Raluca Alexandrescu

Problema lipsei de transparență relevate de ultimul episod al tristei telenovele a legii educației depășește cadrul incompetenței obtuze sau al fidelităților clientelare sectoriale.

Lipsa datelor colectate unitar la nivel național devine partea cronică a unei suferințe generalizate a administrației românești, unde politicile publice sunt basme cu feți-frumoși și ilene cosânzene.

Tabloul dezolant al unui sistem unde educația nu mai are altă funcție decât să sune bine într-un program politic de adormit copiii nu lasă loc, din păcate, de prea multă speranță.

Rezervele unor state referitoare la țara noastră relevă importanța apartenenței europene în cazul unui stat cu o corupție sistemică, așa cum se arată a fi România.

Finanțarea partidelor și justificarea cheltuielilor făcute de acestea sunt o temă majoră de sociologie politică. Urmărind sursele și destinațiile banilor, se poate teoretic stabili o filiație de rețele.

Domnia legii nu e decât un pretext transparent, iar pledoaria pentru „valori”, competență, selecție meritocratică, „adevăr” se așază mereu sub umbra dublului standard.

Legile sunt amendate și amenajate după chipul și asemănarea clientului zilei, educația se croiește în funcție de interesele de business ale unuia sau altuia din antreprenorii în domeniu.

Proiectul Legii Educației ne oferă în fiecare săptămână noi surprize – în general neplăcute – despre peisajul furnizat de viitoarea cultură politică a României Educate.

România educată este un proiect de țară inexistent, deși mereu evocat în campanii electorale, care a subminat capacitatea de proiecție în timp pe mai multe generații.

Problema rămâne, fundamental, aceeași, pentru că de la un an la altul nu poate fi vorba de ameliorări structurale, ci de variații date de formularea subiectelor.

Decizia Curții Constituționale în privința chestiunii retragerii diplomei de doctor a coincis cu perioada de încheiere a procesului de redactare a lucrărilor de licență și a disertațiilor de master în univ

O dată la patru sau cinci ani, o selecție neinspirată de triste figuri se urcă în mașină, își iau rămas-bun, dar nu ajung să pornească vreodată motorul.

Agenda europeană se rezumă în România la „fondurile europene”, niciunul dintre actorii politici principali nu a inițiat o discuție publică în privința proiectului european.

Privit din capitalele UE, noul mandat al lui Macron retrezește speranțe legate de viabilitatea proiectului european.

Războiul actual va adânci criza politică și economică deja provocată de pandemie, iar democrațiile liberale vor cunoaște poate vremuri și mai grele decât cele deja trăite.

Iohannis e prezentat de cercurile guvernamentale drept un geniu diplomatic, apreciat de cancelariile nord-atlantice, care se roagă de el să accepte noua misiune de secretar general al NATO.

În România, din păcate, mișcarea sindicală arată precum democrația: cu multe adjective. Democrația e incompletă, neterminată, captivă unei oligarhii corupte. Așa și sindicatele.

Educația e victimă sigură a narațiunii care combină abil, insidios și doar aparent paradoxal național-comunismul cu anticomunismul, ortodoxismul identitar și libertarianismul reacționar.

Nu se mai simte nici măcar umbra vreunei preocupări legate de compatibilitatea cu funcția.

România pare încă suspendată în logica ciclică: ce semn mai convingător decât rotativa guvernamentală, care ia ostatice fâșii întregi dintr-un viitor considerat proprietate personală?

Reîncep cursurile. Ministrul dă vina pe „impredictibilitatea pandemiei” pentru a scuza absența strategiilor sau măcar a proiecțiilor.