Vinovăţia tăcută

Producţiile recente de la Hollywood arată că Holocaustul, Germania nazistă şi al II-lea război mondial au rămas surse importante de inspiraţie. Deşi subiectele extrase din jumătatea nefastă a secolului XX au tot fost frecventate, este de remarcat buna calitate a unor filme precum Defiance (reconstituirea activităţii unui grup de rezistenţă evreiesc din Bielorusia, care a salvat din Holocaust circa 1.200 de evrei, mai mult decât Oskar Schindler), The Boy in the Striped Pyjamas (o ficţiune despre prietenia dintre un copil evreu din lagăr şi fiul comandantului lagărului), Valkyrie (povestea complotului împotriva lui Hitler din iulie 1944), Good (adaptarea unei piese de teatru despre un „bun german“ care se face în scrierile sale avocatul eutanasiei şi se vede dintr-o dată integrat în campania de propagandă a regimului nazist, care folosea eutanasia ca mijloc de exterminare) sau The Reader.

The Reader (Cititorul) – despre care va fi vorba în cele ce urmează – a fost adus în prim plan de recenta decernare a Premiilor Oscar – la care Kate Winslet, deţinătoarea rolului principal, a primit Premiul Academiei Americane de Film (care se adaugă unui Glob de Aur şi unui Premiu Bafta pentru acelaşi rol).

Cititorul decupează o porţiune de trecut inutilizabil. Pelicula are în prim plan o figură de mai multe ori problematică – o femeie analfabetă, care în prima parte a filmului are o relaţie amoroasă cu un adolescent de 15 ani, ce o fascinează citindu-i din marii autori, iar în a doua parte ne apare ca fostă membră a SS, care este judecată şi trimisă în închisoare pentru implicare în crime în timpul Holocaustului.

Între ruşine şi vinovăţie

Cele două părţi ale filmului – care pune în scenă romanul (tradus şi la noi) cu acelaşi nume al lui Bernhard Schlink, un mare success internaţional în 1995, când a fost publicat – parcă nici nu au legătură una cu alta. Şi aceasta tocmai ca urmare a unui efect regizoral deliberat. Prima parte este cuprinsă de voluptatea unei legături carnale neobişnuite, dublată de pasiunea pentru cărţi a femeii care nu ştie să citească. În a doua parte, adolescentul devenit între timp student la drept asistă stupefiat la procesul fostei iubite, despre care află abia atunci că a fost gardian SS înainte de a o cunoaşte. Prima parte este scufundată într-un soi de senzualitate cazonă, a doua este teribilă şi absurdă.

Viaţa eroinei poveştii, Hanna Schmitz, este de două ori tragică, pentru că încorporează în propriul destin şi ruşinea, şi vinovăţia, cele două stări-limită despre care s-a scris atât în antropologie şi etică. Ruşinea de a nu şti să citească şi vina de a fi participat, în timpul războiului, la selectarea evreilor trimişi spre Auschwitz şi la sinistrele „marşuri ale morţii“ din iarna 1944–1945 (organizate de Germania nazistă, aflată sub presiunea Armatei Roşii, pentru a-i muta pe evreii şi prizonierii de război din lagăre spre Vest), în timpul cărora a fost implicată în uciderea a 300 de femei evreice închise într-o biserică cuprinsă de flăcări, cărora Hanna şi colegele sale nu le-au permis să iasă. După război, analfabetismul, secretul ruşinos al Hannei, o împinge pe aceasta să refuze o promovare într-o slujbă de birou, după ce a lucrat ca taxatoare, şi să dispară, totodată, din viaţa adolescentului Michael Berg. În timpul războiului, probabil din acelaşi motiv, refuzase o promovare la Siemens şi a ajuns să lucreze pentru SS ca gardian. În fine, în timpul procesului, ruşinea o face pe Hanna să-şi asume paternitatea asupra unui raport SS, fapt care îi atribuie un rol special, pe care nu îl avusese, în crima de care a fost acuzată şi, în consecinţă, primeşte pedeapsa cu închisoarea pe viaţă.

Abia spre sfârşitul vieţii, Hanna învaţă să citească, dar de data aceasta nu pentru ochii lumii sau pentru a se „recalifica profesional“, ci doar pentru a-şi recăpăta ceva din respectul de sine. Nu reuşeşte însă transcenderea celeilalte mari probleme: vinovăţia. Din această cauză se sinucide. Există vinovăţii care nu pot fi iertate, ispăşite. O spune şi supravieţuitoarea incendiului din noaptea fatidică, o simte şi Hanna.

Penitenţa parţială

Hanna nu parcurge un proces complet de absolvire a greşelii şi transformare într-o persoană cu o altă identitate etică (asupra subiectului conversiei etice recomand Claudia Card, The Atrocity Paradigm. A Theory of Evil). Aici este şi cheia filmului. Fosta gardiană SS trece printr-o confesiune parţială (în timpul procesului este mai sinceră decât colegele ei, agravându-şi situaţia); urmează penitenţa impusă, închisoarea; scuza nu este formulată, pentru că nu-i vede rostul („Morţii sunt tot morţi!“); recurge în schimb la un gest reparatoriu (lăsând prin testament puţinii bani de la bancă supravieţuitoarei incendiului ucigaş, care îi redirecţionează spre o organizaţie de combaterea analfabetismului); regretul nu este exprimat explicit, dar poate fi ghicit – sinuciderea este, de altfel, un semn în acest sens; redempţiunea nu este obţinută decât sub forma unui gest minimal simbolic pe care îl face victima sa rămasă în viaţă.

Filmul nu se constituie într-o pedagogie ca la manual a asumării vinovăţiei. Din acest motiv, a stârnit controverse între specialiştii în istoria Holocaustului. Unii s-au plâns că povestea Hannei romanţează ceea ce nu poate fi romanţat. Elie Wiesel, în schimb, a luat apărarea filmului. În ce mă priveşte, sunt mai aproape de lectura pe care o face Cititorului Gesine Schwan în Politics and Guilt. The Destructive Power of Silence (mulţumesc lui V. Tismăneanu pentru semnalarea acestei cărţi excelente).
În Cititorul, într-o discuţie dinspre final, supravieţuitoarea incendiului îi recomandă lui Michael Berg, fostul iubit al femeii-gardian SS, care se sinucisese, să meargă la teatru dacă doreşte „catharsis“, să se îndrepte către literatură dacă doreşte sens, nu către lumea lagărelor pentru că din lagăre „nu iese nimic“. Ei bine, cartea şi filmul despre care vorbim nu sunt dintre cele obişnuite, pentru că nu oferă sens.

Am spus deja că nu asistăm la o pedagogie confortabilă de asumare exemplară a greşelii şi de transformare spectaculoasă în bine prin înţelegerea răului. De fapt, Cititorul este povestea unei mari confuzii morale. De mai multe ori, şi în timpul procesului şi după, Hanna Schmitz nu dă semne că are la îndemână categoriile etice cu care operăm îndeobşte. Slujba de la SS i se pare o slujbă ca oricare alta; când este întrebată de ce nu le-a lăsat să iasă pe femeile cuprinse de incediu, răspunde că astfel s-ar fi produs haos; după război şi până la proces nu s-a gândit niciodată la trecutul ei pătat; chestionată la bătrâneţe dacă a învăţat ceva din toate prin câte a trecut, răspunde doar că a învăţat să citească.

Heteronomia nazistă

Cititorul ilustrează foarte bine procesul de atrofiere a conştiinţei umane pe care l-a produs nazismul. Se ştie, la fel ca şi comunismul, nazismul şi-a propus să-şi convertească supuşii la un cod moral propriu, alternativ moralei tradiţionale. Duritatea, eliminarea sentimentelor, justificarea ideologică rasistă a violenţei şi a crimei, conformismul fără rest se numărau printre „valorile“ propăvăduite de această „religie“ seculară. Membrii SS, cu precădere, erau îndoctrinaţi în acest spirit. SS-ista Hanna Schmitz, prin frigiditatea ei emoţională şi morală (să nu uităm, emoţia deschide calea spre morală, o spun mai mulţi gânditori), este întruparea perfectă a heteronomiei stupefiante pe care o produce o ideologie radicală. Vedem în acţiune un om care, fără a fi o bestie, este lipsit de claritate morală şi de liber arbitru. Hanna Schmitz nu a fost decât o rotiţă într-un mecanism, care a avut totuşi la îndemână opţiuni individuale, dar nu a făcut recurs la ele întrucât pervertirea prin care a trecut în timpul nazismului, alături de o mare parte a societăţii germane, a lăsat-o pe nesimţite fără o hartă morală.

Trebuie spus că Hanna Schmitz nu este totalmente lipsită de regret. Doar că regretul nu se exprimă verbal, neechivoc, aşa cum cer ritualurile moderne ale penitenţei. În cazul ei, vedem manifestându-se „vinovăţia tăcută“ despre care vorbeşte Gesine Schwan în cartea pomenită privind relaţia dintre vinovăţie şi politică. Altfel, putem ghici din limbajul trupului (mimica, obsesia pentru apă şi curăţenie), din ceea ce face, din actul sinuciderii şi din testamentul lăsat, că Hanna Schmitz era măcinată de regret.

Criminalul „normal“

În anii ’60, Germania Federală a organizat mai multe procese ale criminalilor de război, ca semn că îşi asumă responsabilitatea pentru judecarea crimelor nazismului, după ce procesul de la Nürnberg a fost tutelat de aliaţi. Între acestea, s-a numărat şi procesul Auschwitzului. În acest context şi-a inserat Bernhard Schlink povestea din Cititorul. Nu există un consens între istorici în evaluarea efectelor morale pe care aceste procese le-ar fi avut asupra germanilor. Unii le consideră un moment de cotitură în istoria Germaniei, alţii spun că şi-au ratat menirea. Cititorul combină cele două atitudini, dar tinde mai mult spre a doua interpretare. Există la un moment dat un dialog în care studenţii la drept, care asistă la proces, se declară dezamăgiţi, pentru că se aşteptau la o demonstraţie spectaculoasă a victoriei binelui asupra răului şi au asistat doar la condamnarea unei femei rătăcite, care, în plus, prin faptul că a fost mai puţin cinică decât colegele din SS, a ajuns să ia asupră-i o parte mai mare din vină.

„Nu e aşa că aţi fi fost mai fericiţi dacă aş fi fost în stare să arăt că toţi criminalii şnaziştiţ erau nebuni?“, întreba, la un moment dat, unul dintre cei mai importanţi istorici ai Holocaustului, Raul Hilberg. Aici este o mare dificultate de interpretare pe care o ridică Holocaustul. Germania nazistă, ca şi alte state criminale moderne, a produs, pe lângă criminalii cu profilul clasic al sadicului sanguinar, dement, reprehensibil, şi criminali „ordinari“, „normali“.

Subiectul a fost semnalat pentru prima dată pregnant în anii ’60 de Hannah Arendt, în cartea despre procesul lui Eichmann şi banalitatea răului. În anii ’90, un alt istoric important, Cristopher Browning, a publicat o carte excelentă despre „oamenii obişnuiţi“ dintr-un batalion de poliţie germană, format în mare parte din oameni de vârstă mijlocie proveniţi din medii muncitoreşti, pe care nimic nu-i anunţa ca figuri patibulare, dar care participă zelos la aplicarea „Soluţiei Finale“ în Polonia (având pe conştiinţă circa 38.000 de evrei polonezi împuşcaţi şi alţi 45.000 trimişi în lagărul de exterminare de la Treblinka). Browning a subliniat impactul factorilor situaţionali asupra unor caracteristici general umane (mai precis, moderne) în procesul de transformare a oamenilor obişnuiţi în criminali – dezumanizarea, banalizarea şi rutinizarea violenţei produse de război şi de nazism, presiunea de grup (peer-pressure), cultura conformismului, laşitatea şi instinctul de autoconservare, carierismul, birocratizarea şi formalizarea crimei etc.

Hanna Schmitz a fost unul dintre nenumăratele produse ale acestui proces, care nu a avut resursele morale pentru a rezista istoriei din care a ajuns să facă parte.