Petruska Sustova: Václav Havel, o pasăre rară

Acest dialog-evocare purtat între  Libuše Valentová şi Petruška Šustrová era programat să apară în noiembrie 2011, de ziua lui Václav Havel. Probleme legate de transcriere şi traducere au făcut să-l publicăm abia acum, după dispariţia lui Havel. Considerăm însă că evocarea unei asemenea personalităţi rămâne mereu actuală şi necesară.

LIBUŠE VALENTOVÁ: Petruška, aş vrea să te întreb mai întâi dacă îţi aminteşti când l-ai văzut pentru prima dată pe Václav Havel şi cum ţi s-a părut atunci.
PETRUŠKA ŠUSTROVÁ: Pe Václav Havel l-am cunoscut în prima jumătate a anilor  ‘60. Nu sunt convinsă că el m-ar fi ţinut minte din acea perioadă, dar mergeam în aceleaşi locuri, frecventam aceleaşi teatre şi cluburi de muzică. Pe atunci, Václav era deja un dramaturg destul de cunoscut, în timp ce eu nu eram decât o studentă sufletistă. Ştiu însă că amândoi am trăit acei ani ai speranţei cu acelaşi entuziasm, dorind ca procesul de renaştere din sânul societăţii cehoslovace să continue, astfel încât regimul autoritar să se umanizeze cât de cât. În anii ‘70 ne întâlneam din când în când la diferite reuniuni, dar cred că Václav m-a luat în seamă abia după prima sa întoarcere de la închisoare. M-a surprins faptul că în relaţii personale se purta extraordinar de amabil. Tot ce ştiam despre el era foarte favorabil, dar eu sunt de felul meu puţin neîncrezătoare, deoarece mi-e teamă că ceea ce se spune despre oamenii celebri este uneori exagerat în favoarea lor. Din fericire, în cazul lui Václav nu a fost aşa.

L. V.: În ce perioadă vă întâlneaţi cel mai des şi când te-ai simţit cel mai aproape de el?
P. Š.: Cel mai mult ne întâlneam după cea de-a doua întoarcere a lui din închisoare, la începutul anilor ‘80. Ne vizitam reciproc, ne vedeam foarte des la întâlnirile purtătorilor de cuvânt ai Cartei 77 sau ai Comitetului pentru Apărarea celor Persecutaţi pe Nedrept. Cu diferite ocazii veneam în casa lui de vacanţă de la Hrádeček, cel mai des pur şi simplu ca să le fac o vizită soţilor Havel, Olga şi Václav.

L. V.: Ce relaţii ai avut cu doamna Olga, prima soţie a lui Havel? Eraţi doar cunoştinţe sau chiar prietene apropiate?
P. Š.: Olga a fost o prietenă adevărată. Ne-am apropiat foarte mult la sfârşitul anilor ‘70 şi începutul anilor ‘80, adică în perioada în care Havel era în închisoare în urma activităţilor sale în cadrul Comitetului pentru Apărarea celor Persecutaţi pe Nedrept. În timpul iernii, când Olga rămânea la Praga, în fiecare sâmbătă după-masă venea la mine acasă, unde jucam bridge cu câţiva prieteni; fireşte, la început a trebuit ca Olga şi cu mine să învăţăm regulile jocului. Pentru Václav, Olga a fost o adevărată binecuvântare, fiindcă, datorită intransigenţei ei, ştia să se menţină ferm pe poziţia sa, iar Václav lua foarte în serios punctele ei de vedere. Deseori, Olga îl mustra, cu multă afecţiune, atunci când el voia, în calitatea lui de intelectual, să fie în termeni buni cu toată lumea, reamintindu-i că orice comprimis are şi o limită. E de la sine înţeles că şi el ştia asta, însă Olga i-a fost un mare sprijin, mai ales în vremuri de cumpănă, când trebuia să ia vreo hotărâre dificilă. De pildă, la un moment dat, securiştii i-au propus lui Havel eliberarea din închisoare, cu condiţia să emigreze din Cehoslovacia. La următoarea vizită a Olgăi, amândoi au căzut de acord că, deşi un trai mai uşor undeva în Occident e posibil, nu vor accepta ideea emigrării, deoarece ea ar fi fost egală cu o trădare. Fiind judecat în cadrul unui lot de învinuiţi, Havel a răspuns la propunerea Securităţii (Státní bezpečnost) că ar primi-o numai cu condiţia ca şi celorlalţi învinuiţi să li se ofere posibilitatea de a părăsi ţara. Pentru cineva care n-a fost niciodată închis e foarte greu să-şi închipuie cât de tentantă este oferta de a ieşi din puşcărie. Iar cei care nu au avut niciodată în familie pe cineva condamnat şi închis poate nici nu sunt în stare să-şi imagineze cât de dificil este să-i spună omului apropiat că trebuie să rămână şi mai departe în temniţă.

L. V.: Ce calităţi ai apreciat în mod deosebit la Václav Havel? A existat oare şi ceva care nu ţi-a plăcut?
P. Š.: Întotdeauna am apreciat foarte mult extraordinara sa toleranţă şi am admirat profund capacitatea sa de a se opune opiniilor cu care nu era de acord, fără să-i înfiereze pe cei care le emiteau. De asemenea, mi-a plăcut efortul său de a împăca diferite părţi antagonice, păstrându-şi totuşi ferm şi univoc propria opinie. Uneori mi s-a părut că e chiar prea împăciuitor; de exemplu, atunci când le aducea iarna ceai fierbinte securiştilor care îl păzeau la domiciliu. Pentru mine ei erau duşmani şi mi-era absolut egal dacă sufereau de frig, însă Václav nu şi-a trădat niciodată buna sa educaţie, văzând chiar şi în reprezentantul represiunii pe aproapele său, obligat pur şi simplu să îndeplinească poruncile superiorilor. Pe de altă parte, în contactul personal, această politeţe şi străduinţă de a nu leza pe nimeni erau, bineînţeles, foarte plăcute.

L. V.: Cum ai evalua cei treisprezece ani ai preşedinţiei lui Václav Havel, mai întâi ca preşedinte al Cehoslovaciei (1989-1992) şi apoi ca primul preşedinte al Republicii Cehe (1993-2003)?
P. Š.: Mă bucur că Václav Havel a stat o vreme îndelungată în fruntea ţării mele şi am fost mândră de el. Timp de patruzeci de ani nu resimţeam decât ruşine faţă de reprezentanţii politici ai Cehoslovaciei, cu câteva mici excepţii apărute în situaţii excepţionale. Cred că Havel a ridicat considerabil prestigiul statului nostru şi al naţiunii noastre şi aceasta nu numai la nivelul politicii de vârf. Drept ilustrare, pot să povestesc o întâmplare pe care am trăit-o în 1998 la Baku. În Oraşul Vechi am intrat într-un magazin de antichităţi unde admiram nişte covoare splendide, prea costisitoare pentru posibilităţile mele financiare. Negustorul a înţeles că n-am să cumpăr nimic, dar a ţinut să afle de unde sunt, aşa cum se obişnuieşte în Caucaz. După ce am ieşit din prăvălie şi ajunsesem la colţul străzii, negustorul a fugit după mine, mi-a întins un blid frumos şi mi-a spus: „Asta e pentru tine, dar promite-mi că ai să-i transmiţi salutările mele lui Václav Havel, care e pentru noi toţi o mare speranţă“. N-am uitat să-i transmit acest mesaj care, evident, l-a bucurat.

L. V.: Care crezi că a fost partea prevalentă a personalităţii lui Havel, cea de dramaturg, de eseist, de filosof-moralist sau cea de om politic?
P. Š.: După părerea mea, a fost înainte de toate autor dramatic. De fapt, şi funcţia de preşedinte o percepea sub un anumit aspect vizual, ca pe scenă; de aceea, la începutul primului mandat, a iniţiat crearea unor noi uniforme pentru garda palatului. Atât pe vremea disidenţei, cât şi în funcţia supremă, Havel pregătea diferite întâlniri şi negocieri ca un regizor experimentat, gândindu-se cum să-i aşeze pe participanţi, prevăzând atât replicile, cât şi reacţiile la ele. Avea un simţ pronunţat pentru aşa-zisul timing, fiind convins că trebuie să ştie dinainte cât de lung trebuie se fie un speech sau o intervenţie, inclusiv la întâlnirile la cel mai înalt nivel. Pe de altă parte, trebuie spus că toate acestea sunt numai nişte atribute formale ale activităţii sale, iar conţinutul se bazează pe faptul că Havel a acţionat în politică ca un moralist liberal, străduindu-se să nu depăşească fragila limită care desparte pragmatismul politic de cinism şi să nu-şi murdărească conştiinţa.

L. V.: În ultima vreme, faimoasa lozincă a lui Havel după care „Adevărul şi dragostea trebuie să învingă minciuna şi ura“ este mai degrabă atacată sau luată în derâdere, fără să funcţioneze ca un posibil credo al societăţii. Eşti şi tu de părere că această lozincă, formulată în zilele fierbinţi ale lunii noiembrie 1989, este astăzi demodată sau chiar comică?
P. Š.: Răspunsul e foarte simplu: s-ar putea ca pentru unii aceste cuvinte despre adevăr şi dragoste să sune prea naiv sau chiar caraghios, dar oricum e mult mai bine să fie promovate adevărul şi dragostea decât minciuna şi ura. Adversarii lui Havel recurg la ridiculizarea valorilor pe care el le-a apărat toată viaţa, tocmai din lipsa altor argumente. Lozinca s-a născut în toiul Revoluţiei de Catifea, reflectând nevoia de atunci a oamenilor, dornici de schimbare, de a găsi un numitor comun. Oricum, în calitate de lozincă a funcţionat perfect, deoarece toată lumea o ţine minte până astăzi.

L. V.: Care dintre piesele de teatru ale lui Václav Havel îţi place cel mai mult şi de ce?
P. Š.: În opinia mea, cea mai bună este prima lui piesă, Petrecere în aer liber (din 1963), care anunţă, într-o anumită măsură, toată creaţia dramaturgului. Însă, de plăcut, cel mai mult îmi place piesa intitulată Tentaţia (din 1986), din motive personale. Regizorul Andrej Krob, un bun prieten al lui Havel, a pus în scenă această piesă încă de pe vremea disidenţei. Întâmplarea a făcut ca eu să întruchipez personajul numit Petruška, un personaj care, pe toată durata piesei, nu scoate niciun cuvânt. Rolul mi-a adus o mare satisfacţie, dar şi o anumită suferinţă. Krob nu a lucrat atunci decât cu non-actori, dintre care unii nu reuşeau cu niciun preţ să-şi înveţe rolul. Aşa că eu, tot aşteptând momentul să trec prin scenă ca şi cum aş fi mută, am învăţat practic toate celelalte roluri. Chiar şi astăzi, fiind obligată să ascult fel de fel de speech-uri proaste, îmi vin automat în minte replicile pline de miez din Tentaţie.

L. V.: În calitate de publicistă, ce crezi despre influenţa mass-media din Cehia, care uneori prezintă imaginea lui Havel cu mult respect, dar alteori o tratează ironic şi răutăcios, deformând-o?
P. Š.: Dacă aş urmări numai presa din Cehia, aş ajunge la convingerea că societatea cehă nu-l preţuieşte îndeajuns pe Václav Havel. Dat fiind că trăiesc în sânul societăţii cehe, ştiu bine că lumea îl apreciază, iar criticile din media provin numai dintr-o anumită zonă politică. De exemplu, în unele media s-a vorbit despre aşa-zisa închisoare de lux a lui Havel. Fireşte, e vorba de un nonsens; condiţiile lui nu se deosebeau prin nimic de cele ale celorlalţi prizonieri politici, cum au fost, printre alţii, Václav Benda (mort la 2 iunie 1999) sau Jiří Dienstbier (mort la 8 ianuarie 2011). Însuşi Havel s-a întors după cea de-a doua detenţie grav bolnav, cu sănătatea foarte şubrezită.

L. V.: Cum îl vezi pe Václav Havel: ca pe o fiinţă umană sau crezi, ca şi mulţi alţi comentatori, că încă din timpul vieţii ajunsese să se transforme într-un simbol?
P. Š.: Nu sunt în stare să văd în el doar un simbol, mai ales datorită faptului că şi după ce mandatele sale prezidenţiale s-au încheiat, a fost mereu activ în domeniul său preferat, şi anume în apărarea drepturilor omului. Apreciez enorm intervenţiile sale publice cu privire la politica internă sau cea internaţională, în ultima vreme, de exemplu, cele pentru apărarea reprezentanţilor opoziţiei din Belarus. În această privinţă, Václav Havel este o pasăre rară printre oamenii politici din Cehia, care se poartă, în marea lor majoritate, ca şi cum dincolo de frontiera cehă s-ar termina lumea. Spre deosebire de ei, Havel a gândit totdeauna la scară internaţională, iar gestul solidarităţii sale cu cei persecutaţi în lume a fost pentru el o obligaţie morală. Dar dacă tot e vorba de simbol: sunt convinsă sută la sută că încă după multe decenii, Václav Havel va fi considerat un simbol al faptei (şi al speranţei) că şi în politica cehă poate să apară o personalitate de importanţă mondială. //