunt din start exceptate de la „safari“: tocmai ele nu pot fi pradă pentru colecţionari. Ele erau un „teaser“ de valoare pentru ar­ta de vânzare, care se zbătea însă penibil sub ştachetă. Mai grav, dacă safari-ul una pro­mitea şi alta oferea, nici întreg ca ofertă nu era: niciuna dintre galeriile cu greu­tate din ţară nu a participat la „sa­fari“, nici măcar acelea patronate de către (co)­or­ganizatori(!). Şi mai grav, aşa-zisele galerii internaţionale (patru, mari şi late) pre­zen­tau o „artă“ ca aceea pe care o ofe­ră în vi­trine atelierele de înrămare, drept mo­destă/sinistră „sugestie de prezen­ta­re“.

Arta e de văzut de aproape, e un loc (psi­hic, social) în care se dezvoltă atenţia şi în­ţelegerea. Reducând-o la pradă, investiţie, amuzament şi mondenitate, toate îm­puş­cate de departe, Art Safari (biet Balc fără rang, plin de mistreţi cu colţi de carbid, palid fâsâind) a deturnat-o către un car­na­valesc mamaiot care nu deşteaptă conş­ti­in­ţa, ci cultivă leguma-n om. Pe termen scurt, e poate o strategie profitabilă, aduce lu­me, face valuri, dă de lucru. Dar pe ter­men lung e devastatoare, dând impresia că arta-i doar spectacolul artei ca spec­ta­col - un vid fără fund, dar cu fundă.

Imagini de la Art Safari - Pavilionul de Artă Bucureşti (foto: infoinsider.ro)

Acelaşi triumfalism al eliberării ca în­colonare către neant tra­versează şi Bucharest Biennale. Dacă Art Safari se află la prima ediţie, BB se află probabil la ul­tima. BB6 a fost făcută pe (şi în) ge­nunchi, după ce curatorul Nicolaus Schaf­hausen s-a dezis de organizatorii ce-i im­puseseră o listă neagră a indezirabililor (cen­zura e în natura coteriilor fin maoiste, „mul­t­culti“ - Schafhausen, care prezenta în expoziţia sa de la Viena, Salon der Angst, 18 lucrări de Florin Mitroi expuse anterior de mine, mă informase că îi fu­sesem descris drept „ne­frecventabil“ de către cei de la BB de­ja cu un an înainte). După dezertarea ur­mătorului curator pro­pus, Ştefan Voicu, BB6 a intrat în vrie. Acum este un mu­ri­bund pe care ţi-e greu să-l atingi. În­cropită de un om de casă (sau de Pavilion, cum se numeşte orga­nizaţia), BB6 poartă prenumele pompos Aprehensiune. În­ţe­legând prin frica de a înţelege, aflat într-o proximitate inde­cen­tă chiar cu expoziţia re­pudiatului Schaf­hausen, Salon der Angst. Cu doar 18 ar­tişti expuşi (dintre care 9 din România), BB6 poate concura la titlul de cea mai mică bienală din lume: e de fapt o ex­poziţie de galerie întinsă în patru zări. E posibil să faci o bienală şi cu un singur artist (Bienala Personală!), dar cel puţin explici de ce faci asta, nu pretinzi că vinzi „covrigul imens“, doar pentru că gaura aces­tuia este enormă, iar gramajul infim. Mizând, ca şi alţii, pe pretinsa neavizare a publicului local, BB6 se dă nu bebe, ci grande. Simptomatic pentru interesul lui BB faţă de publicul său, atunci când am fost să văd grosul golului BB6 expus la MŢR (la NAG, ora 22.00), când ar fi tre­buit să fie deschisă sala, pe uşa închisă tro­na lacătul, semn clar al „aprehensiunii“ şi, evident, al „înţelegerii prin frica de a înţelege“. Iar la UniCredit, cartierul ge­ne­ral BB6, unde se afla un alt buzunar al „bienalei“, după ce am văzut un video şi o pictură (regulamentar opace), aruncate într-o mansardă goală, două voci suave m-au interpelat cerându-mi „biletul“. N-am bilet (de când există bilet la BB?!), am spus şi le-am întins legitimaţia „Revista 22“. Nu e valabilă, mi s-a răspuns (era pri­ma oară când am auzit aceste cuvinte, în cei peste 20 de ani de când o deţin, timp în care am vizitat zeci de muzee şi sute de expoziţii din toată lumea), „nu aveţi acre­ditare BB6“. Presa la BB6 intră doar cu acre­ditare: doar cei ce au credit BB (yes­men) pot să se bucure de darul de a elogia snoboreea. Cenzura, dispreţul faţă de pu­blic şi doftoricirea receptării dau imaginea maladiei BB.

În creştere, an după an, NAG a fost, de această dată, parazitat de Art Safari şi BB6, iar toate trei s-au canibalizat între ele, cu numele, cu sumele, cu renumele. In­clus în NAG, Art Safari a continuat să perceapă taxă de intrare pe tot parcursul nopţii, contrazicând, la fel ca şi BB, fi­losofia NAG: cool, convivială, lifestyle, gra­tis. Inclus şi el în NAG cu proteze de-o noapte, pentru a părea mai mare, BB6 şi-a apropriat mai toate expoziţiile deschise atunci, ca „evenimente paralele“ (adică incongruente), act de servilism inutil din partea unor galerii cu pretenţii şi, toto­dată, act de federalizare ce arată epuizarea unui BB dezabuzat.

Mai degrabă blat decât bal, ta­bloul pare trist. Arta însă, ra­ră şi dură, tocmai din asta se hrăneşte, din lipsă, nu din credit. Acolo unde nu te-ai fi aşteptat, la Art Safari, în standul Vic­toria Art Center, un amplu print pe pânză al lui Ion Grigorescu înfăţişa chiar o ta­rabă modernă (vitrină frigorifică) îndesată cu dulciuri „fine“, franţuzeşti ca nume, englezeşti ca preţuri şi globale ca industrie sordidă coafată în manufactură selectă. Deasupra acestei imagini a abundenţei gro­teşti trona un text semnat de către artist şi care nu poate fi decât transcris ca atare: „Abia se terminase războiul şi mă năş­team,/ eram copil şi se naţionalizau ca­sele,/ terminam şcoala odată cu colec­tivizarea,/ la debut a venit revoluţia cul­turală,/ după ultima expoziţie s-a stins lu­mina,/ s-a închis căldura şi s-au de­molat cartierele,/ când armata «a fost cu noi»/ să terminăm cu socialismul/ au fost omorâţi oameni live theater,/ iar peste câteva zile ne-au bătut minerii./ N-am devenit o fiară, ci vreau/ să nu mai fiţi tot voi la putere“. O scurtă, sin­ceră şi esenţializată mărturisire de viaţă, pe care doar bunăvoinţa de fier a lui Ion Grigorescu o putea produce. Atât de de­plasată cum părea ea acolo, era cum nu se poate mai bine plasată - gest insolit de so­lidaritate printr-un strigăt solitar. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22