Ceva corect. Note despre All the World’s Futures, a 56-a ediție a Bienalei de la Veneția

Cristina Bogdan | 26.05.2015

Pe aceeași temă

Inventing the Truth este făcut de niște artiști autentici, care merită o lectură atentă a lucrărilor și care au reușit să creeze cu ocazia bienalei acest context de normalitate la care se pare că aspirăm.

 

Propunerea extinsă participanților de anul acesta de la Bienala de la Veneția a fost să se poziționeze, încă o dată, față de ca­no­nul occidental – din punct de vedere es­te­tic, social, politic, comercial. Curatorul O­k­wui Enwezor a dirijat cu o mână pu­ter­nică tipurile de răspunsuri pe care le aș­tepta.

Din Arena, pavilionul central din Giar­di­ni, ne dăm seama de o energie fizică, care conduce totul spre performance. Super­co­munitatea e-flux e hub-ul perfect pentru întregul proiect. În jur se poziționează co­lonialiști prezenți, trecuți și viitori, for­ma­liști, finanțatori, neutri vinovați, loseri și ceva sclavi. Arena este o continuă re­ve­la­ție, iar pavilioanele naționale un continuu déjà-vu. Desigur, revelația unuia este dé­jà-vu-ul celuilalt. Trebuie să ne lămurim.

 

Arena este un mini-Arsenale ca­re are în mijloc o scenă unde au loc unele dintre cele mai bu­ne piese din bienală, de exem­plu discuțiile e-flux sau per­for­mance-ul Ivanei Müller, în care publicul ci­tește piesa de teatru și devine perf­or­mance. În restul spațiilor din Giardini, Nordul global reacționează previzibil și pro­fesionist, trimițând la înaintare desig­neri de profesie, artiști atenți la natură, ar­hivatori ai prezentului sau chiar mo­nu­men­te (Joan Jonas). Plutește același aer le­jer de auto-da-fé de white cube dinto­t­deauna.

Sudul global, de pildă Rusia, profită de oca­zie pentru a arăta că, și în perioade de timp complicate (anii ’90), cineva ținea sus steagul rezistenței; Szilárd Cseke, în pa­vilionul Ungariei, gândește întreg spa­țiul ca pe o metaforă a prezentului: în cen­tru un gol, în jur tuburi transparente prin care se mișcă niște sfere; mult mai de­parte, lângă piața San Marco, Simon Den­ny răspunde direct provocării lui Enwezor și propune iconografia lumii post-Snow­den. Și România cum răspunde la această provocare?

Întrebarea clasică pe care și-o pune orice artist nonoccidental este: cum să facă artă autentică, arătând că știe codurile lim­ba­jului occidental, că le subminează deja, că a asimilat propriul background, că l-a re­asimilat după ce a stat câțiva ani în Vest, că a criticat și Vestul și propriul back­ground, că e atent la atracția lui pentru fru­mos, că nu e nici exotic, nici con­cep­tual, nici imitator servil, că știe meserie, dar știe că asta nu contează, dar el totuși știe că știe, că exploatează la maximum po­ziția de outsider, dar că în secret se cre­de un clasic și, eventual, că deja nu își mai pune problema asta pentru it’s so not contemporary? Practic, challenge-ul este să faci saltul Provincial -> Autentic. Și acest lucru reușește doar dacă în spatele exercițiilor tale formale stă ceva. Altceva.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1314/Foto_1314/foto%20cristina%20bogdan.jpg

Acum, în spatele pavilionului românesc renovat la cheie, pictat alb-negru și cu rame asortate negre, conținând tablourile lui Adrian Ghenie, stă cu siguranță ceva. Undeva, departe, stă un proiect estetic și pictural, dar care în designul de galerie co­mercială – absolut excentric, în contextul unei bienale în care mai toți cei aflați în poziții similare au împins experimentele de toate felurile cât au putut – se pierde. Mai la suprafață stă un proiect care nu a scă­pat niciunuia dintre vizitatorii de spe­cialitate, și anume dorința de a legitima instituțional un artist cu succes comercial. Stratul de deasupra este acel film trans­pa­rent care face ca expoziția să lucească pen­tru cei care caută Autenticul. În ansamblu, un obiect ciudat, care nu anunță cărei nevoi îi răspunde.

 

Retrospectiv, unele ecouri din Ar­senale răsună până la pavilionul României. Enwezor a ales foarte multe lucrări despre care poți spu­ne fără rușine că sunt fru­moase, frumoase așa cum nu mai vezi – sau nu mai știi să vezi – în galeriile din Vest. Masculine, pline de culoare și ener­gie, exuberante de multe ori și făcute fără presiunea că vor fi expuse la bienală, lu­crări de Ofili, Holler, Boltanski sau Pro­peller Group și Katharina Grosse revit­a­li­zează spațiul mental al artei con­tem­po­rane. Și tablourile lui Ghenie pot face as­ta, mai ales când nu încearcă. Mai mult, ar­tistul este în perfect acord cu figura cre­atorului – a pictorului virtuos, care nu s-a lăsat viciat de tehnici noi – un mit al re­zistenței estice.

Dar să vedem și alte posibilități. Un pa­vi­li­on care aproape m-a șocat în contextul bi­e­nalei a fost cel al Azerbaidjanului, în care patru artiști activi în perioada 1960-’80 sunt – evident – redescoperiți. La prima ve­dere, o expoziție de cămin cultural cu fon­duri de la loterie. Dar adevăratul șoc vine când mă gândesc că și România era în poziția similară de a propune pentru pavilionul central un proiect curatoriat, care să fie excentric nu într-un mod laș, ci asumat. România avea ocazia de a-și asu­ma un trecut despre care nici măcar nu s-a început discuția, ocazia ca tineri cercetători, curatori și artiști să încerce să dialogheze în sfârșit cu un trecut ne­prie­tenos și de neînțeles, care nu le-a oferit niciodată nimic. Prezența lui Enwezor, curator de origine nigeriană, până la urmă semnifica exact posibilitatea ca proiecte de acest tip să primească atenția de care au nevoie, să fie citite într-un context ca­re nu le-ar denatura sau măcar le-ar de­na­tura mai puțin. Nu sugerez că Azer­bai­dja­nul a făcut acest lucru – pare mai degrabă o făcătură occidentală cu iz provincial și posibile reglări de conturi la nivel politic. Dar mă întreb de ce am ales varianta ușoa­ră – să chemăm un artist cu niște portrete istorice să facă o expoziție de galerie co­mercială –, când am fi avut oportunitatea să facem un statement valabil atât pentru cei din țară, cât și pentru cei care ne văd din exterior. De ce nu o expoziție bine cu­ra­toriată a faimoasei Școli de la Cluj. De ce o expoziție de tip salon, când galeria ar­tistului, Plan B, este una dintre cele mai up to date din peisajul autohton.

 

Răspunsul probabil vine de la al doilea proiect al României la Ve­neția, Inventing the Truth. Dia­na Marincu este una dintre cele mai bune curatoare române; toa­te expozițiile pe care le-a realizat s-au re­marcat prin faptul că au reușit să-i pre­zinte pe artiști în mod profesionist, ceea ce pentru România este o mare realizare. Proiectul care a stat la baza celui de la ga­leria ICR Veneția a fost cea mai bună expoziție de grup din 2014 în București, iar dacă Inventing the Truth ar fi fost pr­e­zentată și ea la București, ar fi fost cea mai bună expoziție de grup din 2015. Dar, în contextul bienalei, nu poți s-o remarci. Este atât de cuminte, de corectă și de lip­sită de carismă, încât nici când te afli în spațiul micuț al galeriei de la ICR, nici când ai plecat, nu poți să te lași deranjat de ea. Textul de prezentare e International Art English, gama cromatică alb-negru-gri, iar subiectul, istoria, probabil cea mai acoperitoare umbrelă pentru tineri artiști care își caută loc.

 

Dar asta se întâmplă pentru că proiectul grupului nu este în mod exact să facă artă – artiștii și curatoarea trebuie mai de­grabă să asfalteze drumul pen­tru ca următorii tineri artiști români care fac expoziții în contexte atât de es­ta­blished să fie judecați pentru alte motive decât background-ul lor. Există deja câ­teva proiecte notabile care au făcut acest lucru, inclusiv ultimul pavilion românesc la Veneția. Cu toate acestea, lipsa oricărei coerențe în politica culturală în România face ca orice expoziție de standard occi­dental să aibă mai ales mesajul, destul de neseducător, expoziție de standard occi­dental. Eu înțeleg următorul lucru: că fri­ca vine nu din a expune arta ta, ci din a ex­pune o artă care nu seamănă cu arta care trebuie. Poziționarea asta are o anu­mită valoare în marele concept de artă con­temporană, dar, în același timp, are și termen de expirare; dacă mai trebuie să facem încă zece ani expoziții de nivelare, o să ne plictisim chiar și noi.

 

La rândul meu, mă identific mai degrabă cu întrebările acestui grup decât cu cele ale pavilionului național, deși o variantă pe­simistă ar fi să spui că sunt doar grade diferite ale aceleiași întrebări. Inventing the Truth este făcut de niște artiști au­tentici, care merită o lectură atentă a lu­crărilor și care au reușit să creeze cu oca­zia bienalei acest context de normalitate la care se pare că aspirăm. Este, cred, unul dintre răspunsurile pe care Enwezor le-a solicitat de la participanți. Dar poate cu mențiunea că, dacă se alege această cale, mai sunt câțiva pași de urmat. Altfel, trebuie regândit totul.

 

Ca posibil răspuns la acest gen de dileme – și poate exagerez când le consider cen­trale în acest proiect, dar m-am obișnuit să văd orice artă ca outsider – stă pa­vi­li­o­nul altei țări ex-centrice, Angola. În ju­mă­tatea stângă cum intri, ce artă să NU faci dacă ești dintr-o țară nonoccidentală, adică nu sculpturi tradiționale din plastic, nu instalații cu afișe de propagandă locale recuperate și apoi filmate și proiectate pe podea, în fine, nimic care să te dea de gol că te străduiești. În jumătatea dreaptă în­să, obiectul perfect, chintesența întregii bie­nale, un video de câteva minute cu pa­tru puști negri care își sapă câte o groapă în nisip și se prefac că sunt într-o de­ca­potabilă – discută ca niște adulți, repetă spai­mele, limitările și lăudăroșeniile adul­ților, re-produc propriul context. Oglin­diri continue cu spectatorul, straturile la ve­dere, dar compacte și o naivitate care îmbracă totul în haina și mai râvnită a autenticității. E foarte greu s-o nimerești atât de bine și de simplu. Dar când cineva reușește, din păcate, anulează cam toate încercările crispate de până atunci, oricât de corecte ar fi părut.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22