Nixon în China. „Ciocnirea civilizațiilor” la Metropolitan Opera

Andreea Nanu | 02.06.2020

Nixon în China este, cu siguranță, una dintre capodoperele operei contemporane și un excelent exemplu despre felul în care istoria recentă inspiră arta și pe creatori.

Pe aceeași temă

E interesant să reiei discuția despre „cioc­nirea” sau „întâlnirea” civilizațiilor într-o operă lirică. O face compozitorul contemporan John Adams, într-o impresionantă producție semnată de Peter Sellars, la Metropolitan Opera din New York. Premiera operei Nixon in China a avut loc în 1987 la Grand Houston Opera, prima operă compusă de John Adams la propunerea lui Peter Sellars. Libretul evocă un eveniment istoric inedit, vizita președintelui Richard Nixon în China comunistă, în februarie 1972, o primă încercare de reluare a contactelor diplomatice între cele două mari puteri. Ca un detaliu interesant, deși evenimentul a avut un impact enorm asupra politicii externe, în SUA, prima pagină a revistelor n-a fost ocupată de Nixon și Mao, ci de Liza Minelli, care-și lansa proaspătul Cabaret. Într‑adevăr, John Adams a avut nevoie de un poet ca Alice Goodman – pe deasupra și preot anglican - pentru a investiga latura umană a personajelor - „efigii istorice”, îmbrăcând dialogul politic, adeseori ireconciliabil, în reflecții generoase despre cultură și natura umană, despre valorile care motivează, de o parte și de cealaltă a baricadei, alegerile și acțiunile.

Deși inspirată de concretețea faptelor reale, muzica lui Adams îți dă senzația că pășești într-un tablou suprarealist. În ciuda atonalismului dominant, cu motive seriale care irump dinamic, în forță, în textura muzicală, compoziția rămâne fluidă, armonioasă, căpătând prin dialogul cu textul o surprinzătoare coloratură poetică, profunzime filosofică, melancolie profetică. Regăsim vioiciunea muzicii big band în buna tradiție americană, simțim suflul poetic larg, de la W.H. Auden la T.S. Eliot și marii poeți chinezi. Secvențele în care domină replicile alerte alternează cu arii ample, lirice, inspirate din opera clasică; un dramatism muzical dublat cu inteligență de cel interpretativ, cu note de umor fin, de ironie, dar și de disperare, de frământare lăuntrică în fața limitelor impuse de barierele ideologice a două lumi încă prizoniere războiului rece. Istoria revizitată de John Adams, Alice Goodman, Peter Sellars și coregraful Mark Morris reverberează în sensibilitatea contemporanilor, fiindcă ajută la rescrierea personală a istoriei încă prezente în conștiința colectivă. Peter Sellars caracterizează muzica lui Adams ca fiind nu doar abstractă, ci și foarte vie, dinamică, îmbinând tandrețea și duritatea. Regăsim ceva din comedia lui Mozart, dar și un filon de melancolie, de obscuritate, specifice timpurilor noastre, într-o combinație originală, asumată.

Cinci zile în China pot fi, pentru un președinte american, un timp foarte lung. Totul se petrece la Beijing și în împrejurimi, într-un decor ingenios conceput de Adrianne Lobel; scenele de exterior mobilizează imaginația prin detalii picturale, sugerând și ce nu putem vedea, alternând cu scene de interior, oglinzi ale universului lăuntric al personajelor. Goodman privilegiază secvențele în care protagoniștii renunță la persona oficială rămânând ei înșiși, într-un decor ce abandonează decorativul. Simplitatea vizuală devine o trambulină spre decantarea interioară, spre reflecție, spre introspecția critică ce va culmina în întrebarea finală a premierului chinez: „cât din ce am făcut a fost bun?”. Portretizarea celor doi șefi de stat, Nixon și Mao, devine interesantă prin contrast. Numit de Paul Johnson „cel mai enigmatic dintre președinții Americii”, Richard Nixon (James Maddalena) rămâne și în opera lui Adams un personaj complex, multistratificat; trece de la bravură la îndoială, de la momentele de exaltare și siguranță la cele de repliere și frământare. Calmul lui calculat izbucnește în euforii de moment („Facem istorie. Istoria își ține răsuflarea, acum toată America ne privește.”) sau în disperări viscerale („Se aud șobolanii cum ronțăie cearșafurile. Șoaptele de recunoștință se amestecă cu murmurele de revoltă”), alimentate de amintirile din războiul din Pacific, sau din revelația prezentului chinez ce i se oferă direct, fără cosmetizări. În timp ce Nixon, cu umor și simț practic, încearcă să abordeze chestiunile arzătoare, Mao (Robert Brubaker) e foarte poetic, aluziv, alegoric, frizând senilitatea. Însoțit permanent de premierul Zhou Enlai (Russell Braun) și de cele trei secretare–Parce care-i repetă maximele, amplificându-i vocea peste vastul teritoriu chinez, Mao, măcinat de infirmități, găsește o formidabilă energie interioară când vorbește despre înnoire și eliberarea poporului chinez prin muncă: „până acum am strigat trăiască strămoșii. Acum strigăm trăiască cei vii.” Desacralizarea merge până la a spune: „Nu mai avem nevoie de Confucius” și „credința poporului chinez e un mit.”. Kissinger (Richard Paul Fink), devenit un surprinzător personaj de operă, tratează cu umor exaltarea, misticismul ideologic chinez, repetând: „Aici m-ați pierdut”. Dialogul celor doi lideri se încheie cu o provocatoare meditație despre sensul istoriei și tineri. Dacă Nixon exaltă istoria ca prezent, ca șansă ce trebuie oferită tinerilor, ca oportunitate ce trebuie exploatată aici și acum („istoria este mama noastră”), Mao vede istoria ca „o coasă murdară”, descriindu-i mișcarea într-un refren obsesiv: „Mai întâi vin fondatorii, apoi profitorii”. Pe această notă înaltă ajungem la scena dineului de stat, în care se schimbă aluziv și ironic impresii despre pace și detentă. Toastul ni-l arată pe Nixon drept un personaj cameleonic. Își face public mea culpa („M-am opus Chinei, dar am greșit.”), invitând la cooperare printr-o imagine inedită: „Să mergem împreună spre aceeași destinație, chiar dacă pe autostrăzi paralele.”

O prezență surprinzătoare este Prima Doamnă a Americii, care infuzează cu feminitatea și modestia ei duritatea contextului. Deși prinsă în ritualul oficial, Pat Nixon (Janis Kelly) descoperă China cu entuziasm, cu candoare copilăroasă. O delicată păpușă de porțelan în comparație cu viperina doamnă Mao, Pat Nixon ne arată partea ei rămasă ascunsă de ochiul presei. Și-a păstrat modestia originilor, primind fiecare zi „ca și cum ar fi Crăciunul.” Are o înțelepciune simplă, un simț practic, pe care le poartă cu eleganță și discreție, cu stoicism: „În China nu poți conta pe noroc. Nu-mi plac trivialitățile. Cred că ce trebuie să se întâmple, se întâmplă, orice am face”. În turul de propagandă organizat de doamna Mao la fabrica de sticlă, Pat Nixon primește un elefant în miniatură. Le vorbește copiilor la școală și mângâie urechile unui porc, la fermă. Peste toate aceste clișee, privirea ei alunecă dincolo de Marele Zid, spunând: „Va veni un timp când luxul se va răspândi în aer ca un parfum și simplitatea din toate se va pierde. De ce regretăm viața, dacă seamănă atât de mult cu un vis? Fie ca lucrurile să ne ia prin surprindere, să le lăsăm să-și urmeze cursul... Fie ca expresia de pe chipul Statuii Libertății să se schimbe, măcar puțin”. E emoționant felul în care Prima Doamnă portretizează cele două civilizații, în scene de viață convertite expresiv în tablouri poetice; China îi apare ca fiul risipitor ce trebuie reprimit acasă, recunoscut, căruia trebuie să i se dea partea cuvenită. Un discurs estetic și estetizant, dar foarte convingător. Cel puțin pe scenă.

Paroxismul întâlnirii pare să se declanșeze în momentul în care oaspeții sunt invitați să asiste la un balet tematic despre opresiune, sărăcie, exploatare și eliberarea poporului chinez, prin comunism. Realismul exacerbat al dansului o ridică la propriu pe Pat Nixon din scaun, făcând-o să intervină direct în ajutorul victimei. Refrenul salvează situația: „Trebuie să ne găsim drumul. Armata roșie ne arată calea”. Doamna Mao (Kathleen Kim) se dezlănțuie într-o spectaculoasă arie, care-i pune în evidență calitățile vocale, de soprană de coloratură, și dramatice „Sunt soția lui Mao, care i-a ridicat pe cei slabi deasupra celor puternici; vorbesc conform carnetului de Partid.Detașamentul Roșu al Femeilor are un efect shakespearian, baletul tematic amintind de scena din Hamlet, în care actorii interpretează uciderea lui Priam, exorcizând vechii demoni. Ca și cum o invizibilă cortină (de fier) cade, cel puțin pentru finalul actului al doilea. Al treilea act continuă „demascarea” ideologică, dar pe un ton melancolic, nocturn, introspectiv, cu accente lirice în arii ample. Ultima noapte la Beijing devine, departe de presă și saloane oficiale, prilej de reflecție și distanțare critică; dar și de reminiscențe personale și întrebări incomode. Partiturile personajelor intră în coliziune, ca mesaj și muzică. Șase paturi aliniate în avanscenă duc cu gândul la cele șase personaje pirandelliene, în căutarea unui autor: apare portretul liderului Mao, din a cărui gură căscată dureros iese omul-Mao, un spectru suferind: „sunt un nimeni, sunt un anonim”. Premierul Zhou îi continuă lamentația, dar pe un ton mai filosofic, interogativ: pentru ce toate astea, cu ce scop? Kissinger răspunde, în buna tradiție a operei bufa, cu o întrebare la fel de stringentă: unde e toaleta? Semn că uneori, pentru a ieși din dilemă, e nevoie de mult umor. Revoluția, conchide Mao, „e un joc de băieți”. La fel cum războiul și bomba atomică „au înmuiat fața lui Buddha și l-au făcut să arate ca unul dintre noi”.

Nixon în China este, cu siguranță, una dintre capodoperele operei contemporane. Și un excelent exemplu despre felul în care istoria recentă inspiră arta și pe creatori. Întrebarea premierului Zhou Enlai, deși formulată la timpul trecut, merită reflecția noastră, la timpul prezent: cât din ce am făcut a fost bun? Un răspuns lucid ar ajuta viitorul. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22