Cartea cărților lui Dan Stanca

Disperat și autoironic, practicând excesul vizionar ca pe un viciu, Dan Stanca este probabil scriitorul care plasează cel mai bine enormul, și chiar enormitatea, în literatura lui.

„Tot aștepți, tot aștepți?“ - deschidere ex­­­celentă a noului roman al lui Dan Stanca, Jurnalul așteptării. Întrebarea, care re­vi­ne din când în când în aproape 800 de pagini, se întoarce, de fapt, asupra întregii opere a pro­zatorului - deget pe o rană care nu mai doare. Aș­tep­tarea nu mai e Apocalips amânat (a amâna pre­su­pu­ne reușita la limită a unei acțiuni), ci renunțare de bu­năvoie la revoltă. Dacă nu înțelepțire, măcar as­cul­tare a liniștii de dinaintea fur­tunii.

Ciudatul erou care străbate toate prozele lui sub diverse nume (aici e Horia Nicolau) nu se mai zbate să străpungă limita, ci o contemplă. Dintr-o dată, necruțătorul ins­trumentar guénonist, de care nici autorul, nici eroii lui nu s-au despărțit vreodată, apa­re rarefiat, de consistența intensă, dar fragilă a hârtiei. Dezastrul final, tema un­i­că a scrisului lui Dan Stanca, nu va fi așa­dar cataclismic, ci imponderal și mut, ca ar­derea unui manuscris, iar în Jurnalul așteptării două manuscrise și o întreagă bibliotecă de ezoterism se autoincendiază.

Titlul se află în simetrie explicită, dar nu și simplă, cu faimoasa măr­turie postumă a lui N. Stein­hardt. Un scriitor trecut prin în­chisoarea politică, Dinu Cristian, lasă moștenire fiicei lui un manuscris ciudat, greu inteligibil, pe alocuri la limita nebuniei, în care nu despre suferința de­tenției este vorba, ci despre o „cunoaștere stranie“ dobândită atunci. Celula lui Dinu fusese vizitată din când în când de A. (de la Angelus), care-l avertizase asupra în­fă­țișării sub care circulă în lume Antihristul: Eugen Țurcanu, torționarul de la Pitești, ca­re n-ar fi fost executat, ci lăsat în li­ber­tate, în secret, tocmai pentru a-și desă­vârși opera - de la cutremurul din ‘77 pâ­nă la atentatele de la 11 septembrie și tot înainte, spre viitoarele „minuni“. Această presupunere elucubrantă, tipică pentru ro­manele lui Dan Stanca, face legătura cu la­tura veridică a cărții.

Identitatea reală a personajului de la care se trage titlul e lesne detectabilă și aduce în text mai multe biografii conexe sau co­nexate: Dinu Pillat (Dinu Cristian în ro­man), sora lui, Pia (Tea aici) și soțul ei, Mi­hail Fărcășanu (Deleanu). În privința ulti­mului, memoria documentului e consul­tată atât de cuminte, pe zeci de pagini, încât, cu excepția idealismului radical pe ca­re i-l atribuie în exces, personajul de­vi­ne aproape transparent.

Era aproape previzibil la Dan Stanca dia­logul subtil cu Steinhardt, în care vede din punct de vedere spiritual rezolvarea-liman, dar în același timp și despărțirea de ficțiune. Îl alege deocamdată pe Dinu, căruia îi poate atribui un spectacol nu orbitor, ci incandescent, combustiv. Dacă pe autorul Jurnalului fericirii convertirea și credința l-au înălțat fără să-l ardă, Dinu - și el înzestrat cu aripi interioare - nu s-a putut feri. A „ars“ scurt, iar manuscrisul lui doar înregistrează: „Așteptarea e un purgatoriu. (...) Speranța este deja o for­mă de avuție. Așteptarea se face cu mâi­nile goale. Tensiunea este și mult mai mare. Tata a dat acest titlu însemnărilor sa­le și pentru a se deosebi de ce a scris prietenul său în Jurnalul fericirii, dar credea că fericirea ține de starea de din­colo și nu are vreo legătură cu traseul omului pe pământ“, spune Alexandra Cris­tian. Delicată, subtilă, imponderabilă, fiica din roman a lui Dinu ocupă jumătate din locul rezervat în toate cărțile prozatorului femi­nității de refugiu, materne, neconotate erotic. (Cealaltă jumătate îi revine sexa­ge­narei incolore și inex­pre­sive Maria, croită maso­chist, ca o cutie ermetic în­chisă, asemănător Corneliei Chirulescu din Noaptea lui Iuda.)

Istoria jurnalului lui Dinu e încadrată de Dan Stanca într-o alta, la zi, care reia din alt punct personajele din Craii și morții. În oribilul timp prezent, scriitorul Horia Nicolau este cincagenar și s-a îndrăgostit până peste cap de o tânără cu temperament incontrolabil, Nani (Dia­na). Relația alunecă accelerat pe o „ser­pentină tot mai îngustă“. „Nani m-a iu­bit, dar ca într-o cușcă, în care trupurile noastre înfierbântate se ciocnesc ră­nin­du-se până la mutilare“. Erotismul adic­tiv din prima jumătate a cărții se distilează însă în a doua. Horia o va iubi cu adevărat pe Nani abia după ireparabila ei erupție schi­zofrenică. „Nani, unde ai ajuns? Cine ești? Cine vei fi?“, este strigătul sfâșietor atunci când tânăra ajunge într-un spital psi­hiatric, după ce, într-o bună zi, îl che­mase pentru că cineva i-a intrat în casă și i-a înlocuit... blugii. Fata moare curând, fără să-și fi revenit, dar nu înainte de a fi „îndeplinit“ misiunea unei epifanii avor­tate: din pântece i-a fost extras un făt în­spăi­mântător, ființă amfibie sau heruvim, de concepție inexplicabilă. Din nou, o so­luție marca Dan Stanca.

Acest al doilea fir epic care ancorează to­tul în prezent e din păcate prea lung. Băltește la mijloc în nenumărate scene scurte, care insistă să ilustreze natura de Acriviță angelică a tinerei și vocația irepresibilă a autoînjosirii, la partenerul ei. După cum neinteresante sunt și pa­gi­nile despre Mihai Deleanu și Tea, despre eșecul mariajului lor ori cele rezervate personajelor de legătură, precum psi­hia­trul Andrei Tempea și tatăl lui, Leon.

Adevărata osatură a cărții se dez­voltă, paradoxal, tocmai din si­lueta exanguă, în sfumato, a lui Dinu Cristian. În liniile asce­tice ale portretului, perfect con­forme cu originalul, Dan Stanca adaugă un abis amețitor. „Pușcăria lui însem­na­se o cunoaștere stranie“, n-ar fi deci de mirare că „îi plăcuseră sublimele cabrări pes­te o lume moleșită“. Jumătatea luci­fe­rică stinsă în Dinu există însă în sora lui, Tea. Din păcate, aici originalul nu l-a ins­pirat pe prozator. Nimic din strălucitoarea energie a temperamentului Piei Pillat nu trece dincolo de enunț, iar personajul ră­mâne unul palid, de fundal, exemplificare a eșecului. Emigrată aventuros în ‘46 îm­preună cu soțul (pe el, Dan Stanca nu re­zistă să nu-l deconspire direct drept Făr­cășanu), Tea din roman va eșua într-o viață de om obișnuit în lumea liberă și va sfârși în liniștea pierderii memoriei.

Dinu e o sămânță din care încolțesc toți cei­lalți și, astfel, romanul. Personajele sunt în permanent cadril de simetrii/contraste. Atât de mult, încât nu o dată Dan Stanca le pune stegulețe, de teamă că vor trece nobservate: Dinu Cristian - Nicu Steinhardt; frații Tea și Dinu, precum soarele și luna; trei cupluri, trei mari iubiri sub ceruri diferite: Olga și Carol, Tea și Mihai, Nani și Horia. Apoi Tea (des­tin orizontal) și Nani (versiunea ei scurtă și catastrofică, făcută să explodeze ver­tical). Sau Nani demonica și Olga angelica. Pe Nani, i-a prezentat-o lui Horia Nicolau chiar fiica lui Dinu ș.a.m.d.

Tea cea palidă și stinsă este însă depozitara unui alt manuscris, din care se despletește al treilea fir epic: scrisorile (apocrife) ale Olgăi Nicolaevna Romanova, Mare Ducesă a Rusiei, cea dintâi fiică a țarului Nicolae. E cea mai surprinzătoare parte din Jur­nalul așteptării, pentru că, pentru prima oară la Dan Stanca, dacă nu mă înșel, un personaj feminin rămâne angelic până la capăt. Tot capitolul despre ea este impreg­nat de un ingredient neobișnuit: emoția. Ceva ca un zăgaz s-a rupt în sensibilitatea autorului și a fertilizat oximoronul în care era înscris până acum, cerebralitatea impulsivă și paroxistică.

Dar să povestim un pic, deși încântătoarea istorie rămâne de descoperit la detalii.

„Nord al neprihănirii“, Olga l-ar fi iubit în secret pe Prințul Carol, fiul Regelui Fer­dinand, și i-ar fi scris un număr de scri­sori extraordinare, pe care nu i le-a trimis niciodată, dar le-a transmis în clipa mor­ții, la întâmplare, unuia dintre soldații bol­șevici însărcinați cu executarea familiei im­periale. Tânărul, analfabet, le-a păstrat totuși și le-a transmis mai departe fiului lui, care va vinde de nevoie câteva într-un scuar londonez. Cumpărătorul ar fi ulti­mul bărbat al Teei, iar scrisorile londoneze dispar odată cu ea. Restul pachetului cu epistole rămâne în posesia bătrânului că­lugăr rus (fiul soldatului bolșevic) și ajung după decenii sub ochii unui pelerin român la locurile sfinte, care le transcrie și i le înmânează pe patul morții fiului. De la el le va citi, în două nopți iluminate, însuși Horia Nicolau. Peste puțin timp, fragilele pagini vor pieri într-o mașină incendiată.

Jurnalul așteptării e încă și mai voluminos decât alte romane ale lui Dan Stanca, dar de această dată re­proșul se clatină. Scriitorul pare să fi atins o anume liniște a propriei ma­niere, cu care nu mai vrea să câștige public nou, ci vorbește (se „spovedește“) unui cerc de „adepți“ familiarizați cu viziu­nea. Inutil să i se mai reproșeze că nu-și înnoiește scriitura conform cu noile achiziții stilistice. La ce bun să se remarce că tot despre vârsta de fier în care trăim este vorba, despre semnele Apocalipsei, mesajele ezoterice și purtătorii lor, tot despre singurătate și drogurile ei (erosul regresiv și înjositor, cărțile și calea ocultă, disperarea întru credința de neatins)? Cei care îl citesc vor degusta pur și simplu noutatea sofisticată a remake-urilor epice, iar cartea de față este unul foarte dens și răscumpărător.

Disperat și autoironic, practicând excesul vizionar ca pe un viciu, Dan Stanca este probabil scriitorul care plasează cel mai bi­ne enormul, și chiar enormitatea, în lite­ratura lui (fibra lui brebaniană!). Și acum trage în continuare de draperiile enorme și prăfuite ale conformismului, sfărâmă înșelătoarele catapetesme de sticlă ale calofiliei. Continuă să creadă că numai spovedania merită să rămână în picioare. Dar cea din Jurnalul așteptării nu mai ni­merește în vacarmul Apocalipsului, ci într-o liniște nefirească: „frâna kate­hon­tică“ a funcționat. Pare că ceva se între­deschide? //