Pe aceeași temă
Cu Cătălin Mihuleac rămâne o problemă: se străduiește cam mult să-și contureze un profil de persoană publică, dar aproape că își blochează opera.
Pare un lucru aproape stabilit că prozatorii moldoveni de azi sunt tari în cheie comic-satirică și ludică, în timp ce ardelenii rămân înrădăcinați istoric și moral, că bănățenii sunt dantelat-digresivi, iar regățenii (auto)dizolvanți și mai cinici. Împărțirea are bineînțeles toate defectele schematizării, dar e greu să o dai cu totul la o parte și, pe deasupra, are avantajul că poate pune oricând în valoare contraexemplele.
Cătălin Mihuleac este însă mai degrabă exemplul tipic, cu atât mai mult cu cât nu se bucură de cota unor coregionali, precum Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu. Un neafiliat, spun unii. Un chinuit de propriile frustrări, cam recunoaște singur, iar frustrările îi vin dinspre mediul literar-editorial care nu l-a așezat unde trebuie. S-a descărcat ani de zile în gazetărie iritată, de tip pamfletar, ba a făcut și un doctorat pe tema acestei specii literare. Dar, tot părerea autorului, nu i-a folosit la nimic: „am fost foarte deranjat pentru că am făcut un doctorat în Litere, pentru că mi se spusese că astfel voi fi fixat la universitate, și m-am trezit cu doctoratul, dar fără altceva“, declară într-un interviu recent, în care riscă să spună inclusiv că nu „mai“ așteaptă nicio funcție.
După zece cărți, pe Cătălin Mihuleac pare că nimic nu-l va putea convinge de bunele intenții ale lumii înconjurătoare. Un șir lung de articole îl arată în război cu „o anumită parte“ a lumii culturale, pe care o consideră plină de partizanat politic, de interese, de alianțe suspecte cu „puterea“. Exemplu favorit, și vizitat până la obstinație, este – cum altfel? - Horia-Roman Patapievici. Din păcate, viața e mai complicată, dezamăgirile încercate de Cătălin Mihuleac au continuat și... post-Patapievici.
Mai știu o mică poveste, care face și ea parte din tabloul malițios. În urmă cu vreo trei ani (sper că nu greșesc), Cătălin Mihuleac era prezentat în străinătate prin mult hulitul Institut Cultural Român, ca scriitor „vandabil“. La puțin timp, a scris ceva de genul „ia te uită ce chestie, m-a băgat și pe mine cineva în seamă, m-am văzut dus prin străinătățuri, dar uite că nu s-a întâmplat nicio minune, tot acolo sunt“. M-a amuzat reacția și chiar am stat pe gânduri: oare cum s-or vedea lucrurile dinspre ei? Schimbă ceva în viața autorilor să fie traduși? Cu siguranță că da. Dar nu aduce nici bani și nici nu ține loc de recunoașterea de acasă, singura care le lubrifiază, la urma urmei, starea de spirit.
Problema lui Mihuleac e că nu are suficientă încredere în sine, că se uită înverșunat spre podium, ceea ce îi împuținează bucuria scrisului. Păcat. Multe dintre prozele lui scurte sunt admirabile și n-ar avea cum să lipsească dintr-o antologie exigentă, iar recentul roman de la Cartea Românească, Aventurile unui gentleman bolșevic, chiar e o reușită care ar trebui să-l extragă din autoblocaj.
Cartea face un interesant pandant la satiric-crâncenul Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane, romanul pe nedrept pierdut în ceață al lui Răzvan Rădulescu, dar și un contrast semnificativ cu Matei Brunul, al lui Lucian Dan Teodorovici, o tratare melancolică și aproape dostoievskiană a temei prezente în toate trei: securistul și mama lui, Securitatea.
Mihuleac se amuză copios să combine câteva referințe directe (Jaroslav Hašek, Peripețiile bravului soldat Švejk, Boris Vian, Spuma zilelor) și destule altele indirecte (de la I.D. Sîrbu, Adio, Europa, la Bulgakov, Maestrul și Margareta, de la Marin Preda cu Cel mai iubit dintre pământeni, până la clasicele 451 de grade Fahrenheit sau 1984), obținând o farsă teribilă, în care mor și învie parodiate poncifele cele mai grețoase ale comunismului decrepit, la grămadă cu locurile comune ale anticomunismului de circumstanță (tema „teroriștilor“ recrutați de Ceaușescu din orfelinate, tema jurnalului ascuns între copertele unui caiet de școală, bigotizarea lucrativă a securiștilor după ‘90, deghizamentul militantismului civic etc.). Cel mai bine îi reușește însă aplombul cu care se revarsă absurdul, felul cum se odihnește coregrafic pe platouri de lirism fantasmagoric, într-o suită de întâmplări care istorisesc exterminarea ingenioasă – iertată-ne fie formula – a unui artist.
Pictorul Emil Faure, pe numele lui adevărat Vasile Buliga, crescuse la orfelinat. Era un decrețel nefericit, a cărui mamă, studentă, se descotorosise de sarcina dobândită prostește în vacanța de vară, la scurt timp după celebrul Decret 770 care interzicea avorturile. Talentat la desen, orfelinul învățase devreme să-și traficheze harul, pe de o parte, alimentând cu desene porcoase căpeteniile nemiloase din dormitorul casei de copii (așa a și scăpat neviolat), pe de altă parte, nimerind, la numai 12 ani, un portret foarte apreciat al Tovarășului. Cariera de pictor agreat de regim avea drum deschis, dar s-a poticnit într-o chermeză socialistă, la care l-ar fi înfruntat imprudent pe însuși Nicu Ceaușescu. Securistul care-l avea în grijă l-a cazat deci instant în „blocul de reeducare“, un incredibil concentrat de antiutopie pe model carpatin.
Povestea blocului exterminator va rămâne una dintre cele mai reușite metafore satirice ale dictaturii. Chiriașii sunt diverși călcători pe bec, cvasi-internați. Au regim de înviorare obligatorie la 6 dimineața, pe platoul din fața blocului, apel de seară la ora 22, muzică patriotică programată să se declanșeze automat în fiecare apartament dacă locatarul e gălăgios, dar mai ales sunt controlați de un sistem de anticorpi - și aici imaginația explodează –, care se activează în mod fatal în prezența unui locatar recalcitrant.
Deja suspect regimului, Emil Faure o zbârcise grav: decorase cu eșarfă tricoloră și cască de miner manechinul unei oi pe care primise comandă să o realizeze pentru Centrul de recoltare a spermei de berbec de rasă. Nu mai insist, dezlănțuirea comică e de savurat pe cont propriu, mai ales că scandalul cu oaia nu e singura pistă de urmărit: mai există și Ella, o fiică de ștab grăsană și oarecum nonconformistă, care se deplasează incongnito, noaptea, cu un covoraș zburător făcut din scuipații condensați ai concetățenilor ei. Și alte asemenea.
Gentlemanul bolșevic nu este totuși ghinionistul pictor de partid, ci securistul lui, Ion Scutelnicu, produs alternativ al aceluiași orfelinat. Destinul lui Scutelnicu duce acțiunea până spre zilele noastre, în zeflemeaua cruntă a prezentărilor de la Muzeul comunismului, pe care omul „cu cei mai gri ciorapi din lume“ avusese geniala idee să-l înființeze împreună cu familia și care ajunsese să fie vizitat de hoarde exaltate de occidentali, dornici să trăiască un pic în realitatea virtuală a dictaturii lui Ceaușescu.
Cele trei personaje din prim-plan se mișcă vioi, dar nu toate scenele țin ștacheta. Unele sunt hazoase dincolo de logica narațiunii (scena de isterie colectivă în care Ella își scapă din văzduh covorul din scuipat, iar plutirea obiectului e identificată de trecători cu exclamația: „chiloții sfintei!“). Altele bat pasul pe loc, dezlânate, parazitare. Câteva stupidități sunt chiar greu de trecut cu vederea: „Emil Faure zăcea gol în iarba udă a mochetei, dârdâind ca un diapazon confiscat la intrarea în Auschwitz, de la un bătrân profesor de muzică din Odessa“ (!!); „artistul zăcea cu inerția lată pe fotoliul camerei sale“; sau fițele din descrierea biroului emotiv al pictorului, care-și schimbă culoarea după starea de spirit.
Sâmburele tare al cărții rămâne ștergerea lui Emil Faure de pe fața pământului. Ella e martoră cum „intrarea în apartament se încorda ca un sfincter cauciucat“, în timp ce „blocul era cu totul pradă spasmelor, huruind ca un robot dat de viu la casare“. Practic, tehnica blocului pedepsitor constă în contragerea violentă a locuinței, cu tot cu locatar, de unde și trimiterea ludică la Boris Vian.
La fel, sunt foarte bune pasajele care descriu două dintre operele lui Faure, acceptate cu tâmpă reticență de cenzura ceaușistă. Un tablou parodiază revoluția Manet asupra academismului: „o ingineră goală în fața planșetei dintr-un atelier de proiectare, înconjurată de colegi care-și vedeau respectabil de lucru“. Un altul, care va putea fi admirat peste mai bine de un deceniu în muzeul fondat de securistul răspopit, fusese o comandă pentru Ziua minerului: „un camion Steagul roșu, cu amortizoarele făcute praf. În mijloc, o bucătăreasă pătrățoasă, de la cantina unde se servea celebra masă caldă de la intrarea în șut. Femeia ținea în poală câteva căpățâne crăpate ale minerilor și, pe când camionul se hurduca prin serpentine, zdrâng-zdrâng, ea le scotea niște sâmburi din țeste, ca din interiorul unor dovleci pe cale de a-și pierde prospețimea. Erau niște capete urâte, care meritau încadrate cel mult în calitatea a treia: chelite de la iradiațiile din mină, compensând cu nări pe unde floacele țâșneau ca fumul de țigară expulzat nazal, cu gurile pline cu cioturi de dinți muribunzi, printre care sforăitul se bulucea ca o apă poluată de munte“.
Amestecul de deriziune, disperare, sarcasm și fantasmagorie e remarcabil (îl încercase mult mai stângaci, acum aproape 20 de ani, Caius Dobrescu, în Balamuc sau pionierii spațiului). Dar printre hohotele de râs, îți vine nu știu cum să te întrebi ce vrea de fapt să ne spună Cătălin Mihuleac. Chiar, ce anume? O lume oribilă a fost înlocuită de alta, profund dizgrațioasă. Bun, asta știm deja. E însă concluzia unui moralist sau a unui cârcotaș care scrie bine? Îndoiala e numai conjunctural hazardată.
Cu Cătălin Mihuleac rămâne o problemă: se străduiește cam mult să-și contureze un profil de persoană publică, dar aproape că își blochează opera. Ține să își (și să ne) spună cât e de nemulțumit. Ne pune la curent cu modelele sale înalte și cam divergente (Dino Buzzati, Gabriel García Marquez, Van Gogh). Bine ar fi să se ia în serios ca excelent prozator satiric, fără să ne mai bruieze. //
// CĂTĂLIN MIHULEAC
// Aventurile unui gentleman bolșevic
// Editura Cartea Românească, 2012
