Pe aceeași temă
Disperat și autoironic, practicând excesul vizionar ca pe un viciu, Dan Stanca este probabil scriitorul care plasează cel mai bine enormul, și chiar enormitatea, în literatura lui.
„Tot aștepți, tot aștepți?“ - deschidere excelentă a noului roman al lui Dan Stanca, Jurnalul așteptării. Întrebarea, care revine din când în când în aproape 800 de pagini, se întoarce, de fapt, asupra întregii opere a prozatorului - deget pe o rană care nu mai doare. Așteptarea nu mai e Apocalips amânat (a amâna presupune reușita la limită a unei acțiuni), ci renunțare de bunăvoie la revoltă. Dacă nu înțelepțire, măcar ascultare a liniștii de dinaintea furtunii.
Ciudatul erou care străbate toate prozele lui sub diverse nume (aici e Horia Nicolau) nu se mai zbate să străpungă limita, ci o contemplă. Dintr-o dată, necruțătorul instrumentar guénonist, de care nici autorul, nici eroii lui nu s-au despărțit vreodată, apare rarefiat, de consistența intensă, dar fragilă a hârtiei. Dezastrul final, tema unică a scrisului lui Dan Stanca, nu va fi așadar cataclismic, ci imponderal și mut, ca arderea unui manuscris, iar în Jurnalul așteptării două manuscrise și o întreagă bibliotecă de ezoterism se autoincendiază.
Titlul se află în simetrie explicită, dar nu și simplă, cu faimoasa mărturie postumă a lui N. Steinhardt. Un scriitor trecut prin închisoarea politică, Dinu Cristian, lasă moștenire fiicei lui un manuscris ciudat, greu inteligibil, pe alocuri la limita nebuniei, în care nu despre suferința detenției este vorba, ci despre o „cunoaștere stranie“ dobândită atunci. Celula lui Dinu fusese vizitată din când în când de A. (de la Angelus), care-l avertizase asupra înfățișării sub care circulă în lume Antihristul: Eugen Țurcanu, torționarul de la Pitești, care n-ar fi fost executat, ci lăsat în libertate, în secret, tocmai pentru a-și desăvârși opera - de la cutremurul din ‘77 până la atentatele de la 11 septembrie și tot înainte, spre viitoarele „minuni“. Această presupunere elucubrantă, tipică pentru romanele lui Dan Stanca, face legătura cu latura veridică a cărții.
Identitatea reală a personajului de la care se trage titlul e lesne detectabilă și aduce în text mai multe biografii conexe sau conexate: Dinu Pillat (Dinu Cristian în roman), sora lui, Pia (Tea aici) și soțul ei, Mihail Fărcășanu (Deleanu). În privința ultimului, memoria documentului e consultată atât de cuminte, pe zeci de pagini, încât, cu excepția idealismului radical pe care i-l atribuie în exces, personajul devine aproape transparent.
Era aproape previzibil la Dan Stanca dialogul subtil cu Steinhardt, în care vede din punct de vedere spiritual rezolvarea-liman, dar în același timp și despărțirea de ficțiune. Îl alege deocamdată pe Dinu, căruia îi poate atribui un spectacol nu orbitor, ci incandescent, combustiv. Dacă pe autorul Jurnalului fericirii convertirea și credința l-au înălțat fără să-l ardă, Dinu - și el înzestrat cu aripi interioare - nu s-a putut feri. A „ars“ scurt, iar manuscrisul lui doar înregistrează: „Așteptarea e un purgatoriu. (...) Speranța este deja o formă de avuție. Așteptarea se face cu mâinile goale. Tensiunea este și mult mai mare. Tata a dat acest titlu însemnărilor sale și pentru a se deosebi de ce a scris prietenul său în Jurnalul fericirii, dar credea că fericirea ține de starea de dincolo și nu are vreo legătură cu traseul omului pe pământ“, spune Alexandra Cristian. Delicată, subtilă, imponderabilă, fiica din roman a lui Dinu ocupă jumătate din locul rezervat în toate cărțile prozatorului feminității de refugiu, materne, neconotate erotic. (Cealaltă jumătate îi revine sexagenarei incolore și inexpresive Maria, croită masochist, ca o cutie ermetic închisă, asemănător Corneliei Chirulescu din Noaptea lui Iuda.)
Istoria jurnalului lui Dinu e încadrată de Dan Stanca într-o alta, la zi, care reia din alt punct personajele din Craii și morții. În oribilul timp prezent, scriitorul Horia Nicolau este cincagenar și s-a îndrăgostit până peste cap de o tânără cu temperament incontrolabil, Nani (Diana). Relația alunecă accelerat pe o „serpentină tot mai îngustă“. „Nani m-a iubit, dar ca într-o cușcă, în care trupurile noastre înfierbântate se ciocnesc rănindu-se până la mutilare“. Erotismul adictiv din prima jumătate a cărții se distilează însă în a doua. Horia o va iubi cu adevărat pe Nani abia după ireparabila ei erupție schizofrenică. „Nani, unde ai ajuns? Cine ești? Cine vei fi?“, este strigătul sfâșietor atunci când tânăra ajunge într-un spital psihiatric, după ce, într-o bună zi, îl chemase pentru că cineva i-a intrat în casă și i-a înlocuit... blugii. Fata moare curând, fără să-și fi revenit, dar nu înainte de a fi „îndeplinit“ misiunea unei epifanii avortate: din pântece i-a fost extras un făt înspăimântător, ființă amfibie sau heruvim, de concepție inexplicabilă. Din nou, o soluție marca Dan Stanca.
Acest al doilea fir epic care ancorează totul în prezent e din păcate prea lung. Băltește la mijloc în nenumărate scene scurte, care insistă să ilustreze natura de Acriviță angelică a tinerei și vocația irepresibilă a autoînjosirii, la partenerul ei. După cum neinteresante sunt și paginile despre Mihai Deleanu și Tea, despre eșecul mariajului lor ori cele rezervate personajelor de legătură, precum psihiatrul Andrei Tempea și tatăl lui, Leon.
Adevărata osatură a cărții se dezvoltă, paradoxal, tocmai din silueta exanguă, în sfumato, a lui Dinu Cristian. În liniile ascetice ale portretului, perfect conforme cu originalul, Dan Stanca adaugă un abis amețitor. „Pușcăria lui însemnase o cunoaștere stranie“, n-ar fi deci de mirare că „îi plăcuseră sublimele cabrări peste o lume moleșită“. Jumătatea luciferică stinsă în Dinu există însă în sora lui, Tea. Din păcate, aici originalul nu l-a inspirat pe prozator. Nimic din strălucitoarea energie a temperamentului Piei Pillat nu trece dincolo de enunț, iar personajul rămâne unul palid, de fundal, exemplificare a eșecului. Emigrată aventuros în ‘46 împreună cu soțul (pe el, Dan Stanca nu rezistă să nu-l deconspire direct drept Fărcășanu), Tea din roman va eșua într-o viață de om obișnuit în lumea liberă și va sfârși în liniștea pierderii memoriei.
Dinu e o sămânță din care încolțesc toți ceilalți și, astfel, romanul. Personajele sunt în permanent cadril de simetrii/contraste. Atât de mult, încât nu o dată Dan Stanca le pune stegulețe, de teamă că vor trece nobservate: Dinu Cristian - Nicu Steinhardt; frații Tea și Dinu, precum soarele și luna; trei cupluri, trei mari iubiri sub ceruri diferite: Olga și Carol, Tea și Mihai, Nani și Horia. Apoi Tea (destin orizontal) și Nani (versiunea ei scurtă și catastrofică, făcută să explodeze vertical). Sau Nani demonica și Olga angelica. Pe Nani, i-a prezentat-o lui Horia Nicolau chiar fiica lui Dinu ș.a.m.d.
Tea cea palidă și stinsă este însă depozitara unui alt manuscris, din care se despletește al treilea fir epic: scrisorile (apocrife) ale Olgăi Nicolaevna Romanova, Mare Ducesă a Rusiei, cea dintâi fiică a țarului Nicolae. E cea mai surprinzătoare parte din Jurnalul așteptării, pentru că, pentru prima oară la Dan Stanca, dacă nu mă înșel, un personaj feminin rămâne angelic până la capăt. Tot capitolul despre ea este impregnat de un ingredient neobișnuit: emoția. Ceva ca un zăgaz s-a rupt în sensibilitatea autorului și a fertilizat oximoronul în care era înscris până acum, cerebralitatea impulsivă și paroxistică.
Dar să povestim un pic, deși încântătoarea istorie rămâne de descoperit la detalii.
„Nord al neprihănirii“, Olga l-ar fi iubit în secret pe Prințul Carol, fiul Regelui Ferdinand, și i-ar fi scris un număr de scrisori extraordinare, pe care nu i le-a trimis niciodată, dar le-a transmis în clipa morții, la întâmplare, unuia dintre soldații bolșevici însărcinați cu executarea familiei imperiale. Tânărul, analfabet, le-a păstrat totuși și le-a transmis mai departe fiului lui, care va vinde de nevoie câteva într-un scuar londonez. Cumpărătorul ar fi ultimul bărbat al Teei, iar scrisorile londoneze dispar odată cu ea. Restul pachetului cu epistole rămâne în posesia bătrânului călugăr rus (fiul soldatului bolșevic) și ajung după decenii sub ochii unui pelerin român la locurile sfinte, care le transcrie și i le înmânează pe patul morții fiului. De la el le va citi, în două nopți iluminate, însuși Horia Nicolau. Peste puțin timp, fragilele pagini vor pieri într-o mașină incendiată.
Jurnalul așteptării e încă și mai voluminos decât alte romane ale lui Dan Stanca, dar de această dată reproșul se clatină. Scriitorul pare să fi atins o anume liniște a propriei maniere, cu care nu mai vrea să câștige public nou, ci vorbește (se „spovedește“) unui cerc de „adepți“ familiarizați cu viziunea. Inutil să i se mai reproșeze că nu-și înnoiește scriitura conform cu noile achiziții stilistice. La ce bun să se remarce că tot despre vârsta de fier în care trăim este vorba, despre semnele Apocalipsei, mesajele ezoterice și purtătorii lor, tot despre singurătate și drogurile ei (erosul regresiv și înjositor, cărțile și calea ocultă, disperarea întru credința de neatins)? Cei care îl citesc vor degusta pur și simplu noutatea sofisticată a remake-urilor epice, iar cartea de față este unul foarte dens și răscumpărător.
Disperat și autoironic, practicând excesul vizionar ca pe un viciu, Dan Stanca este probabil scriitorul care plasează cel mai bine enormul, și chiar enormitatea, în literatura lui (fibra lui brebaniană!). Și acum trage în continuare de draperiile enorme și prăfuite ale conformismului, sfărâmă înșelătoarele catapetesme de sticlă ale calofiliei. Continuă să creadă că numai spovedania merită să rămână în picioare. Dar cea din Jurnalul așteptării nu mai nimerește în vacarmul Apocalipsului, ci într-o liniște nefirească: „frâna katehontică“ a funcționat. Pare că ceva se întredeschide? //