Tăcerea și liniștea

Gabriel Chifu e un prozator inteligent și elegant, iar scrisul lui încorporează un lucru deloc comun: un soi de modestie, care-l fixează în ipostaza „mereu la lucru“, ca și cum ar ucenici la infinit la sine însuși.

Din ce în ce mai captivantă simplitatea ce­rebrală, rafinată și consecventă a ro­ma­ne­lor lui Gabriel Chifu. Calmul lor stilistic și epic contrastează puternic cu tendințele cele mai vizibile în proza de azi - viziuni acute, re­a­list apocaliptice, farse sar­cas­tice, vervă pleziristă a tră­irii cotidianului, ego­fic­țiune autoflagelantă sau, dim­­potrivă, zbor înalt pe deasupra actualității ires­pi­rabile. Când iese în afara poeziei, Gabriel Chifu păs­trează aceeași tatonare in­te­rogativă, lipsită rupturii la vedere. Dramatismul se consumă întot­deauna dincolo de rampă, până ce e adus la temperatura decentă a discreției.

Ca romancier, creează personaje oarecum „din cap“, ca să-și dezlege propriile șa­rade. Are un fel anume de „a se așeza“ la scris, din care lipsește poza „transei“. Nu și neliniștea, pentru că își asumă întrebări din ce în ce mai tari: moartea? adevărul? binele? răul? Le împinge până spre mar­ginea aporiei ori, dimpotrivă, le aduce, sub riscul autodizolvării, până la limita anti-dramatică a pildei. E un joc greu, ca o partidă de șah de unul singur. Cu fiecare carte, proza i se clarifică, se trans­pa­ren­ti­zează mereu mai mult, lăsând la vedere vertebrarea morală. O literatură din ce în ce mai ascetică sub aspect ficțional și ca­re, în acest recent Punct și de la capăt, impune într-un chip aparte prin senzația că și-ar fi extirpat voluntar o componentă vitală: temperamentul.

Ca și în altele din bogata sa bibliografie, noul roman spune tot o istorie despre Bi­ne și Rău. Aici, prin două caractere în si­metrie inversă, dar deopotrivă tatuate de trecerea (la propriu) prin lagărul co­mu­nist. Punct și de la capăt poate fi astfel așe­zat alături de „eseul“ lui Lucian Dan Teo­dorovici din Matei Brunul, față de ca­re sună ca un comentariu întregitor, nepo­lemic. Autorii mizează pe aceleași valori și oarecum pe aceeași demonstrație: ino­cen­ța salvează, pentru că desprinde; fragi­li­ta­tea este, de fapt, indestructibilă; renun­ța­rea înseamnă, în sens profund, reîn­tre­gi­rea ființei interioare.

Avem în față un roman clar și bi­ne lucrat în tehnica rup­tu­rilor temporale despre în­chi­soarea po­litică, despre motivele ei abu­zive și aberante, dar mai ales des­pre câteva tipuri de deznodământ pen­tru o asemenea experiență: pentru unii, pe­deapsa. Pentru alții, penitența și is­pă­șirea. Pentru foarte puțini, salvarea, eva­darea în sus. Câteva lumini de ghidaj sunt plasate la îndemâna cititorului: mici supra­puneri/trimiteri către figuri de referință pentru temă (Corneliu Coposu, Eugen Țur­canu, dar și Petru Dumitriu - acesta, prin­tr-o ochea­dă complice spre cititorul ceva mai specializat). Gabriel Chifu așază apoi totul, meticulos, în capsula unui roman al scri­e­rii unui roman și reia astfel un mai vechi motiv favorit: „scrisul, «sin­gura mea ştiinţă nesigur㻓 (formula îi aparține).

Povestea-capsulă sună cam așa: un jur­nalist expirat, care-și exersează neîn­cre­ză­tor uneltele de prozator, primește de la un prieten o misiune neașteptată – să-i gă­sească genealogia reală, pentru că tocmai primise, sub forma unei scrisori atașate tes­tamentului, mărturisirea postumă a ma­mei sale: fusese un copil adoptat. Despre mama naturală, doctorul Mihai Deleanu nu află decât că fusese studentă și că mu­rise la naștere. Amicul jurnalist pornește însă la drum cu con­vin­gerea că n-avea să fie ma­re lucru. Dar și cu pre­sim­țirea că acela chiar ar pu­tea fi subiectul ro­ma­nului lui, pe care de mai mulți ani nu izbutește să-l ur­nească.

Primul fir îl găsește repede, la maternitatea unde fusese înregistrată nașterea lui Mi­hai Deleanu. Numele ma­mei: Vera Stănescu. Dar ni­mic despre tată. Iar dintre ru­dele sau cu­noscuții ei, care ar mai fi pu­tut fi spune câ­te ceva, mulți sunt oale și ulcele, iar al­ții tocmai au murit, mereu cu puțin îna­inte de conversația clarificatoare. Se do­ve­dește curând că nici nu era nevoie. În­treaga istorie se află „depozitată“ în me­moria neverosimilă a unui profesor trecut de 100 de ani: Bazil Dumitrescu. Valentin Dumnea îl caută și-l întâlnește la Craiova și e izbit de vigoarea fără vârstă a bă­trâ­nului zvelt. Cu fiecare întrevedere, însă, Bazil Dumitrescu regresează rapid, ca în Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte: de la infatigabilul client al bo­de­gilor din centru, ajunge la decrepitudinea totală, curând încununată și de afazie. Din acest moment, ex-jurnalistul - până aici complexat și nesigur - știe să se descurce sin­gur. Povestea se recompune până la sfâr­șit, reasamblând pe orizontală câteva calupuri de zile, mereu mai vechi în timp, așa cum așezi la loc, pe măsură ce le gă­sești, cioburile unei oglinzi sparte.

Genealogia doctorului Deleanu nu ascunde mari mistere. Mama lui, Vera, fusese con­comitent iubita a doi prieteni, foști elevi ai profesorului de istorie Bazil Dumitrescu. Așa de scurtă a fost trecerea ei prin viața lor, încât nici ușuratică n-o poți numi. Da­mian Bordea era teribil de frumos, dar re­ce și peste măsură de ambițios. Octavian Cadar era modest, deschis și de o mereu afectuoasă franchețe. Lucrurile se pre­ci­pi­tă însă. Cu un tată deja în pușcărie, fata se rupe de amândoi și naște singură un băiat, pe care-l lasă deîndată orfan. Al cui fiu va fi fost? Al lui Damian? Al lui Octavian? Nu există răspuns. Singura certitudine: a fost înfiat de o familie de farmaciști. Punct și de la capăt, pentru că... nu asta era po­ves­tea de povestit!

Triunghiul romanului nu e format din Ve­ra, Damian și Octavian, ci se desenează luând ca reper personalitatea mustoasă a excentricului profesor de istorie din Li­manu-de-Sus, Bazil Dumitrescu. Așadar, nu e un triunghi amoros, ci unul al des­tinului dictat de istorie.

Damian și Octavian sunt prieteni și elevii preferați ai pro­fe­so­ru­lui. Într-o zi toridă, descind în curtea lui împreună cu alți câți­va băieți de 15 ani, la „școala de vară“ cu care-și mai ocupa timpul das­călul - altminteri mare petrecăreț, gras („su­praponderal“, cum pedant îl de­fi­nește de fiecare dată Gabriel Chifu) și, în consecință, destul de ruinat fizic. Atunci, le-a ținut un expozeu despre istoria în mers. Era război, nemții în țară și Garda de Fier tocmai urca pe firmament. S-a fă­cut, în joacă, și o listă cu numele lor, ca po­sibili membri ai unui viitor „cuib“ le­gionar. Cuibul nu s-a mai făcut, dar, ca să dea solemnitate jocului de-a anga­ja­men­tul, profesorul a pus lista în bibliotecă, între filele lui Don Quijote de Cervantes: să știți și voi de ea, am pus-o aici.

Peste ani, mâna unuia dintre ei o va scoa­te din raft cu gest sigur. Lista îi duce la pușcărie și pe profesor (două săptămâni), și pe Damian (șapte ani, suficienți cât să in­venteze și consume experimentul Pi­tești), și pe Octavian (14 ani, urmați de do­miciliu forțat și supraveghere securistică neîntreruptă). Zelosul Damian Bordea, în care G. Chifu a turnat mare parte din bio­grafia lui Eugen Țurcanu, a sfârșit exe­cu­tat pentru oribilul său experiment, ree­du­carea. Profesorul a supraviețuit și a con­viețuit, în felul lui, cu regimul. Doar Oc­ta­vian Cadar a mers constant împotriva cu­rentului, ca o umbră tare, indestructibilă. După 1990, bătrân și șubred („Parcă omul acesta fusese o bucată de piatră în care suferința sculptase, desăvârșind-o“), va reînființa Partidul Național Țărănesc, pen­tru care ani la rând scrisese în secret un sta­tut și un program. În numele acestui partid va fi ales, în 1992, președinte al Ro­mâniei (înduioșătoare corecție de istorie contrafactuală!). Moare însă după trei ani, ros de cancer și de bolile pușcăriei.

Interesant cum Gabriel Chifu alege în­tot­deauna Binele! Îl lasă pur și simplu să trea­că deasupra. În Punct și de la capăt, per­sonajul rău, Damian Bordea, e doar o te­mă corect pusă în pagină și nimic mai mult. Ca portret de contrast, apare limitat în mod didactic la un caz clinic de ambiție pa­ra­noi­dă. Până și tehnica portretului e aleasă din panoplia naivă: prin reacțiile celor­lalți.

Noroc cu câteva săgeți postmoderne, voite sau întâmplătoare. Mai întâi, stop-cadrul de la 15 ani – frumosul Damian, trezit de soare în dimineața zilei lui de naștere, își scru­tează chipul și viitorul: „Timpul pe care-l am în față e nesfârșit. Și totul nu e decât promisiune și slavă“. Adorare de sine, dis­preț față de ceilalți. Portretul fizic al bă­iatului, scena și toată atmosfera pot fi lua­te și ca un pseudocitat din povestirile nar­ci­siace și crude ale tânărului Petru Du­mitriu.

Dar personajul lui Chifu mai „trimite“ și alte semne, nu mai puțin surprinzătoare: spre personajul lui Dan Stanca, din Jur­na­lul așteptării, în care de asemenea e în­corporată figura sulfuroasă a lui Țurcanu. Pură întâmplare: Jurnalul așteptării a apă­rut aproape simultan cu Punct și de la ca­păt. Dar jocul întâmplării îl cheamă câ­teo­dată pe cel al comparației: dacă la Dan Stan­ca abisurile guénonismului sunt cu­tre­ierate energic pe tema Țurcanu, la Gabriel Chifu se optează pentru o variantă pă­mân­tească: Damian Bordea e un monstru lutos și greu, fără strălucire.

Pe cealaltă latură a triunghiului sprijinit de matusalemicul profesor Bazil Du­mi­tres­cu, Octavian Cadar stă limpede cu fața că­tre cer. Bărbatul ascetic, aproape vegetal (studiase horticultura la ieșirea din puș­cărie și trăia ca grădinar al orășelului Z. de la Dunăre), învățase în celulă să-și iasă din trup (să ne amintim că Visul copilului care păşeşte pe zăpadă fără să lase urme e construit pe același motiv, la limita sti­lului pe care azi îl numim fantasy). Că­lă­torește din când în când în spațiu, dar și în timp: își re-trăiește viața. Aflase cum tăcerea carcerală ucigătoare (încă­lță­min­tea de pâslă a gardienilor de la Râmnicu-Sărat) poate deveni liniște ziditoare.

Sunt și duhuri în romanul lui Chifu. Unul e Sfântul Duh, căruia Octavian Cadar în­țe­lege să-i facă loc în ființa lui, ca unic sens și justificare a suferinței. (Această fibră spiritualistă fină, neostentativă a autorului ar merita o discuție separată, și nu doar pe proză.)

Dar deocamdată, în Punct și de la capăt mai e și „duhul po­ves­tirii“, de care profesorul Bazil Dumitrescu se simte la un mo­ment dat locuit, apoi brusc ușu­rat, după care alege să-l cheme înapoi și să-l găzduiască devotat, până ce se va găsi altcineva în care să-l „toarne“ cu totul. Așa se explică longevitatea, izbăvită nu­mai când „duhul se mută în scriitorașul ratat“ Valentin Dumnea. O rezolvare sim­patică a micului joc de sfere concentrice din roman.

Gabriel Chifu e un prozator inteligent și ele­gant, iar scrisul lui încorporează un lu­cru deloc comun: un soi de modestie, ca­re-l fixează în ipostaza „mereu la lucru“, mereu „în haine de lucru“, ca și cum ar ucenici la infinit la sine însuși. „Bucata de piatră în care suferința sculptase, de­să­vâr­șind-o“, din care îl extrage pe acest memorabil Octavian Cadar din ultimul ro­man, ar putea fi mai mult decât o figură de stil. //

// GABRIEL CHIFU

// Punct și de la capăt

// Editura Polirom, 2014, 361 pag.