Andrei Cornea

Fascismul românesc (în varianta lui neolegionară) e viu, militant. Se servește de neatenția sau de complezența noastră, cât și de complicitatea „organelor”.

Căci, să fie clar: duminica trecută, România a evitat la limită să cadă în fascism și neolegionarism, pudic rebotezate „nativism” sau „suveranism”.

Un lucru pare să fie clar: România intră zgmotos în era iliberalismului și a renașterii miturilor antisemite și naționaliste.

Un adevăr vechi de când lumea, dar de care uităm, este că acei conducători despre care se vorbește intens și cu pasiune pe lume sunt, de cele mai multe ori, detestabili.

Majoritatea oamenilor nu pot decât cu greu și pentru puțină vreme respira aerul tare și eteric al libertății: au nevoie repede de o atmosferă mai familiară care-i deresponsabilizează și îi infantilizează.

„Nostalgia”, departe de a fi o inocentă, dulce-amară autocompătimire, a fost construită devenind treptat o pasiune politică solidă, bine instrumentată și cu obiective precise.

Marginalii au devenit centrali, ceea ce face ca, dacă refuzi să alegi puterea, nu-ți mai rămâne, în spectrul democratic, aproape nimic semnificativ. De asta regret atât de mult declinul USR.

Mentalitatea tradiționalistă nu vede abuzuri severe, acolo unde ele, de fapt, sunt; pe de alta, ea sancționează sever abuzuri unde probabil că nu sunt, sau sunt numai erori, dar nu intenții malefice.

Recunosc. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată de treizeci și patru de ani. Sunt asemenea celebrului personaj care întreabă: „Eu cu cine votez?”.

Unii intelectuali publici apropiați de Biserică, când n-au salutat cu entuziasm noile canonizări, au tăcut, în cea mai mare parte. Dar mai este timp să vorbească.

Franța, ca de altfel și alte multe țări din Uniunea Europeană și America de Nord, rămâne profund divizată. Dar divizată nu înseamnă „predată”.

Coaliția PSD-PNL și Nicușor – victorioși. ADU – înfrângere. AUR – dezamăgitor.

Coaliția PSD-PNL și Nicușor – victorioși. ADU – înfrângere. AUR – dezamăgitor.

Cel mai probabil mi se pare că instituțiile europene vor fi atât de fragmentate politic, încât nicio decizie fundamentală nu va putea fi luată. Ceea ce-l va bucura pe Putin, posibil și pe Trump.

Cât despre politicieni, pare o lege a firii în a-i acuza pentru toate relele. Dar ei nu sunt decât noi înșine în oglinda societății. Iar aceasta reflectă monstruos propriile noastre defecte.

Credeam că un sfert de secol de democrație ne-a învățat că aroganța n-are ce căuta într-o campanie electorală bine condusă, unde contează numai voturile.

Lucrul la care, cel puțin acum vreo douăzeci de ani, nu ne așteptam aproape deloc este dezolanta mediocritate a liderilor politici din mai noile generații din toate partidele.

Adevărata primejdie la adresa libertății și a modului nostru de viață vine și acum, ca și în urmă cu multe decenii, dinspre Răsărit, nu dinspre Apus.

A fost un teatru prost, o farsă, o maimuțăreală, o falsificare la vedere. Un oximoron: alegeri fără alegere.

Plăcile tectonice ale lumii sunt mult prea mari și prea puternic delimitate pentru ca prezența la putere a unui Trump sau a altora să producă modificări prea decisive, oricât de imprevizibili ar fi ei.

Putin se crede obligat să facă martiri, ca să supraviețuiască. Își percepe puterea ca fragilă. Și, spre deosebire de vechii conducători sovietici, aici nu se înșală.