Pe aceeași temă
Pana la un punct, Sa nu-mi luati temnita* este o carte din categoria “viata mea e un roman”. Situat la nivelul cel mai de sus al categoriei, romanul Celei Varlam sparge insa limita si se asaza langa o alta carte ciudata, neclasata inca, Quo vadis de Mihai Sin. Amandoua incearca, sub imperiul unei mari presiuni interioare, sa spuna ceva adevarat - si inteligibil in acelasi timp, ceea ce nu e deloc simplu - despre viata in interiorul sistemului de partid si Securitate. Autorii sunt manati catre aceasta riscanta aventura de experiente diferite: Mihai Sin, scriitor si atat, incearca sa acceada la mecanismele castei din curiozitate si din nevoia de a intelege. O face printr-o proiectie distopica. Cela Varlam, fiica de aparatcik, are de digerat nu o problema de creatie, ci una personala: expulzarea brusca din sistem, odata cu decembrie ‘89. Cazul ei, racordabil mai putin la, sa zicem, Nina Cassian, si mai degraba la memorialistica semnata de fosti nomenclaturisti (de la G. Gaston Marin si Paul Niculescu Mizil la Silviu Curticeanu, Dumitru Popescu sau Ion Brad), e si mai complicat, intrucat efortul de clarificare morala se impleteste vizibil cu acela spre reusita literara. Ambele, trebuie spus, stimabile.
Sa incep cu ultimul: Sa nu-mi luati temnita reuseste in buna masura sa fie literatura inainte de a fi memorialistica. Literatura inegala, ce-i drept, amestecand pagini in stil Ionel Teodoreanu cu pasaje bine scrise, cu portrete impecabile si cu personaje conturate ferm, dar cazand adesea in psihologism subtire. Constructie mai degraba supla, cu buna pricepere a folosirii puzzle-ului narativ. Din pacate, teama de ridicol, cazna de a nu pierde interesul cititorului pentru o tema cu credibilitate compromisa boicoteaza masiv placerea scrisului.
Structura epica a acestui roman construit in jurul unei iubiri imposibile e procurata de scrisorile lui Boris Blum - prieten din copilarie al persoanei intai. Cu ajutorul lor se lamuresc discontinuu punctele esentiale ale unui parcurs biografic care, de fapt, constituie el insusi miza cartii. Lukiana Pagu (alias Cela Varlam, alias Luminita Varlam - cum aflam din prezentarea de pe manseta cartii) este fiica unui nomenclaturist din cercul zero, din CPEx (fostul primar al Capitalei, Gheorghe Pana). Dupa “cadere”, tatal ajunge la Jilava, apoi - paralizat - intr-o pensiune privata. Lukiana si familia ei - in mansarda casei pe care o locuisera anterior. Trecutul si prezentul sunt cu dificultate adunate laolalta, si aici e loc pentru dilema morala a cartii, dezbatuta in spatiul dintre adevar si dreptate, trecand ireparabil prin neadevar, dedublare, minciuna si nedreptate. In mod evident, autoarea nu spune totul. Dar isi asuma limitele subiective. Tot ce poate face e sa priveasca dinspre prezent spre trecut si, trebuie sa recunoastem, e chiar unghiul corect. Fara sa fie un rechizitoriu al noii lumi, nici o spovedanie cu cenusa in cap, cartea reuseste sa starneasca interesul pentru cealalta fata a medaliei: argumentele de casta. Simplificand, ele tin de imposibilitatea de a te mai sustrage sistemului, odata ce ai intrat in el. “Tata intra incet-incet in resemnare, pastrand speranta unei retrageri nepericuloase” - spune Lukiana despre ultima perioada sub Ceausescu, cand sistemul functiona infernal de centralizat, in stare de alerta maxima, sacrificand fara ezitare tot ce mai ramasese din viata personala a membrilor sai. Insemnari postume dintr-o agenda a mamei, in care golirea de continut a propagandei e contemplata cu groaza si fara speranta, precum si convorbirile “la o plimbare” dintre Grigore Pagu si copiii sai (fiica si ginere) vor sa indice faptul ca marii nomenclaturisti ar fi fost constienti de ce se intampla si de ce-i asteapta dupa caderea regimului Ceausescu. De unde, sugereaza autoarea, coeziunea si linistea demna cu care ar fi primit detentia si retragerea avantajelor pe care le avusesera inainte.
Dar mai putem oare reabilita dreptul la viata personala al membrilor nomenclaturii? Se poate recupera compasiunea pentru pretul pe care unii dintre ei l-au platit pentru apartenenta la sistem? Mai conteaza asemenea detalii intr-o “judecata dreapta” a faptelor lor - si asa definitiv ratata? Din acest punct, perspectiva Celei Varlam intra puternic in coliziune cu a noastra, a celorlalti. Exceptie sau nu, povestea familiei sale nu are sanse sa scape de perceptia comuna, potrivit careia fostii nomenclaturisti n-au platit pe masura rolului distructiv in care s-au complacut. Mai mult, s-au comportat adesea ca si cum “sistemul” i-ar fi ocrotit in continuare, ca si cum nu aveau cum sa cada sub o anumita limita a caderii. Pornind cu acest handicap, e remarcabil echilibrul pe care Cela Varlam reuseste sa-l pastreze. Cartea nu acuza direct pe nimeni, poate doar pe prietenii apropiati care s-au imprastiat subit, devenind brusc foarte ocupati si foarte anti-sistem odata cu decembrie ‘89. In schimb, alunecarea in liric si evaziv indica fara gres eschivele, facand dintr-o asemenea proza ceea ce este si ramane: o memorialistica deghizata si, astfel, imperfecta.
Rezervatia nomenclaturista nu are, in Sa nu-mi luati temnita, nimic caricatural. Mai degraba dramatic. Unde a inceput greseala? - este intrebarea care pluteste. In necunoastere mai intai: “Existam intr-o lume ciudata si asta era evident pentru mine. Atat de ciudata, incat se cerea investigata, lucru care mi-a luat foarte mult timp si destula energie. Era ca si cum m-as fi nascut intr-un laborator de cercetare. Tot ce ma inconjura intr-o asemenea incinta ma tragea, intuiam vag, in afara vietii, dandu-mi repere «de camera». N-am stiut ce este libertatea. Nici nu-mi trecea prin cap sa ma gandesc la asta”. In neasumarea celor cunoscute mai tarziu: “devenise un fel de sport extrem consumat sub efluvii de adrenalina sa incalec cele doua lumi aflate la ani lumina distanta. Dar nimic din ceea ce simteam nu avea, cu siguranta, nici o legatura cu libertatea. Dimpotriva, eram captiva din doua parti si dependenta de punerea lor impreuna”. In dedublare: “noi, copiii de «provenienta proletara sus-pusa» ii menajam pe parintii nostri incercand sa nu le aratam toata realitatea pe care o vedeam mai bine decat ei, de parca aveam inoculat de la nastere instinctul crearii unei alte realitati”.
Pentru Cela Varlam nu mai e loc de multe iluzii. Singurele cu care se simte datoare se leaga de parintii ei, carora le ofera sansa de salvare in postura de personaje literare. Compromisurile de ultima ora sunt explicate circumstantial - boala incurabila a mamei si inevitabilul apel la resursele sistemului. Paginile rezervate calatoriei la Paris, unde sotia nomenclaturistului isi trateaza cancerul, livreaza detalii parca scoase din panoplia serialului Nikita, la pachet cu justificari de ordin personal. Cartea e plina, de altfel, de amintiri instructive pentru cine ar vrea sa stie cum traiau cei din Bulevardul Primaverii.
Fara sa contabilizam de partea cui se situeaza autoarea (oricare ar fi concluzia, e greu s-o creditam integral), ce impune respect e usurarea evidenta de a fi iesit din captivitate. O captivitate de lux, de ale carei valori era pe deplin constienta: cizmarul si croitoreasa de lux, cu servicii de circuit inchis, imprumutate cateodata magnanim colegelor de clasa, taberele rezervate copiilor nomenclaturii, vila de vacanta, masinile, asistenta permanenta a unui personal care impartasea acelasi legamant: legea tacerii. Rechizitoriul nu e direct, dar nici absent, de vreme ce fostul aghiotant al tatalui Lukianei, ajuns dupa revolutie om de afaceri, e mandatat sa-l formuleze: “Voua vi s-a stricat mintea. N-ati inteles ca pentru a avea ceva cu adevarat, trebuie sa ai bani. In mod normal, ori n-ai bani si n-ai nici altceva, ori ai bani si ai tot ce poti cumpara cu ei. Dar sa n-ai bani si sa ai de toate, recunoaste ca e ceva ce tine de dementa”.
Finalul cartii - cu Boris Blum revenit la Bucuresti dupa mai bine de treizeci de ani - face din vizitarea Casei Poporului o parabola multipla a esecului personal. Doi cincagenari, Lukiana si Boris, se revad fara ca timpul sa fi rezolvat neimplinirea relatiei lor si contempla aiuritoarea, tautologica, inutila concretete a cladirii. “Piatra sepulcrala a vietii vesnice” figureaza de la sine enorma risipa de energii personale si colective, in fata careia, nomenclaturisti sau nu, ne regasim perdanti. “Mie imi placea mamutul din fata ochilor” - indrazneste totusi sa adauge eroina, reconectand totul la realitate: de la titlu chiar, Sa nu-mi luati temnita nu e o autocritica si nici o lepadare de ai sai.
Cela Varlam e un martor care scrie bine. Socotind despre ce scrie, orice remarca in plan literar e aproape nelalocul ei. Dar, tu l’as voulu, Georges Dandin! Pe de alta parte, cata vreme va mai avea de descarcat experienta personala, n-o sa stim ce sanse are prozatorul cu acelasi nume. Deocamdata, cel putin un lucru e cert: pentru cine ar vrea sa masoare cat de grea e misiunea pe care si-a luat-o, romanul e mai degraba de citit.
*Cela Varlam, Sa nu-mi luati temnita, Editura Albatros, 2005, 229 pag.
