Festivalul de film polonez 2010

Angelo Mitchievici | 23.11.2010

Pe aceeași temă

Festivalul de film polonez aduce în prim-plan cinci filme, cinci modalităţi de a face film şi cinci regizori polonezi de şcoală nouă: Xawery Żuławski, Marcin Wrona, Paweł Borowski, Wojciech Smarzowski şi Arkadiusz Jakubik. În mod cert, cel mai provocator în acest sens, aproape un film de avangardă este filmul lui Xawery Żuławski, Albă ca Zăpada şi roşu bolşevic (2009), bazat pe romanul omonim al Dorotăi Masłowska. Filmul posedă ceva din demenţialul pur, hipnotic al lui Gaspar Noé, dar fără malignitatea acestuia, mai mult cu un fel de gratuitate ludică care îl evocă, mai degrabă, prin absurdul situaţiilor şi ironie, pe Woody Allen, dar fără ricoşeurile intelectuale ale acestuia. Femeile din viaţa Voinicului părăsit de iubita sa Magda celebrează absurdul şi comicul prin stări de transă şi reflecţii aiurite.

Angela, un fel emo-eco girl, meditează pe teme macabre, volitiva Nata, cu o înzestrare musculară destinată unei cauze mai bune, distruge totul în jur, manifestându-şi exponenţial emoţiile, iar Ola are puseuri intelectuale şi o senzualitate care-şi caută excitante într-o cazuistică complicată. Războiul ruso-polonez se dă în capul Dorotei, eroina care desface toate aceste personaje prin partenogeneză şi care le şi manevrează cum vrea, şoptindu-le replicile, abandonându-le pe neaşteptate. O parte dintre intervenţiile „auctoriale“ devin vizibile în film, însă jocul dintre regizorul-Dorota şi personajele sale nu reduce masa critică a bizareriilor. Te poţi întreba ce fantasme de fată cuminte întruchipează toate aceste personaje care au în comun o anumită formă de dezechilibru, trăiesc într-un limb impur al imaginaţiei, acolo unde se acumulează rezidual fantasmele şi dorinţele inavuabile.

Sânge din sângele meu (2009) al lui Marcin Wrona impune printr-o mare sobrietate stilistică şi ar fi un film foarte pe gustul regizorilor români ai Noului Val, cu o perspectivă iconoclastă, cu o francheţe liminală a situaţiilor, cu o duritate care nu vine numai din mediul în care personajele evoluează, ci şi din genul de abordare minimalistă. Igor îşi încheie cariera în boxul de categorie mijlocie printr-un meci care-l condamnă la moarte într-un termen scurt. Odată cu încheierea vieţii sportive, se închid treptat şi celelalte posibilităţi rămase dintr-o viaţă anterioră în care există o iubire ratată, Monia, şi un prieten pierdut, Olo.

Pentru că mai are puţin de trăit, instinctul îi dictează lui Igor o soluţie de compromis. Cineva la ananghie ca şi el, o vietnameză fără acte de rezidenţă în Polonia, ameninţată de posibilitatea deportării, acceptă să-i fie soţie şi să-i facă un copil. Copilul există deja, nu-i aparţine şi, după o scurtă criză, Igor va retrasa destinul acestei fete căsătorind-o cu vechiul prieten şi lăsându-le tot ceea ce posedă. Nu povestea în sine va suscita atenţia, cu aceleaşi ingrediente se poate face şi o telenovelă, ci tocmai situaţiile casante, comunicarea prin expresie corporală, prin sugestie, prin emoţiile care nu-şi găsesc cuvintele, prin sensibilitatea care stă ascunsă în trupurile mari şi grele, în potenţialul de violenţă, în vitalitatea care doreşte să se exprime cu atât mai plenar, cu cât Igor află că va muri. O ultimă izbucnire are loc la nunta lui Zen Hu, fata vietnameză, şi a lui Olo şi nu este decât un strigăt de disperare, un ultim zvâcnet al animalului sub cuţit. Calmat de prietenii săi, Igor poate prezida în calitate de cavaler de onoare la masa mirilor, închinând un toast. Sec, îşi întreabă antrenorul „A fost bine?“, fraza care taie impecabil finalul.

Zero (2009) al lui Paweł Borowski mi-a amintit de trilogia lui Alejandro Gonzáles Iñárritu, Iubiri şi câini (2000), 21 Grame (2003) şi Babel (2006). Acelaşi carnaval kharmic prezidează relaţiile personajelor din film, desenul din covor se vede abia la final, iar ceea ce pare întâmplător în traseul destinal sunt de fapt noduri şi semne. Şi încă un lucru pe care regizorul polonez îl reuşeşte este să relativizeze nu doar punctul de vedere, ci şi raportul dintre esenţă şi aparenţă. Un proxenet leagă fără s-o ştie, printr-un accident şi două ieşiri violente, destinele a trei familii. Soţia îşi înşală soţul cu unul dintre angajaţi, care astfel îşi înşală soţia, iar soţul, directorul unei multinaţionale, Change Industries, o pune sub urmărire şi află adevărul. Cei care lucrează pentru el sunt sunt complet lipsiţi de scrupule, însă destul de umani încât să intervină atunci când în camera de hotel, unde au instalat un microfon, o fiică şi tatăl ei sunt abuzaţi cu complicitatea recepţionerului.

Tatăl îşi denunţă fiul, care stă ascuns ca barman într-un bar, însă îi promite soţiei exact contrariul, că va discuta cu fiul său, fiu care, urmărit de poliţie, va fi accidentat mortal de maşina condusă de proxenet. Ca şi în Iubiri şi câini, cruzimea îi leagă pe oameni mai mult decât orice, iar cruzimea este uneori o faţetă a nefericirii. Toate aceste destine însumate alcătuiesc o masă critică care însă nu produce nicio explozie, ci un abstract zero, reţeaua destinală se face şi se desface, o altă configuraţie de noduri şi semne o va înlocui şi tot aşa. Există un centru de comandă şi control al acestei reţele. Răspunsul pare să-l dea titlul filmului. Nada.

Nimic însă nu depăşeşte în duritate Casa rea (2009) al lui Wojciech Smarzowski, poate cel mai bun film al festivalului, o poveste care evoluează pe două planuri, unul al unei retrospective care-i aparţine personajului principal, Edward Środoń, inginer zootehnist, abia ieşit dintr-o situaţie de criză generată de moartea inopinată a soţiei sale, şi a cel al unei reconstituiri a crimelor de care este acuzat. Perspectiva acuzatului îi relevă nevinovăţia, însă nu despre o judecată reală este vorba. Reconstituirea trasează pe coordonate kafkiene un proces mai complicat, acela al descompunerii sulfuroase a societăţii comuniste, al degradării aproape fără rest a naturii umane.

De la început, ca şi în romanul lui Kafka, ceea ce ar trebui să fie o anchetă derulată profesionist aici apare cu totul altceva. Procurorul Tomala este beat cui, incapabil să articuleze bine un discurs, miliţienii stau la rând să bea vodka de contrabandă adusă de doi localnici, mamă şi fiu, un fiu imbecilizat, cu dinţii stricaţi, care vor juca rolul membrilor familiei Dziabas, una dintre femei, îmbrăcată cu un pulover peste uniforma de miliţie, are o sarcină avansată şi va naşte prematur în locuinţa unde are loc reconstituirea etc. Securistul care-şi face apariţia îl şantajează pe locotenentul Mróz, care conduce ancheta temându-se ca ea să nu scoată la suprafaţă afacerile ilicite ale politicienilor cu fabrica de zahăr din preajmă, dar şi accidentele misterioase prin care idezirabilii sunt eliminaţi. În tot acest joc murdar, ceea ce crede, vrea sau spune Edward Środoń nu are nici cea mai mică valoare. Cumplită este şi povestea crimei, cu un naturalism de o mare cruzime care ni se serveşte în sânge. Familia Dziabas îl atrage într-o cursă pe oaspete, pregătind jefuirea acestuia, însă dintr-o greşeală cel ucis pe întuneric este chiar fiul lui Zdzisław Dziabas, întors inopinat acasă şi care se culcă în patul oaspetelui, iar apoi bărbatul îşi ucide soţia şi se spânzură. Între crima familiei Dziabas şi cele care au loc în sat legătura o constituie falimentul moral al unui regim care a produs monştri.

Contextul istoric al poveştilor fioroase îl constituie Polonia ultimului deceniu de dictatură comunistă, după declararea, pe 13 decembrie 1981, a Legii Marţiale de către generalul Jaruzelski, care încerca astfel să izoleze complet Polonia de Occident şi să blocheze iniţiativele sindicatului Solidaritatea. Singurul care-şi menţine demnitatea şi exigenţa profesională, locotenentul Mroz, află că toţi subalternii săi l-au trădat, fiecare cu propriul său motiv, chiar şi cel pe care doreşte să-l protejeze neacceptând să semneze o delaţiune ca şi ceilalţi. Casa este un nod al poveştii, un punct de inflexiune al trecutului cu prezentul, un punct de articulaţie. Ca şi în Reconstituirea (1970) lui Lucian Pintilie, jocul teatral devine realitate, mizeria iese la suprafaţă şi nimic din ceea ce este în jur nu rămâne neatins, nemurdărit.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22