Pe aceeași temă
Domnule profesor, v-aţi născut şi aţi copilărit la Bacău. Cum era viaţa unui copil evreu în Moldova anilor 30?
Până la un anumit moment, nu pot să spun că am resimţit evreitatea mea în vreun fel. Dar ajuns în clasa a treia sau a patra primară, mi s-a întâmplat să fiu fugărit de către alţi copii, care, adresându-mi-se cu expresia „măi jidane“, îmi cereau socoteală de ce l-am omorât pe Iisus. Aş putea spune că aşa am aflat că sunt evreu, de la alţii. Aceasta era o scenă foarte frecventă la şcoală, mai cu seamă în a doua jumătate a anilor 30. Majoritatea profesorilor pe care i-am avut au fost oameni oneşti, pe care i-am îndrăgit, dar au existat şi câţiva care îşi manifestau deschis adeziunea la extrema dreaptă, la mişcarea legionară, la A.C. Cuza, la fascism şi la nazism. O făceau chiar şi în sala de clasă, faţă de elevi. Din cauza aceasta, am rămas repetent în clasa a II-a A, la Liceul Ferdinand din Bacău, la materia care îmi era cea mai dragă, limba şi literatura română. Aveam 12 ani. Am fost lăsat mai întâi corigent şi pe urmă repetent, dintr-un motiv stupid: n-am reuşit să recit până la capăt o poezie nici măcar importantă, a unui poet obscur – „Din călătoria-i lungă / Rândunel se-ntoarse acasă…“. A fost o traumă de care m-am vindecat greu. Acei profesori antisemiţi, pe lângă faptul că simpatizau cu extrema dreaptă, erau şi corupţi, aşteptau ca părinţii noştri să vină să le plătească o sumă de bani. Colegi de-ai mei ai căror părinţi au făcut gestul acesta n-au mai rămas repetenţi. Am arătat însă ce pot la bacalaureatul din toamna 1944, la care am fost clasificat pe primul loc din 156 de candidaţi. Situaţia nostimă este că un fiu al profesorului care m-a lăsat repetent a devenit o cunoştinţă apropiată a mea, ne întâlnim uneori, dar nu aduc niciodată vorba despre acel lucru.
Cum aţi resimţit efectele legislaţiei rasiale introduse la începutul anilor 40?
Această legislaţie a durat patru ani: 1940-1944. Numai creştinii aveau dreptul de a frecventa şcolile statului, dar discriminarea nu privea numai şcoala. Purtam steaua galbenă, eram un fel de noncetăţean - asta însemna că, de pildă, dacă eu stăteam la o linie de aşteptare ca să cumpăr pâine, oricine putea să vină şi să mă ducă la coada cozii. La 16 ani am fost trimis la muncă forţată foarte grea, la Doaga Putna, unde căram grinzi de beton pe umeri şi unde au fost şi decese.
Tratamentul acesta dur a fost până la mijlocul războiului. După Stalingrad, treptat, a apărut o ameliorare, din motive evidente - devenea din ce în ce mai clar că războiul e pierdut.
Aţi spus că limba şi literatura română era materia cea mai dragă pentru dumneavoastră. Când aţi început să vă apropiaţi de matematică?
Încă din ultimele clase de şcoală primară şi primele clase de liceu, pasiunea mea a fost literatura, în special poezia şi teatrul. Citeam foarte multă literatură română, franceză, germană etc. Aşa că am suferit mult când am fost „trântit“ la o materie pe care o iubeam. Atunci nu eram ataşat de matematică, era un obiect oarecare de studiu pentru mine. Dar în 1944 mi-a căzut întâmplător în mână o carte despre geometriile neeuclidiene care m-a impresionat puternic. Din pricina ei am fost şi arestat în luna mai 1944, când frontul era deja la Iaşi. Stăteam pe o bancă din centrul oraşului cu doi prieteni şi discutam despre matematică. La un moment dat, unul dintre noi a folosit expresia „partizanii geometriilor neeuclidiene“, deoarece erau unii care le contestau. „Partizan“ era, în acel moment, un cuvânt foarte periculos, pentru că circula zvonul că bolşevicii lansează partizani în spatele frontului. Am fost ridicaţi şi duşi la poliţie ca să spunem ce ştim despre partizani. Am primit câteva perechi de palme din partea unui comisar, apoi am stat închişi 24 de ore, am fost duşi între baionete la Curtea Marţială, dar am scăpat după ce părinţii noştri au plătit cui trebuia de la poliţie, ca să ne dea drumul.
După ce am terminat liceul particular evreiesc din Bacău, imediat după 23 august 1944, aveam dreptul să intru la orice facultate, datorită performanţei de la bacalaureat. M-am dus la Matematică, dar nu eram sigur că voi rămâne acolo, pentru că nu-mi era clar ce se face acolo - am văzut nişte titluri de cursuri pe care nu le înţelegeam, de exemplu „analiză infinitesimală“ şi „numere transfinite“. Numai că, de la primele cursuri, profesorii mei m-au fascinat. Vedeţi, eu am nimerit la Facultatea de Matematică în momentul în care predau acolo cei mai buni matematicieni pe care îi avea atunci România. La şcoală am avut profesori cumsecade, dar erau mediocrităţi. La facultate am descoperit o altă lume, care m-a prins foarte repede.
Care a fost momentul în care v-aţi dat seama de conexiunile dintre matematică şi ştiinţele umaniste?
Evoluţia a fost graduală, dar a început chiar din primul an de facultate. I-am avut profesori pe Miron Nicolescu, Dan Barbilian, Simion Stoilow, Gheorghe Vrânceanu, Octav Onicescu, Alexandru Ghica, mai târziu Grigore Moisil şi de la toţi aceştia am acumulat câte ceva care să mă înveţe că modul matematic de gândire e un fel de a vedea şi a înţelege lumea, adică am deprins treptat universalitatea gândirii matematice. Pentru că în şcoală eram pasionat de umanistică, de literatură, teatru, poezie, filosofie, în facultate am păstrat legătura cu ele, dar treptat le-am văzut pe toate cu ochelarii matematicii. Am trecut pe rând prin lingvistică, informatică, poetică şi literatură, după aceea semiotică, apoi aplicaţii ale matematicii în domeniul socio-uman şi, ulterior, antropologie. Acestea au fost domeniile în care am făcut cercetare de performanţă, am intrat şi în unele comitete editoriale ale revistelor de specialitate din domeniile respective, am publicat, în toate aceste domenii, în reviste internaţionale, am fost invitat la universităţi din toată lumea, iar impactul activităţii mele este vizibil pe google advanced scholar.
Dar frustrarea pe care am simţit-o prin faptul că matematica şcolară mi-a ascuns natura reală a matematicii a hrănit în mine nevoia de a mă ocupa de problemele educaţiei, în general, şi ale educaţiei matematice, în special. Încă din momentul în care am absolvit Facultatea de Matematică, în 1949, am simţit nevoia să mă ocup de sistemul de educaţie, pentru că mi-am dat seama că aici e rădăcina tuturor relelor. Ca să fiu mai precis, rădăcina radăcinilor este la vârsta copilăriei şi adolescenţei. Lacunele extraordinar de grave ale educaţiei la vârsta şcolii primare şi gimnaziale creează situaţii patologice ireversibile, pentru că perioada de la 5-6 până pe la 12 ani este aceea în care se formează deprinderile noastre fundamentale. Ulterior, ceea ce s-a stricat în această perioadă se repară foarte greu. Din această cauză, consider că noi toţi suntem victime ale unui sistem educaţional bolnav.
* * *
Cariera didactică şi ştiinţifică
Solomon Marcus s-a născut la 1 martie 1925, în oraşul Bacău. A obţinut diploma de merit în matematică la Universitatea din Bucureşti, unde a parcurs o lungă carieră didactică (din 1966 este profesor titular, iar din 1991 profesor consultant) şi ştiinţifică (doctor în 1956, doctor docent în 1968). Este membru corespondent al Academiei Române din 1993, membru titular din 2001.
A întreprins cercetări în analiza matematică, lingvistică, poetică şi teoria literaturii, informatică teoretică şi semiotică.
Este autor sau coautor la câteva zeci de cărţi şi la peste 400 de articole în reviste academice de specialitate.
S-a ocupat de coordonare, ediţie, studiu introductiv, prefaţa sau postfaţa la câteva zeci de cărţi. Este autor al câtorva sute de articole pe probleme de interes mai general (educaţional, istoric, filosofic etc.) publicate în câteva zeci de reviste de cultură.
* * *
Care sunt, în opinia dumneavoastră, bolile sistemului de învăţământ de la noi?
Nenorocirea este că, deşi problemele educaţiei agită multă lume şi tot timpul au loc dezbateri la televizor şi în presă, nu se pune degetul pe rănile cele mai grave, ci se discută aspecte superficiale. Dacă-mi permiteţi o metaforă militară, aş spune: „frontul principal al educaţiei îi are ca actori pe elevi, profesori şi părinţi“. Or, dezbaterile pe teme educaţionale, în general, sunt făcute cu persoane din spatele acestui front: oameni politici, gazetari, sindicalişti, destul de străini de problemele de substanţă ale educaţiei.
Sunt foarte activ în acest domeniu, public regulat de mai mulţi ani în revista Tribuna învăţământului şi primesc mereu apeluri de la diverse fundaţii care, multe dintre ele cu bune intenţii, vor să se ocupe de problemele educaţiei. Ele pleacă în general de la teorii despre leadership, despre performanţă, despre creativitate, sloganuri care au devenit pur şi simplu vorbă de lemn, demagogie. Există un decalaj extraordinar între cât de mult se scrie despre aceste lucruri şi cât se realizează în viaţa reală a şcolii. Am mers şi merg tot timpul în şcoli. Anul acesta am publicat Educaţia în spectacol, o carte în care prezint întâlnirile mele din diverse licee şi şcoli generale din Bucureşti şi din ţară. Toate aceste întâlniri oglindite în carte au avut loc în 2009 şi în primele luni ale lui 2010, deci sunt lucruri foarte proaspete şi care pun degetul pe cele mai grave răni ale sistemului nostru educaţional.
Cum au decurs întâlnirile acestea din şcoli?
Multe au fost surprinzătoare. De pildă, am avut întâlniri cu copii de clasa a V-a la Liceul german, unde m-au întâmpinat aliniaţi şi, în momentul în care am intrat, au spus toţi în cor: „Noi suntem copii cuminţi!“. Pentru că eu caut întotdeauna să pornesc dialogul de la ce spun ei, le-am zis: „Am uitat ce este un copil cuminte, vă rog să-mi amintiţi“. Am început să culeg de la ei diverse definiţii ale copilului cuminte şi, dintr-o dată, am pus degetul pe rană, pentru că o definiţie suna aşa: „Un copil cuminte este un copil care nu vorbeşte neîntrebat“. Această definiţie îţi arată cât de nociv este sistemul nostru educaţional! Unul dintre pariurile mele este să dezvoltăm atitudinea interogativă în rândul elevilor, să-i învăţăm pe copii să întrebe. Am fost în Finlanda în iunie şi mi-a povestit un părinte că, având un copil la grădiniţă, educatoarea i-a atras atenţia că fiul lui pune prea puţine întrebări şi că nu e suficient de curios. La noi e situaţia inversă: se dezvoltă ideea, chiar dacă nu e explicit formulată, conform căreia atitudinea interogativă e un act de indisciplină. Un copil care pune o întrebare mai e tolerat, dar când pune a doua întrebare deja deranjează. Asta e situaţia la noi şi în familie, şi în şcoală.
Fostul reprezentant al Comisiei Europene la Bucureşti, Jonathan Scheele, a spus clar: „locul în care se joacă în primul rând integrarea europeană a României este educaţia“, dar a adăugat imediat: „din nefericire, sistemul educaţional românesc este unul complet depăşit“. Uitaţi-vă la evaluările venite de la Banca Naţională a României, care e în afara sistemului educaţional, în care economistul şef, dar şi alţii au spus clar: sistemul nostru educaţional este înapoiat şi aparenţii specialişti pe care îi avem în economie şi în alte sectoare sunt în mare măsură nepregătiţi; din cauza aceasta, productivitatea muncii în România este slabă. Fostul rector al Universităţii Bucureşti, Ioan Mihăilescu, repeta mereu: 85% dintre diplomele eliberate de universităţile româneşti sunt fără acoperire. Nenorocirea este că foarte mulţi oameni ai şcolii trăiesc într-o sferă de automulţumire şi nu sesizează lucrurile acestea. Mulţi dintre cei care au fost miniştri ai învăţământului spun că avem unele şcoli performante şi altele mai puţin performante, adică recurg la afirmaţii care sunt valabile oricând şi oriunde. Ei cred că dificultăţile sunt numai de ordin local şi momentan şi nu sesizează că răul e la bază şi de proporţii.
Cum vedeţi poziţia pe care o ocupă profesorul, dascălul în societatea românească actuală?
Profesorii sunt şi ei victime ale acestui sistem. La examenul recent de titularizare s-au prezentat mii de candidaţi pe un număr de locuri de vreo opt ori mai mic şi doar 37% au luat note de trecere. Aceşti profesori sunt elevii de ieri. Observ aceste racile de la mijlocul secolului trecut. Noi creăm bacalaureaţi care sunt departe de a fi intelectuali - sunt persoane care au dobândit eventual anumite cunoştinţe şi diverse procedee, deoarece învăţământul nostru este centrat pe „cum să faci“, pe instrument, nu pe concept, ceea ce conduce, în ultimă instanţă, la reţetă, la algoritm. Sistemul nostru nu e unul în care să apară în prim plan idei, cultură, istorie, conexiuni între domenii, un mod de a pune în dialog discipline diferite. Aşa cum noi, din punct de vedere biologic, dezvoltăm un anumit metabolism, şi disciplinele au metabolismul lor. Acest metabolism e inexistent în manualele şcolare şi profesorii, fiind formaţi în acest fel, nu le spun elevilor, de pildă, că matematica de gimnaziu furnizează bazele pitagoreice ale muzicii occidentale sau că modul în care noi reacţionăm prin senzaţii la diverse excitaţii exterioare urmează anumite regularităţi matematice, descoperite de Weber şi Fechner în secolul al XIX-lea. Profesorul a învăţat în şcoală o matematică suficientă sieşi, deci separată de restul lumii; cum să-i cer să predea o matematică în care să apară raza ei universală de acţiune, când el nu a avut acest antrenament? Cred că am pronunţat acum un cuvânt cheie: „antrenament“. Nu putem face totul peste noapte, dar trebuie să se vadă un antrenament în direcţia bună şi acest antrenament nu se face. De exemplu, pentru a putea avea programe şi manuale bune peste cinci ani, antrenamentul trebuia început în urmă cu cel puţin cinci ani.
Aşa cum în justiţie funcţionează prezumţia de nevinovăţie, în educaţie ar trebui să se adopte prezumţia rezervei critice, a dreptului la îndoială, la dezacord, fără de care formarea gândirii personale a elevului nu e posibilă. Trebuie să-l antrenezi pe elev în acest itinerar absolut natural, care prelungeşte curiozitatea lui de copil. Atunci când i se spune ceva de la catedră sau citeşte ceva în manual, datoria lui e să fie foarte atent, dar apoi să-şi dezvolte libertatea de a decide dacă a înţeles ce i s-a spus sau ce a citit şi să-şi manifeste dreptul de a întreba, de a cere lămuriri. Fără toate aceste etape, se alege praful din toată educaţia. Acestea sunt răni grave ale educaţiei, despre care nu se prea vorbeşte.
În ultima lună, este în discuţie o carte, Idolii forului, care pledează pentru intervenţiile în viaţa publică ale intelectualilor strict specializaţi şi dezavuează prezenţa în „for“ a celor enciclopedişti. Ce părere aveţi despre această idee?
Am parcurs cartea respectivă, ea include studii care trebuie judecate fiecare separat, sunt acolo autori de diverse calibre. O citesc cu interes. Dar mă voi referi la Sorin Adam Matei şi la ideea sa, prezentă în întrebarea pe care mi-o adresaţi. Opoziţia dintre generalişti şi specialişti este o falsă problemă sau o formulare nefericită a relaţiei dintre parte şi totalitate. Nu cumva ea este expresia frustrării pe care o resimt unii diplomaţi universitari, care nu au exerciţiul discursului public neplictisitor? În mod special pentru România, distincţia propusă de S.A. Matei este inoportună, creatoare de confuzie, deoarece avem o inflaţie de specialişti care se justifică prin diplome universitare şi am văzut mai sus care este situaţia celor mai mulţi dintre ei. Dar mai este un aspect. La fiecare întâlnire cu promoţii mai vechi, constatăm că tot mai mulţi dintre ei nu mai lucrează în domeniul diplomei pe care au primit-o la absolvire, ci în altele, uneori foarte diferite de cel al diplomei. Din ce în ce mai mult, segmentarea pe discipline clasice, care au jalonat un anumit profil al profesiilor, nu mai corespunde epocii actuale. Disciplinele se amestecă, tot mai multe reviste internaţionale sunt consacrate unor paradigme universale, se referă la sisteme, la complexitate, la semne, la temporalitate, la comunicare etc. Devine tot mai mare presiunea combinării stilului de tip eseu cu cel de tip tehnic, bazat pe un anumit tip de simbolism. Mergând mai departe, noi cerem astăzi oricărui om de ştiinţă să fie în stare să raporteze domeniul său la ansamblul culturii. Motivaţia e simplă: cele mai mari probleme ale omenirii, în ultimii 60 de ani, s-au rezolvat nu prin acţiunea unei singure discipline, ci printr-o conlucrare. Marele proiect al genomului uman nu s-ar fi realizat niciodată numai cu biologi. A trebuit ca biologii să colaboreze cu informaticienii, cu matematicienii, cu lingviştii, cu antropologii etc. Tipul de cercetător preconizat azi tot mai mult este cel care, plecat dintr-un anumit domeniu, dezvoltă un metabolism tot mai intens cu restul lumii. I-aş da ca exemple, din domeniul matematicii şi fizicii, pe Freeman Dyson şi pe Yuri Manin, care acum au o rază universală de reflecţie.
Problema nu este deci de a argumenta că generaliştii lui Matei sunt de fapt specialişti sau invers (cum au procedat unii), ci de a sesiza care este problema reală a culturii române, pe care ambele tabere o ignoră: comunicarea culturală şi validarea operelor în cultură se fac la nivel internaţional. Sigur, poţi să dai exemple extreme, cum e literatura, unde dependenţa de o anumită limbă e puternică, dar şi aici câştigă teren viziunea globală. De pildă, este o prejudecată pe care, din păcate, o au încă foarte mulţi, conform căreia ceea ce se scrie despre specificul românesc nu interesează în afară. De aici rezultă că, dacă scrii despre limba română, despre literatura română, despre istoria României, acestea sunt teme care din capul locului nu-şi pot avea locul în reviste internaţionale. Or, asta e complet fals. Revistele internaţionale de lingvistică au conţinut întotdeauna şi articole despre cele mai particulare idiomuri. Totul este cum le tratezi şi în ce perspectivă istorică şi culturală le încadrezi. Exemple concludente, prea puţin urmate: Matei Călinescu şi Virgil Nemoianu. Observaţi modul exemplar în care Nemoianu a plasat în context universal Societatea Junimea. Avem o sumedenie de institute de cercetare economică, dar foarte greu găseşti autori români în reviste profesionale internaţionale. Situaţia este similară în sociologie, în psihologie, în filosofie, în lingvistică şi în teorie literară. Eu nu neg importanţa scenei culturale autohtone. Dar la nivel de cercetare, ea nu are voie să se rupă de scena internaţională.
* * *
Situaţie dezastruoasă
Când merg în şcoli, directorii mă primesc cu zâmbete: „să vă arătăm ce activităţi foarte frumoase avem, elevi care merg la olimpiade etc.“.
Dar cum se face că în toate şcolile mi se etalează lucruri de laudă şi apoi, când mă uit la monitorizările făcute din afara sistemului educaţional, aflu că situaţia este, în ansamblu, dezastruoasă?
Prea mulţi inspectori
Tot acest aparat supraîncărcat de inspectori - judeţeni, de specialitate, generali, de la minister etc. – este pur şi simplu parazit. 90% din ceea ce face această armată de profesori este o activitate inutilă în cel mai bun caz, dacă nu chiar dăunătoare. Iar modul de atribuire a gradelor în învăţământ e complet irelevant şi foarte cheltuitor.
* * *
Interviu realizat de RĂZVAN BRĂILEANU
