Basme urbane

În urmă cu doi ani, scriam într-o cronică la romanul Femeia cu fustă violet de Natsuko Imamura că tânăra scriitoare japoneză surprinde singurătatea și alienarea individului contemporan într–o ficțiune ciudată, ieșită din comun. Volumul aceleiași autoare, tradus recent la Ed. Humanitas, Fata care s-a transformat în bețișoare, reunește trei povestiri despre care se poate spune din capul locului că sunt bizare. Fiecare are drept eroină o fetiță, dintre care două ajung la vârsta adultă și, datorită unei unități tematice, avem o temă cu variațiuni.

Prima povestire, care dă și titlul volumului, ne-o prezintă pe Asa, fetița care e refuzată sistematic atunci când oferă cuiva ceva de mâncare. Textul acumulează refuzurile până la exasperarea cititorului pentru ca, în vârful unei piramide care marchează moartea ei, cititorul să fie surprins cu o evoluție fantastică, în care, după moarte, fetița se transformă mai întâi într-un copac, apoi în bețișoare de mâncat și ajunge în casa unui tânăr singur. Iar acolo găsește și alți foști copii care se transformaseră în diverse obiecte necesare băiatului. Deznodământul rămâne de descoperit. Însă ceea ce atrage atenția este suferința fetiței mereu refuzată, chiar și după ce face cursuri de gătit, apoi felul tandru în care obiectele – foști copii îl înconjoară pe tânărul atât de singur.

În proza a doua, „Nami, cea care a fost în cele din urmă nimerită”, eroina are o însușire de care s-ar lipsi: aceea că nu poate fi lovită de nimic din ce e aruncat spre ea. Orice obiect ricoșează și o lasă neatinsă. Dat fiind că alți copii sunt atinși și chiar răniți, ar putea să pară o calitate de dorit. Dar trăsătura aceasta o însingurează complet pe Nami. Ajunge să își dorească să fie nimerită și să caute locuri și împrejurări în care să fie lovită cu ceva. Colegii ei de școală îi strigă, de pe margine, „Haide, Nana!”, „Nu te lăsa, Nana!”, „Mai repede, Nana! Fugi!” Iar ea aleargă cu furie, căutând să fie lovită de ceva. Fără rezultat. Marginalizată, Nami se împrietenește temporar cu un om care caută în gunoaie, Nunotaro, dar acesta va fi ridicat de polițiști. Coleric, bătrânul aruncase cu diverse obiecte în ea, desigur, fără să o atingă. În gimnaziu, copila înțelege că trebuie să se lovească singură și începe un alt calvar. Dar nu are efect; ca să ajungă alături de copii, trebuie să fie lovită de altcineva. Ajunsă în spital, Nami îl cunoaște pe un doctor care o convinge să nu se mai lovească, dar o duce într-un apartament și o lasă însărcinată. Cum doctorul are familie, o ține acolo, dându-i ce-i trebuie ca să trăiască, ea și fiul lor. Acest copil, Nanao, îi este luat de stat, iar ea ajunge din nou pe stradă, părăsită de doctor. Cu gândul numai la fiul ei, ea își petrece o vreme zilele într-o bibliotecă, unde va comunica cu un băiat, Tomoya, care și el stă pe acolo și e la fel de singur. Nami ajunge iar pe stradă și cu ocazia unui festival îl întâlnește pe fiul ei, însoțit de mama adoptivă, și vede cum acesta o lovește cu o pușcă de tir, încercând să îi ofere ceea ce ei mereu i-a lipsit. După care pleacă, iar Nami rămâne zăcând. Ce se întâmplă după moartea ei e o surpriză, ca în prima povestire.

În al treilea text, „Amintirea unei seri”, eroina duce o viață de lâncezeală, fiind întreținută de tatăl ei, așa cum se întâmplă realmente în Japonia, de vreo 30 de ani, cu mulți tineri (numiți hikikomori) care, din teama că nu vor performa la școală sau într-un job, aleg să se închidă în camera lor și să fie hrăniți de părinți, fără a exista și o comunicare cu aceștia. Într-o zi, tatăl o dă afară din casă și începe deambularea pe străzile orașului, întreruptă pentru puțin timp de acceptarea invitației unui băiat de a-l însoți acasă, acolo nefăcând nimic și fiind serviți de mama băiatului. Mama e însă dominată de alt fiu al ei, copil mai mic care, în ciuda vârstei fragede, se poartă ca un despot, le dă nume adolescenților, Happy și Jack, și le ordonă să facă mulți copii. Cum toată situația i se pare prea nepotrivită, chiar și pentru ea, eroina fuge și va fi izbită de o mașină, pe stradă. După ce autoarea o trimite tot în fantastic pe fată, finalul povestirii e, din nou, frapant.

Trăsătura fundamentală a celor trei povestiri este violența cu care sunt tratate eroinele, de către tată (mama nu există), profesori și chiar colegi de școală. Deși nu fac nimic rău, dimpotrivă, sunt cuminți, aceste personaje feminine traversează o serie de întâmplări de persecuție, agresiune sau refuz total din partea celor din jur. Universul întreg pare o lume în care ele trebuie să sufere și fără să înțeleagă de ce. Motive nu există, de altfel.

Ceea ce e constant în aceste trei povestiri este lipsa mamei și prezența unui tată neiubitor, neînțelegător, prin urmare condiția de orfană de facto a eroinei centrale. Când ea găsește un complice, acesta îi seamănă, e tot singur, însă împreună nu devin puternici. Școala, spitalul sunt locuri de suferință pentru fetele acestea și, de fapt, nu există vreun loc în care să le poată fi bine. Rătăcirea acestor fete pe străzi îl poate face pe cititor să se gândească la figuri orfeline din lecturile copilăriei, precum Hansel și Gretel, Rémi din Singur pe lume sau băiețelul din Cuore, inimă de copil, cu părinții lui aspri, ori eroii din povestirile lui Andersen.

Atmosfera și tot ce se întâmplă în prozele lui Natsuko Imamura seamănă cu un basm… urban. Nu neapărat japonez, ci identificabil în societățile contemporane ale unor țări avansate. În care există sisteme funcționale, chiar performante, dar în care relațiile umane firești s-au deteriorat foarte mult. Lipsa figurii materne echivalează cu dispariția iubirii, pur și simplu. Nu mai există iubire, dar există nevoia de ea și căutarea ei.

Ca în basmul popular, eroina e orfană, iar figurile de adulți sunt persecutoare. Ceilalți copii, apărând ca personaj colectiv, se încadrează și ei în universul agresiv sau foarte violent în care eroina trebuie să supraviețuiască. Spre deosebire de basmele populare însă, eroina nu întâlnește niște animale sau personaje benefice, adjuvante, cum le descrie Vladimir Propp, iar în plus finalul nu e fericit. Fără mamă, fără familie, fără vreo aripă de înger, eroina-copilă are de înfruntat în basmul urban o suferință pe care nu are cum să o depășească și care ar fi bulversantă și pentru un adult. În epoca actuală există fenomenul de bullying, iar în prozele lui Natsuko Imamura întâlnim astfel de scene. Dar e vorba de mai mult, totuși. E vorba despre o lume contemporană avansată, dar în care sunt alienați și prost tratați inclusiv copiii.

Stranietatea din aceste proze apare nu doar în fragmentele în care epicul, chiar minimalist, alunecă în evenimente greu de imaginat, ci și în intensitatea cu care eroinele se izbesc de refuzuri și agresivități complet nejustificate. Într-un stil neutru, sec, suferința eroinei e descrisă ca urmare a unei acumulări insuportabile a situației de refuz sau agresiune.

Există și ambiguitatea. Colegii de școală ai lui Nami îi strigă „lasă-te nimerită mai repede! Când te nimerește se termină”, dar sensul adevărat al vorbelor e altul decât îi pare fetei.

Trei povestiri tulburătoare care lasă o impresie greu de șters, cum a făcut și romanul Femeia cu fustă violet.