Pe aceeași temă
Care sunt principalele proiecte finanţate de DPRRP?
Departamentul Politici pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni, pe care îl conduc, finanţează proiecte foarte diverse pentru că cei care solicită sprijin de la noi, în cadrul sesiunii de finanţare, au idei diferite, iniţiative sectoriale foarte bune reflectate în proiecte de interes şi cu impact pentru comunitate. Pentru activitatea noastră impactul este un element vital, pentru că vrem ca un public cât mai larg de români să aibă acces la rezultatele proiectelor colegilor lor. Ghidul de finanţare după care lucrăm este destul de generos, în opinia mea, cu potenţialii doritori şi beneficiari, oferindu-le acestora posibilitatea de a identifica un spaţiu unde se pot încadra.
Anul acesta finanţăm proiecte precum editarea unor publicaţii, albume şi enciclopedii, achiziţia de materiale didactice, dotarea unor şcoli şi biserici, efectuarea de lucrări de reabilitare, organizarea unor festivaluri, serbări populare, şcoli de vară, pentru a enumera doar câteva dintre ariile tematice cuprinse în programele de finanţare.
Aminteam impactul proiectelor pentru comunitate. Ne vom ghida din ce în ce mai mult şi după acest criteriu, pentru că am vrea ca mulţi dintre românii din afara graniţelor să acţioneze ca multiplicatori de identitate, să organizeze evenimente sau să creeze proiecte pentru viitor. Am tot respectul pentru cei care colecţionează elemente de identitate, dar după cum ştiţi, o expoziţie sau un muzeu bun trebuie să adune un public cât mai larg. Pe scurt, dorim ca viitorii noştri beneficiari să vină în întâmpinarea direcţiilor de sprijinire a românilor de pretutindeni, enunţate inclusiv prin strategia inițiată și aprobată la finalul lunii aprilie, de către Cristian David, ministrul delegat pentru românii de pretutindeni.
Există abordări diferite ale DPRRP faţă de diaspora românească din Occident şi cea din jurul graniţelor României?
Pentru noi românii sunt români, oriunde s-ar afla, atât timp cât aceştia îşi asumă în mod voluntar identitatea românească şi doresc să aibă legături cu România. Există, însă, abordări adecvate, circumscrise fiecărei situaţii în parte, pentru că aceste comunităţi au un specific aparte, trăiesc în medii şi contexte diferite şi nu se confruntă constant cu aceleaşi situaţii. În Occident comunităţile de români s-au sedimentat în valuri succesive, iar stabilirea lor acolo a fost determinată de raţiuni variate. După 1989, migraţia către Occident a avut motivaţii economice, de natură personală şi profesională, pentru că o piaţă liberă se traduce prin mai multe oportunităţi. După intrarea în UE, spaţiul european a devenit mai atractiv şi mai uşor de accesat de către români.
În vecinătatea istorică, regăsim comunităţi de români, fixate acolo de ceva vreme, în alte condiţii. Aceste comunităţi sunt preponderent rurale şi nu au mereu o relaţie lină cu autorităţile locale. În acelaşi timp, însă, am descoperit cu mare satisfacţie că aceste comunităţi sunt un rezervor deosebit de tradiţii şi obiceiuri româneşti. Aş aminti aici tradiţia veche a Mărţişorului sau tradiţia „Malanca” din Ucraina, care se ţine în noaptea de 13 ianuarie, la marcarea Anului Nou pe stil vechi. Acest obicei presupune un joc complex de roluri, cu costumaţii şi măşti speciale şi un scenariu bine stabilit. Aceste practici sunt cu adevărat spectaculoase şi adaugă o bogăţie distinctă la moştenirea culturală europeană, constituind o parte valoroasă a patrimoniului imaterial de sorginte românească. În mod surprinzător sau nu, identitatea se păstrează, uneori, mai bine în condiţii mai grele, atunci când ea este mai folosită şi mai afişată, pentru ca autorităţile locale să nu ocolească specificul şi nevoile celor care o îmbrăţişează.
Unele state din vecinătate nu sunt membre ale Uniunii Europene, ele pot să aibă prevederi legislative diferite de cele care se aplică în UE şi nu putem discuta cu ele anumite chestiuni în cadrul UE, cum putem cu statele membre. Astfel că abordăm multe teme în comisii bilaterale, dedicate gestionării unor chestiuni complexe.
Dincolo de diferenţele dintre comunităţi, care se reflectă inclusiv prin nivelul economic al acestora, acestea au nevoie de sprijin atent direcţionat şi de răspuns la multe dintre problemele lor. Noi oferim o parte din acest sprijin, iar în Ministerul Afacerilor Externe românii din afara graniţelor constituie o preocupare serioasă de politică externă.
Cum aţi descrie relaţia pe care DPRRP o are cu autorităţile ucrainene, în ceea ce priveşte respectarea drepturilor culturale ale minorităţii româneşti ?
Am efectuat recent o vizită în Ucraina (16-22 iunie 2013), în cadrul căreia am avut întâlniri cu autorităţile ucrainene şi cu comunităţile de români din Ucraina. Am ridicat o serie de probleme în faţa autorităţilor ucrainene, pe care le-am asigurat de faptul că ne vom interesa întotdeauna de soarta românilor noştri de acolo. Chiar înainte de vizita mea în Ucraina, am fost şocat să văd cum capul bustului lui Mihai Eminescu, care de abia fusese amplasat la Hliboca, a fost decapitat. Autorităţile ucrainene i-au prins pe cei în cauză şi pentru acest fapt le-am mulţumit personal şi când am fost în Ucraina. Totodată, le-am semnalat autorităţilor ucrainene dorinţa românilor din Ucraina de a organiza manifestări culturale de anvergură, pentru care au nevoie de un acces rapid la săli de concerte, teatre, expoziţii, într-un cuvânt, spaţii adecvate pentru acest gen de evenimente. Un exemplu în acest sens este Anatol Popescu, preşedintele Asociaţiei „Basarabia” din regiunea Izmail, care a solicitat, în repetate rânduri, să i se ofere posibilitatea închirierii sălii de concerte „Taras Şevcenko” din Izmail pentru a marca 110 ani de la moartea compozitorului Gavriil Musicescu, care s-a născut la Izmail şi a murit la Iaşi. Domnul Anatol Popescu a fost foarte consecvent în demersul său, dar s-a lovit de un refuz din partea autorităţilor, reclamând o atitudine refractară a statului ucrainean în ceea ce priveşte alocarea unui spaţiu.
De asemenea, menționez că am oferit părţii ucrainene argumente temeinice care provin din însăşi situaţia minorităţii ucrainene în România. Uniunea Ucrainenilor din România primeşte finanţare consistentă de la bugetul de stat (peste 1 milion de euro anual), primeşte sedii în locaţie şi alte facilităţi. În plus, statul român sprijină publicaţii ale ucrainenilor din România, reviste, cărţi, etc.
Am solicitat şi vom continua să solicităm părţii ucrainene să acorde un regim similar românilor din Ucraina cu cel pe care statul român îl oferă ucrainenilor din România. Din punctul meu de vedere, România este un model în ceea ce priveşte tratarea minorităţilor naţionale în cadrul Uniunii Europene. În România, uniunile minorităţilor beneficiază de reprezentare parlamentară pe criterii etnice, primesc o serie de facilităţi din partea statului, iar structurile decidente guvernamentale iau în calcul inclusiv adoptarea unor schimbări legislative, care să permită sporirea gradului de confort pentru minorităţile naţionale (utilizare şi expunere de simboluri identitare, consultarea organizaţiilor cetăţenilor care aparţin minorităţilor naţionale).
Românii din Ucraina sunt oameni foarte dedicaţi limbii şi culturii române. Generaţia tânără este dornică să acceseze fonduri din surse variate, să pună pe picioare proiecte competitive şi să aibă relaţii cu România. Personal, nu cred că este mereu uşor să îţi asumi identitatea de român în Ucraina, dar cred că partea ucraineană înţelege deja faptul că minorităţile naţionale reprezintă o sursă de diversitate. De asemenea, ele sunt un test al acceptării celuilalt, chiar dacă acesta este diferit din punct de vedere lingvistic sau etnic. Uniunea Europeană pune un accent deosebit pe respectarea drepturilor omului şi ale minorităţilor naţionale şi încearcă să asigure protecţie tuturor cetăţenilor, fără discriminare. Ucraina este pe cale să înveţe acest lucru, cum am făcut-o şi noi la momentul iniţial al integrării. Intenţionez să revin în Ucraina pentru a continua dialogul început cu comunităţile de români de acolo şi cu autorităţile centrale şi locale.
Cum aţi descriere relaţia pe care DPRRP o are cu autorităţile sârbe, în ceea ce prieşte respectarea drepturilor culturale ale minorităţii româneşti din Serbia ? Cum au evoluat aceste relaţii şi situaţia minorităţii româneşti din Valea Timocului după semnarea Protocolului privind minorităţile dintre România şi Serbia (în martie 2012) ?
După cum aţi observat, anul 2013 a marcat o intensificare a contactelor diplomatice româno-sârbe. În mod tradiţional, România şi Serbia au relaţii constructive şi sunt interesate de aprofundarea relaţiilor bilaterale. România va sprijini parcursul european al Serbiei şi va furniza, dacă este nevoie, expertiză într-un eventual proces de aderare şi integrare.
Am efectuat o serie de deplasări în Serbia în ultimele luni şi am discutat cu românii de acolo despre situaţia şi problemele lor. În Timoc situaţia este destul de diferită de Voivodina. În această zonă ne concentrăm, împreună cu partenerii sârbi, pe eliminarea obstacolelor în activitatea BOR, pe accesul mult mai lărgit (în prezent, limitat) la învățământul în limba română, pe accesul la mass-media de limba română (în prezent, redus), pe eliminarea criteriilor de separare artificială între români și vlahi și pe eliminarea oricăror elemente care ar duce la slavizarea minorității române.
Aşteptăm ca, în urma protocolului din 2012 între România şi Serbia, să avem un acces mai larg al românilor din Serbia la programe radio şi TV în limba română. În general, ne dorim o extindere a accesului românilor din Timoc la tot ceea ce înseamnă cultura română, cu sprijinul autorităţilor sârbe.
Românii din Timoc vorbesc limba română. De asemenea, faptul că România a deschis recent un Consulat General la Zaicear este un lucru foarte bun pentru comunitatea de români din regiune, pentru că au acolo un punct de sprijin suplimentar.
Personal, cred că Serbia va manifesta suficientă deschidere în ceea ce priveşte drepturile românilor de pe teritoriul ei, pentru că abordările europene în materie îi indică deja Belgradului care este natura dezbaterilor despre minorităţi în cadrul UE. Într-o Uniune atât de compozită, minorităţile sunt exact acel element specific, acel liant care ne face să ne gândim profund la drepturile omului şi mai cu seamă la respectarea lor.
Care este situaţia şcolilor cu predare în limba română din Transnistria cărora regimul de la Tiraspol le încalcă dreptul de a folosi alfabetul latin în procesul educaţional?
În regiune funcţionează 8 şcoli româneşti (6 îşi desfăşoară activitatea în teritoriul controlat de autorităţile transnistrene) cu predare în limba română, cu grafie latină, care au rămas unicul pol de asigurare a învăţământului de stat în limba română. Este vorba despre Liceul „Lucian Blaga” din Tiraspol (fosta şcoală nr. 20), Liceul Teoretic „Alexandru cel Bun” din Bender (fosta şcoală nr. 19), Internatul pentru Orfani din Bender, Liceul Teoretic „Evrika” din Râbniţa (fosta şcoală nr. 12), Gimnaziul din Corjova, Gimnaziul din Roghi, Liceul Teoretic „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Grigoriopol/Doroţcaia şi Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” din Dubăsari/Cocieri.
În septembrie 1992, Sovietul Suprem de la Tiraspol a adoptat „legea limbilor”, aflată şi în prezent în vigoare, iar articolul 3 al acestui text prevede faptul că limba „moldoveneasca”, limba rusă şi limba ucraineană sunt „limbile oficiale”. Totodată, articolul 6 al textului de lege enunţa faptul că alfabetul chirilic este singura formă scrisă a limbii moldoveneşti, dar la articolul 26 era stipulată libera alegere a limbii de educaţie pentru copii. În acest context, părinţii copiilor au putut opta pentru limba română, cu grafie latină, fără ca structurile administrative de la Tiraspol să aibă obligaţia de a finanţa acest tip de învăţământ. Din 1995 cele opt şcoli amintite mai sus sunt finanţate de către Ministerul Educaţiei din Republica Moldova.
Situaţia celor opt şcoli nu este una uşoară. Ele au nevoie de finanţare permanentă şi de sprijin consistent pentru dotările necesare.
Dintre cele opt şcoli menţionate condiţii mai bune are şcoala din satul Roghi, raionul Dubăsari. Cel mai greu activează liceul din Grigoriopol, care își desfăşoară activitatea în Doroţcaia. Elevii trec zilnic punctele de frontieră pe ruta Grigoriopol – Delacău – Crasnogorca – Doroţcaia, iar unii dintre ei au de parcurs încă 7 km în plus faţă de cei 10 dintre Grigoriopol şi Doroţcaia (pentru că provin din satele din împrejurimi). Liceul utilizează autocare pentru transportul elevilor pe care le închiriază. Aşadar, există costuri pentru închirierea autoturismelor şi pentru combustibilul folosit.
Regimul de la Tiraspol foloseşte şi pârghia presiunii taxării excesive, încercând astfel să reducă nivelul financiar al profesorilor şi să descurajeze activitatea acestora. Să ne mai amintim şi faptul că profesorii, copiii şi părinţii au fost supuşi adeseori unor presiuni ridicate. În ceea ce priveşte grafia limbilor, cred că este clar că limba română se scrie cu grafia latină, aşa cum limba rusă se scrie cu grafia chirilică. Aceste încălcări au fost constatate şi condamnate inclusiv de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Hotărârea CEDO din 19 octombrie 2012, prin care Federaţia Rusă a fost condamnată pentru încălcarea drepturilor copiilor din Transnistria la educaţie).
Numărul elevilor care frecventează cursurile şcolilor de limba română a scăzut simţitor de la an la an. În acest ritm, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa evaluează (într-un raport publicat în februarie 2013) că în 2020 multe dintre aceste unităţi de învăţământ vor avea sub 100 de elevi per şcoală. În timp ce autorităţile transnistrene oferă explicaţii precum calitatea îndoielnică a profesorilor sau a programei şcolare, Ministerul Educaţiei de la Chişinău şi profesorii şcolilor cu predare în limba română oferă următoarele motive pentru reducerea numărului de elevi: închideri de şcoli şi presiuni repetate care au descurajat părinţii; condiţiile efective ale şcolilor, distanţele lungi, transportul greu accesibil; faptul că diplomele şcolilor nu sunt recunoscute în Transnistria de instituţii de învăţământ superior şi de către angajatori; condiţiile mai atractive în şcolile şi grădiniţele de limba rusă.
Există şi situaţia şcolilor moldoveneşti, cu predare în grafia chirilică, care cunosc, la rândul lor, o reducere substanţială a numărului de elevi. Gândiţi-vă că mulţi dintre copii trec Nistrul, unde înţeleg limba, dar sunt obişnuiţi să scrie cu grafia chirilică aşa-zisa „limbă moldovenească”, care este de fapt limba română. Această situaţie este dramatică, absurdă şi pare uneori ireală.
Anul acesta, DPRRP a alocat finanţări către regiunea transnistreană. Astfel, liceul „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Grigoriopol a fost sprijinit pentru achiziţia unui autovehicul, grădiniţa din Varniţa (localitate situată în zona de securitate) a primit ajutor pentru efectuarea unor lucrări de reabilitare, iar Asociaţia „Lumina” a Pedagogilor Transnistreni a primit sprijin pentru tipărirea unei lucrări privind represiunea comunistă în Transnistria.
Se poate vorbi despre un interes real al tinerilor etnici români din jurul graniţelor României pentru cultura românească (având în vedere politicile de ucrainizare/sârbizare promovate de statele vecine şi faptul că pentru cetăţenii Republicii Moldova, cetăţenia românească reprezintă accesul liber către UE) ?
Cu siguranţă că da. Cultura românească este o cultură europeană, care adaugă nuanţe aparte peisajului european. Latinitatea limbii şi asocierea prin romanitate cu Spania, Franţa, Italia şi Portugalia constituie elemente de integrare accelerată în peisajul cultural occidental. În acelaşi timp, însă, cred că România trebuie promovată mai mult în cadrul comunităţilor istorice, iar aceasta este una dintre datoriile noastre. Familiarizarea cu România vine mai întâi prin limbă şi familie, dar ea trebuie să continue, pentru tinerii români din jurul graniţelor, prin studii în România şi contacte cu cât mai mulţi români de vârsta lor. Tinerii români din zona de vecinătate trebuie să cunoască România, să înţeleagă că au rădăcini europene. La orice încercări de ucrainizare sau sârbizare, românii din Ucraina şi Serbia pot răspunde prin accentuarea rezistenţei prin identitate şi prin semnalarea eventualelor abuzuri către România şi Uniunea Europeană.
Cred că, pentru cetăţenii Republicii Moldova, cetăţenia română nu înseamnă doar accesul liber în Uniunea Europeană. Românii din Republica Moldova sunt conştienţi de rădăcinile lor româneşti, de comunitatea de limbă şi istorie, de legăturile puternice. Această înrudirea este evidentă şi ea este un fapt istoric şi cred că cetăţenii Republicii Moldova sunt interesaţi să descopere natura acestei relații, să descopere şi să cunoască România. În opinia mea, orice vorbitor de limba română din Republica Moldova va avea mult de câştigat dacă vine să vadă şi să cunoască România, pentru a înţelege că la depărtare de câteva zeci de kilometri există un stat UE, unde se vorbeşte aceeaşi limbă, un stat pe teritoriul căruia au luat naştere poporul şi naţiunea română.
Interviu cu Stejărel Olaru, secretar de stat MAE, realizat de Ileana Racheru
