Mihai Şora - un secol de viaţă

Fara Autor | 08.11.2016

Luni, 7 noiembrie, filosoful şi eseistul Mihai Şora a împlinit 100 de ani. Figură marcantă a culturii române, de numele său se leagă colecţia „Biblioteca pentru toţi“, pe care a regândit-o din temelii şi în care au apărut cele

Pe aceeași temă

mai  importante cărţi ale culturii universale. Din anii ‘70, a început să publice dialoguri filosofice în revistele literare, care mai târziu vor alcătui cărţi de referinţă în filosofia românească. După 1990 a fost membru fondator al Grupului pentru Dialog Social şi a ocupat fotoliul de ministru al Învăţământului în primul guvern de după revoluţie.

 

 

 

 

 

 

La centenar

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/author/Magda-Carneci-22.pngMagda Carneci

Cu figura lui de călugăr tibetan-japonez re­încarnat modest și surprinzător pe pla­iurile mioritice, domnul Șora mi-a marcat discret tinerețea și m-a pus în fața unui „paradox încarnat“.

 

Îmi amintesc destul de bine cele câteva vizite pe care le-am fă­cut în anii 1980 în apartamentul său din Ju­les Michelet, însoțită de tineri poeți opt­zeciști și critici literari congeneri, care-mi vorbiseră cu admirație despre filosoful autoexilat printre literați, despre casa lui deschisă și primitoare și despre biblioteca fabuloasă a acestuia. Și într-adevăr, aveam să descopăr, în apartamentul lui mobilat sobru până la asceză, o bibliotecă ului­toa­re în limba franceză, cu toată filosofia eu­ro­peană bine ordonată în volume cu for­mate identice, întinsă pe aproape toți pe­reții camerelor. Aș fi dat orice să pot să ci­tesc câte ceva din comorile livrești de acolo, în vremea aceea în care cărțile im­portante erau rare, erau prețioase și unele se puteau eventual citi numai pe niște xe­roxuri mizerabile, făcute pe sub mână și împrumutate de la unii la alții pentru câ­teva zile. În mod neașteptat, domnul Șora a cedat repede rugăminților mele și, da­torită generozității lui, am putut citi în anii 1980 autori care m-au marcat in­de­lebil: Simone Weil, Brice Parain, Pierre Teil­hard de Chardin, G.K. Chesterton, Kier­kegaard ș.a.

 

Retrospectiv, domnul Șora reprezintă pen­tru mine, cum ziceam, un paradox în­carnat, adică un personaj. Un Personaj – aproape livresc, aproape neverosimil. Un fel de Zacharias Lichter al lumii culturale românești de la finele regimului comunist și din primul deceniu tulbure post­co­mu­nist. Un boem (totuși cuminte) al filosofiei - și un filosof (totuși discret) al boemei li­terare bucureștene. Într-o cultură care pri­vilegia (și privilegiază în continuare) lite­ra­rul spumos în fața gândirii speculative, dom­nul Șora a ales să joace rolul „pon­ti­fului ascuns“, al celui care creează cu dis­creție poduri, podețe, cabluri de legătură între zona mai impulsivă, mai spontană, mai vie a literarului și zona mai aridă, mai profundă și mai structurantă a filoso­fi­cu­lui, încă prea puțin prizat în cultura ro­mână.

 

Într-o epocă ce apreciază „opera“, volu­mele numeroase, publicitatea, canti­ta­ti­vul, Mihai Șora a ales postura mai dificilă a „gânditorului (aparent) fără operă“ și fără susținere mass-media, a filosofului non-academic și deci non-conformist, ca­re preferă priza directă la realitate, dia­lo­gul imediat, contactul maieutic cu cei din jur, mai ales tineri și foarte tineri. Și to­tuși cărțile lui – Sarea pământului, A fi, a face, a avea, Despre dialogul interior, Clipa și timpul – ne-au marcat multora in­trarea în adultitate. Și, totuși, omul acesta atât de normal până la banalitate, atât de discret până la un fel de anonimat ne-a fost un fel de model. Un „trăitor al Vieții“ mai mult decât un „legislator al Gândirii“, Mihai Șora a ilustrat pentru mine, prin modul lui blând și smerit de a fi, „pa­radigma feminină a auditoriului“ de care vorbea un alt gânditor român cunoscut.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-sora-02-carneci.jpg

Mihai Şora şi Gabriela Adameşteanu la Grupul pentru Dialog Social la sfârşitul anilor ‘90.

 

Cu alura lui reținută, cu pomeții lui oblici, asiatici, cu eternul lui zâmbet enigmatic, cu tăcerile lui „delfice“, cu viața lui re­trasă și foarte lungă, domnul Șora a de­ve­nit de mult, cum spuneam, un personaj – care atrage și prin puținătatea și discreția elementelor din care i se poate construi por­tretul public, comun. Peripatetician fă­ră mulți discipoli (întrucât nu s-a luptat pentru asta), cunoscut de cei puțini și (des­tul de) necunoscut marelui public, dom­nul Șora se constituie într-o stranie „autoritate neautoritară“. Într-o lume cu puține repere umane profunde și cre­di­bile, domnul Șora rămâne un reper uman stabil, solid, convingător, deși discret și... dificil reperabil. Maestru al trăitului zen, lent, cu sens, așezat, într-o vreme în care nu trăim, ci alergăm, organizăm, co­mu­ni­căm, producem, ne vindem, domnul Șora poate spune, parafrazând cuvintele unui alt scriitor, din postura rarisimă a se­co­lu­lui de existență pe care îl lasă în urmă, „Eu nu caut să am operă, cât am un des­tin“.

 

 

 

La mulţi ani, Domnule Şora!

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/author/dan-perjovschi-22.pngDan Perjovschi

Am întâlnit puțini oameni în lumea asta care impun pur și simplu. Nu apăsător, ci așa, cumva prietenește. Care încep clar o propoziție și o termină la fel de clar. Care au sens. Care spun exact cât e de spus. Nici mai mult, nici mai puțin. Cu măsură.

Nu l-am văzut niciodată pe Domnul Șora să-și piardă șirul, chiar și în mijlocul furtunii care putea rupe GDS-ul. Atunci a fost singura dată când a ridicat tonul și toată lumea (aia mișto și deșteaptă de filozofi, scriitori și dizidenți) a înghețat.

 

Nu știu cum să zic, dar de când l-am întâlnit prima dată am primit un vibe bun. O apariție tonică și o figură serioasă, dar ghidușă. Oare pot scrie asta? Ghiduș? Ceva sprinten și neobosit în privire. Un zâmbet calm, dar hâtru. Pur și simplu te uiți la om și primești ceva pozitiv.

 

Domnul Șora în Golania și apoi dându-și demisia după mineriadă...

 

Domnul Șora în Piața Universității în mijlocul demonstranților Salvați Roșia Montană. Și părând exact de acolo, din mijlocul lor, din mijlocul revoltei (păi nu era legenda urbană că a făcut parte din rezistența franceză? Din maquis?)...

 

Domnul Șora desenând...

 

Domnul Șora plimbându-se te miri prin ce coclauri...

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-sora-01-perjo.jpgMihai Şora în 2014 (Foto: Agerpres)

Domnul Șora pe Facebook, comentând cu calm halucinațiile politice ale zilei sau pur și simplu trăind cu sete...

 

Domnul Șora iubind și căsătorindu-se la 98 de ani...

 

„Domnul“ nu e respect din ăla blocat și înțepenit, ci aproape o poreclă. Dacă eram în America, i-aș fi spus lord sau duke... ca la jazzmani.

 

Domnul Șora 100. Ce-ar mai fi de spus? (studentul lui Nae Ionescu și Paul Valéry, prieten cu Cioran și Eliade, cunoscându-l pe Brâncuși și Enescu, publicând la Gallimard, inventând Biblioteca pentru toți, ministrul Educației, membru al Academiei).

 

De câte ori se înființează o comisie pentru viitorul acestei țări, mă gândesc imediat că Mihai Șora își are acolo locul.

 

Unii au statui de bronz. Mihai Șora are-un plic aniversar cu timbru.

 

La mulți ani, Mihai Șora! Domnule Șora!

 

 

 

 

Schita de portret

 

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/author/Daniel-Cristea-Enache-22.pngDaniel Cristea-Enache

Primul lucru pe care îl observi la Mihai Şora este liniştea: o linişte interioară asociată, com­­portamental, cu gesturi calme, cum­pă­ni­te, atent coregrafiate într-o „simplitate“ în­de­lung lucrată. Zgomotul din jur, stridenţele fo­nice şi vizuale, bazarul oriental, hărmălaia post­revoluţionară ajung, acolo unde e Şora, fil­trate, sublimate, curăţate de zgură. Şi atunci când vorbeşte, şi atunci când tace, filozoful acesta are darul de a domestici realitatea ex­terioară, punându-i fragmentele şi culorile în armonie.

 

El e un reper de echilibru într-o societate ca­re, scoasă din chingi în 1989, face eforturi să se reconstruiască; şi, într-un cerc mai larg, este un gânditor într-o lume ce se schimbă spectaculos de la un deceniu la altul, de la un an la altul, de la o săptămână la alta.

 

Nimic, însă, nu pare să-l ia prin surprindere pe Mihai Şora. Nu doar că el a văzut multe; dar vrea să vadă, încă, multe altele. Căci a do­ua însuşire asumată intim şi devenită una cu subiectul cunoscător este curiozitatea. Căr­turarul a găsit un mod unic de a armoniza ci­titul cărţilor cu lectura oamenilor şi a fap­te­lor. Biblioteca şi Lumea, textul şi omenescul, sunt procesate, la modul interogativ şi re­flexiv, cu un interes niciodată tocit, mereu proaspăt şi viu. Şora este un bătrân tânăr şi un înţelept care ştie savoarea ascuţită a „nai­vităţii“. Atenţia, interesul, curiozitatea pură îl duc spre tot ceea ce se întâmplă şi aşteaptă, de la el, un sens unificator.

 

Am citat de mai multe ori unor studenţi iu­bitori de literatură vorba memorabilă a lui Şora, întrebat o dată, de asistentul care eram, cum să explic mai bine diferenţa fun­da­men­tală dintre Mozart şi manele, dintre Shakes­peare şi cutare autor negustor contemporan de nimicuri colorate. M-a ascultat cu atenţie, a gustat înflăcărarea mea şi mi-a răspuns scurt: „Le putem spune aşa. Shakespeare poate integra manelele, dar manelele nu-l pot integra pe Shakespeare“. Se putea da un răspuns mai bun? Greu de crezut.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-sora-03-dce.jpg

Pe 26 septembrie 2016, președintele Klaus Iohannis i-a conferit Ordinul Național „Steaua României“ în grad de Cavaler lui Mihai Şora.

Mihai Şora este unul dintre puţinii gânditori români care, având un proiect, îl deschid spre tot ceea ce îl poate reformula şi îmbunătăţi. Amploarea şi dificultatea progresivă a pro­iectului nu-l sperie; iar durata lungă în care el se înscrie (şi care, de asemenea, con­tras­tează cu timpii scurţi şi gâfâiţi ai altora) oferă garanţii în afara generaţiilor. Scrisul lui Şora este impregnat de prezent şi totodată pro­fund atemporal. E individual şi în acelaşi timp un bun social. Acoperă cu răbdare toate ni­velurile, până la cel macro. Citindu-l, capeţi răs­puns la întrebările de azi şi îţi articulezi mai bine interogaţiile de mâine. Iar „adev­ă­ru­rile“ de ieri îşi capătă ghilimelele cuvenite.

 

Deschiderea filozofului spre ceilalţi ar putea fi o poză: şi aşa şi este, la spirite cu oroarea vul­gului şi cu seducţia propriei măreţii. La Mihai Şora, această deschidere este o axă: a scri­sului şi a vieţii sale „obişnuite“, deopotrivă. Biblioteca ideală imaginată de cărturar este o bibliotecă pentru toţi – şi nu e o simplă coincidenţă că Şora a făcut programul unei colecţii cu acest nume ce a hrănit, intelectual, ge­neraţii şi generaţii de cititori.

 

Citindu-l şi văzându-l pe Mihai Şora, as­cul­tându-l cu atenţie chiar şi atunci când tace, bucurându-te, pur şi simplu, că un asemenea om există, îţi vine să iei istoria filozofiei şi s-o răstorni revoluţionar.

 

Filozoful nu mai trebuie alungat din Cetate.

 

 

 

Ethica more geometrico

 

Autor: Luigi Bambulea

Etica lui Mihai Şora creşte în câmpul filosofiei româneşti din sursa pozitivă a moralei şi a religiei, racordând teritorii sterile astăzi la surse cristaline ale gândirii.

 

0) Un secol indefinisabil în pro­teismul său diabolic au tra­versat persoana, conştiinţa şi opera gânditorului. Cu ne­ve­ro­similă graţie, acesta i-a evi­tat for­mele şi conţinuturile maligne, asis­tând lucid la drama incoerenţelor şi me­ta­mor­fozelor lui. Mihai Şora, pe care îl evo­că ad­mirativ prezenta reflecţie, a locuit şi a abandonat ruina metropolei moderne, me­diind, astăzi, între serii istorice con­tra­dic­torii, incompatibile sau, fără dubiu, struc­tural diferite. (Această capacitate, va fi ară­tat în cele ce urmează, se fondează pe o alta, mai pregnantă, a sintezei tra­di­ţii­­lor filosofice concurente, poate mai di­ferite, în esenţă, decât Modernitatea şi Post­mo­dernitatea însele.) Aparent impe­netrabilă, conştiinţa acestui taciturn – ca­re a dat dis­creţiei numele propriei pre­zen­ţe – se desfăşoară liberă de reziduurile se­is­mului în epicentrul căruia s-a ma­tu­ri­zat. Un ele­ment ireductibil, un nucleu stabil de idei sau valori, un principiu evitern tre­buie să explice echilibrul acestui gânditor, iar re­flecţia de faţă are ambiţia de a le in­tui, nu­mindu-i, cel puţin cu aproximaţie, du­pă expresia lui Valéry, „veritabila ope­ra­ţie a spiritului sau, pe scurt, ceea ce es­te el în sine când rămâne profund singur“.

 

1) Voi solicita de la început bunăvoinţa ci­titorului pentru reamintirea (poa­te pedantă a) unei arhicunoscute dis­tinc­ţii bergsoniene1, formulată în contextul eforturilor de nuanţare şi amendare a ex­plicaţiilor (ostentativ) so­cio­logiste ale ori­ginii religiilor. Generatoare de fertile con­secinţe şi impunătoare prin dezarmanta ei evidenţă, distincţia dintre morala închisă şi morala deschisă i-a oferit filosofului francez instrumentul ca­pa­bil să detaşeze surse diferite (calitativ) ale vieţii religioase (intime sau colective). Morala închisă co­res­punde constrângerii sociale, se exprimă în obligaţie şi defineşte o religie statică; morala deschisă cores­pun­de vocaţiei in­te­rioare,­ se exprimă în ape­lul conştiinţei şi defineşte o religie dina­mică. Am con­vin­gerea că acesta este do­me­niul propriu de situare al întregii re­flecţii a lui Mihai Şora: definiţia existenţei (ontologia), condiţiile cunoaşterii (gno­seo­logia), deducţia va­lo­ri­lor (axiologia), na­tu­ra umană (antropo­lo­gia) şi legitatea socia­lă (politica), pre­zente ca temă şi ca pro­blemă în opera lui, gra­vitează în limitele viariabile ale celor două surse ale mo­ra­lei, derivând din ele, for­mulându-se prin ele şi itinerând spre ele. Mai mult, filo­so­ful român deduce prin­ci­piile eticii din asumpţia privitoare la ca­rac­terul personal al Subiectului ultim2 („Pu­rul Act In­ten­siv“, „Verbul total“), aşe­zând în acest fel mo­rala pe un fundament ontologic de tip iu­deo-creştin.

 

2) Consecinţele derivă în cascadă; din­tre ele, relevante pentru con­textul de faţă trebuie să fie cele privitoare la elevarea interioară şi la elevarea socială. Salvarea personală (care nu e mântuirea, ci eli­be­rarea, aici, de „neantul apa­ren­ţelor“) pre­supune coborârea în adâncul fi­inţei, con­sumarea şi depăşirea „dialogului inte­rior“, asimilarea alterităţii – prin aten­ţia (deci deschiderea activă) acordată ce­luilalt – şi împlinirea propriei vocaţii. Ar­mo­nia societală (care nu e paradisul, ci casa locuibilă) se fondează pe conceperea lumii ca „centru dinamic“, pe gene­ra­li­zarea dia­logului (comuniune, nu doar co­municare) şi pe organizarea oikumenei – în ipotetica regăsire a „naturii pure“ a uma­nităţii – sub forma unei „anarhii con­vergente“. Sen­sul regresiv – utopic, din perspectiva lui Sorin Antohi şi a lui Au­relian C­răiuţu – al acestor modele este evi­dent; miza nu e însă una de tip politico-social (deşi con­secinţele la acest nivel sunt implicate); re­gresiunea nu descrie pentru Şora mişcarea concretă a istoriei (aşadar, nu e proiectată o devoluţie), ci mişcarea ei logică şi spi­ri­tuală. De fapt, re(in)­sti­tuirea unei libertăţi pre- (deci supra-) cetă­ţeneşti prin inter­mediul unei revoluţii spirituale e proiec­tată în scopul re­con­figurării lumii ca teritoriu de revelare pen­tru „plenitudinea punctuală şi iradiantă a lui a fi. Exis­tenţa (individuală şi colec­tivă) e astfel re­situată în câmpul berg­so­nienei morale des­chise, singura capabilă de a garanta „subitul reflux înspre rădă­cină“ al celui care îşi răspunde vocaţiei, cu promisiunea de a obţine „speranţa... care e încu­nu­na­rea terestră a condiţiei umane“. Că punc­tul de convergenţă al întregului pro­iect al lui Mihai Şora îl cons­tituie etica o pro­bează şi completarea (de­finitorie pentru opera sa) făcută modelului augustinian: a fi şi a avea sunt echilibrate de a face. Acest operator mediază între ce­ea ce este şi ceea ce trebuie să devină per­soana, exis­tenţa căreia e în acest fel ne­mijlocit decisă şi explicată de suma actelor sale; ontologia şi morala intră, prin ur­mare, într-un ra­port circular, prin ex­ce­lenţă garant al au­tenticităţii într-o exis­tenţă ale cărei te­meiuri sunt în genere ocul­tate sub diluviul aparenţei. Echilibrul (aproape muzical al) acestei opere, al gân­dirii care o fondează – şi al intinerarului subiectului gânditor de-a lungul unui secol ignobil – e efectul unei armonii mai adânci, iar ea poate fi considerată nucleul eticii descrise aici. Pentru Mihai Şora, fi­inţa şi gândirea sunt, parmenidian, coim­pli­cate (în dezacord cu istoria – înde­păr­ta­tă sau imediată –, dar în acord cu ima­ginea înaltă a unei uma­nităţi elevate).

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-sora-04-bambulea.jpgMihai Şora în 2007 (Foto: Agerpres)

3) Oricât de elocvent, rezumatul de mai înainte nu este nici com­plet, nici inedit; el vine în suc­cesiunea unor tentative an­te­ri­oare admirabile3. Me­ri­tul lui poa­te fi însă acela de a evidenţia aserţiunea pe care gândirea acestui filosof o promo­vează – omul îşi trădează vocaţia fiinţială, iar societatea îşi trădează vocaţia umană – şi soluţia propusă, care e aceea a recon­ci­lierii fiinţei cu atributele, cu actele (şi, deci, cu vocaţia) ei. Nu în ultimul rând, în­să, la capătul acestui rezumat, cititorul va simţi o mai profundă edificare dacă şi în mă­sura în care va înţelege ereditatea aces­tei gândiri, „etimonul“ accentelor ei de­finitorii, rădăcinile ei spirituale şi inte­lectuale. Aceasta e sarcina unei reflecţii capabile de a onora opera gânditorului: de­taşarea mesajului din text şi situarea ope­rei în context. O astfel de operaţie va re­leva numaidecât familiile intelectuale şi curentele de idei la intersecţia cărora s-a format o personalitate şi s-a cristalizat o gândire: sunt aici implicate o retorică şi proiecţii de tip (neo)platonic, concepte şi instrumente de provenienţă aristotelică, principii şi asumpţii specific creştine (de pildă, predestinaţionist-augustiniene, deci apusene, sau apofatic-comuniante, deci ră­săritene), metode şi operaţii de tip fe­nomenologic. O astfel de situare la in­ter­secţia tradiţiilor de gândire, trebuie ime­diat precizat, exprimă nu o pre­dis­poziţie sincretistă, ci o necesitate logică: gândirea fiinţei în devenire e posibilă doar prin integrarea termenilor antinomici (mo­del prezent în literatura mistică a mai mul­tor religii). Pentru a gândi natura şi con­diţia omului, doctrina interpretativă tre­buie să fie una comprehensivă. Şora asi­gură aceas­tă exigenţă alimentându-şi soli­locviul din ambele rădăcini ale gândirii tra­diţional eu­ro­pene (şi, în fond, din am­bele paradigme ale filosofiei clasice: pla­toniciană, ca şi aris­totelică). Dar, prin acest gest – a atras deja atenţia Virgil Ne­moianu –, el se încadrează unei serii a filo­sofiei româneşti, se află în prelungirea tra­diţiei „poli­va­len­ţei“ gândirii, în continui­ta­tea unui „apofa­tism“ filosofic, a cărui sarcină este sur­mon­tarea monopolului lo­gicii binare asu­pra fenomenelor con­ştiin­ţei. „Dialectica“ gândirii sale, prioritizarea paradoxului, instrumentalizarea contra­dic­ţiei, recu­pe­ra­rea dinamicii spiritului (ade­sea prin elu­darea programatică a raţio­na­li­zării) repre­zintă parametrii unei metode atipice (dar consolidată de o tradiţie cel pu­ţin per­ti­nen­tă, dacă nu întotdeauna con­ving­ă­toa­re4). Nu reprezintă acest filon alternativ („nelatin“) o probă în plus a plasării eticii sale în câmpul vocaţiei şi al apelului conştiinţei? Nu este, prin aceasta, filosofia sa o soluţie oferită monologului ago­nal in­terior, o perspectivă lucidă asu­pra varian­telor de rezolvare a crizelor spi­ritului? Etica lui Mihai Şora creşte în câmpul filo­so­fiei româneşti din sursa po­zitivă (des­chisă, spune Bergson) a moralei şi a re­li­giei, racordând, pentru cititorul conştient, teritorii sterile astăzi la surse cristaline ale gândirii. Echilibrul muzical al operei şi persoanei sale e echilibrul geo­metric al acestei gândiri (şi al structurilor de fiinţă oglindite în aceasta). Că, în spa­tele tu­tu­ror acestor opţiuni şi valori, se află o re­zistentă idee metafizică este un fapt ce ţine de domeniul evidenţei: dar aces­ta es­te un alt subiect, referitor la per­sistenţa con­vingerilor intime ale Europei plato­ni­ciene şi ale Europei niceo-constan­tino­po­litane; deşi a reprimat aceste con­vingeri, ultimul secol nu a reuşit, se pare, decât să le prelungească şi, poate, să le în­tărească existenţa.

 

note

 

1. Este probabil elocventă, pe lângă situarea explicită în proximitatea filosofiei lui Bergson, informaţia că filosoful francez a participat la un şir de convorbiri cu Jacques Chevalier, coordonatorul doctoratului lui Mihai Şora, publicate în volum în 1959.

2. Şi în acest punct filosofia lui Mihai Şora e convergentă cu gândirea bergsoniană, în care poate fi întâlnită – expresis verbis – convingerea că Fiinţa supremă nu poate fi cunoscută în natura (quid), ci în Persoana (quis) Sa (Jacques Chevalier, Entretiens avec Bergson, Plon, Paris, 1959, p. 152).

3. Vezi Virgil Nemoianu, M. Şora şi tradiţiile filosofiei româneşti, postf. la Mihai Şora, Despre dialogul interior, trad. M. Antohi & S. Antohi, Humanitas, Bucureşti, 1995, pp. 217-242; ***, Dialog şi libertate. Eseuri în onoarea lui Mihai Şora, S. Antohi & A. Crăiuţu (ed.), Nemira, col. „Totem“, Bucureşti, 1997; Leonid Dragomir, Mihai Şora. O filosofie a bucuriei şi a speranţei, Cartea Românească, Bucureşti, 2009; Valentin Cioveie, Impalpabila sferă a realului..., Eikon, col. „Universitas“, seria Filosofie, Cluj-Napoca, 2011.

4. L. Blaga (paradoxia dogmatică, metafora revelatorie, cunoaşterea luciferică, fondul nelatin), E. Cioran (vitalism nietzschean, cunoaşterea tragică), C. Noica (devenirea întru fiinţă, logica hermesică), Ş. Lupaşcu (logica terţului inclus), M. Eliade (ambivalenţa simbolului, logica asociativă a mitului), I. Barbu (zenitul geometrico-poetic), C. Petrescu (doctrina substanţei), D. Stăniloae (gândirea areopagită, doctrina palamită, literatura filocalică), A. Scrima (universalism religios, apofatism), M. Florian (recesivitatea), S. Marcus (poetica matematică), V. Nemoianu (teoria secundarului), B. Nicolescu (transdisciplinaritatea), C. Braga (anarhetipul).

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22