Companiile internaționale sub focul autorităților fiscale

Ele au existat și în istoria mai în­de­păr­tată, fiind vehicule pentru expansiunea co­lonială a Marii Britanii, Olandei, Franţei, Bel­­giei etc. În vremurile noastre, multe com­panii cu operațiuni globale cu greu pot fi privite ca având identitate na­țio­nală; forța lor este foarte mare și, adesea, ele sunt in­cluse în galeria de actori nonstatali care miș­că treburile în spațiul global.

Globalizarea din ultimele decenii a în­ce­țo­șat repere de formulare a politicii eco­no­mi­ce pentru state, guverne; mă refer, de pil­dă, la problematica fiscală, la preo­cu­pa­rea statelor pentru a avea venituri fiscale adecvate. Operațiuni crosfrontaliere s-au dez­voltat în virtutea lanțurilor de ac­ti­vi­tăți globale (global supply chains), în con­diții diferite de dotare cu factori de pro­duc­ție ale statelor, de regimuri fiscale nu si­milare. Companiile globale sunt atrase de randamente diferite, de costul fac­to­ri­lor de producție, de regimuri de fiscalitate mai favorabile; ele încearcă să maximizeze câștiguri, să minimizeze costuri, inclusiv taxe și impozite – altfel spus, să op­ti­mi­ze­ze în sensul cel mai larg. Optimizarea (fis­cală și nu numai) face parte din logica de mișcare și fructificare a capitalului.

Criza financiară și economică din ultimul deceniu a accentuat dificultăți ale statelor și a scos în evidență practici mai puțin bu­ne ale firmelor globale. Contextul este de­fi­nit de deficite bugetare în creștere ful­gu­rantă în nu puține țări, după izbucnirea cri­zei în 2008, cu preluarea la datoria pu­blică a unor datorii private, erodarea ca­pa­cității statelor de a furniza bunuri publice de bază, slăbirea puternică a coeziunii so­ciale (a „cimentului“ ce ține o societate îm­preună) etc. Acest context explică de ce tot mai multe guverne din statele in­dustrializate reexaminează regimurile fis­cale care permit firmelor globale să „op­ti­mizeze fiscal“, cu bune și rele. OCDE (or­ga­nizație ce reunește țările in­dus­tria­li­za­te), G-20, alte organizații internaționale (inclusiv FMI și Banca Mondială), Co­mi­sia Europeană (ca reprezentant al statelor membre ale UE), SUA etc. redesenează ca­drul fiscal în care operează firmele glo­bale. Și lupta contra paradisurilor fiscale (tax havens) face parte din acest efort. Sunt de evocat aici dezvăluirile legate de PanamaLeaks, LuxLeaks, ce ilustrează ex­ten­sia și adâncimea corupției, a evaziunii fis­cale și a evitării plății taxelor și im­pozitelor –„portițe“ și subterfugii pe care le folosesc oameni avuți, politicieni, firme cu operațiuni crosfrontaliere, bănci și alte entități financiare. La acest șir trebuie adău­gate crima organizată, persoane ce au legături cu finanțarea terorismului.

Firmele globale aduc beneficii când con­tri­buie la o bună alocare a resurselor, la trans­fer de know-how, la progres econo­mic în țări mai puțin dezvoltate. Ele sunt prezumate a promova practici bune (good practices), mai ales că nu ezită să critice prac­tici „neprietenoase“ ale statelor, când interesele le sunt afectate. De aceea, când prac­ticile lor sunt discutabile, inclusiv în privința conformării fiscale, este temei pen­tru a fi luate la întrebări. Iată o cla­si­ficare a conduitei companiilor ce operează în mai multe jurisdicții fiscale, în funcție de mo­dul în care plățile fiscale sunt fă­cute:

- legale și corecte (fair), în sensul că se res­pectă legea în literă și spirit;

- legale și mai puțin corecte când se fruc­ti­fi­că portițe din legislație și, adesea, se in­fluențează cadrul normativ (și prin pre­si­uni politice) pentru obținere de faci­li­tăți;

- ce este (pare să fie) legal, dar este în fapt furt de valoare adăugată, când se re­cur­­ge la operațiuni financiare de extragere de re­surse (gen profit-shifting) și care sunt de­tri­mentale, mai ales pentru state mai pu­ţin dezvoltate, cu probleme bugetare acute.

Oricât ar fi de faimoase și de promotoare de progres, dacă nu își onorează obligațiile fis­cale, firmele au de ce să fie sub focul au­torităților naționale. Și are deplină just­i­fi­care efortul de combatere a acestor prac­tici. Așa se cuvine să înțelegem aplicarea în legislația din România și a Directivei (UE) 2016/881 în ceea ce privește schim­bul obligatoriu de informații de natură fis­cală (obligația firmelor de a furniza sis­te­matic rapoarte ce includ informații pri­vind veniturile, câștiguri și pierderi, ca­pi­ta­lul declarat, profitul nedistribuit, per­so­na­lul și imobilizările corporale). Audierile din Parlamentul European privind Lux­Leaks, evaziunea fiscală (care înseamnă pierderi anuale de sute de miliarde de eu­ro pentru autoritățile naționale) indică ati­tudinea opi­niei publice față de acest fenomen.

În România, unde veniturile fiscale sunt cir­ca 26% din PIB (2016), cele mai scăzute din UE, combaterea evaziunii fiscale tre­buie să fie o prioritate maximă; date pri­vind gradul de conformare, indisciplina fi­nanciară (a se vedea și analize ale unor co­legi de la BNR) ilustrează slăbiciuni insti­tu­ționale mari, conivențe blamabile, pratici rele ale unor firme autohotone și ale uno­ra controlate de capital străin, ale unor firme internaționale.

Companiile globale au vizibilitate și pu­te­re. Într-o lume tot mai frământată și su­pu­să unor șocuri adverse multiple, ele tre­buie să se dovedească buni cetățeni (națio­nali, globali) în ce privește onorarea obli­gațiilor fiscale. Fiindcă nu poți avea afa­ceri prospere și te bucura de respect dacă oamenii suferă.