Pe aceeași temă
A face un elogiu al moderatiei politice intr-un moment in care neincrederea fata de fenomenul politic a atins cote alarmante poate aparea multora ca un exercitiu donquijotesc, daca nu de-a dreptul nepotrivit. Ce rost poate avea o carte despre moderatie intr-un peisaj politic si cultural agitat si dominat prea adesea de un dialog al surzilor, o lume in care inclinatia catre maniheism este aproape irezistibila (si profitabila) si in care doar vocile cele mai stridente sau exotice sunt remarcate sau apreciate? Intrebarea este in buna parte retorica...
Se vor gasi totusi, sper, destui cititori interesati sa mediteze cu distanta critica pe marginea unei virtuti importante si rare precum moderatia. Ma grabesc insa sa precizez de la bun inceput ca intentia mea nu e de a o oferi o terapie consolatoare celor care se declara dezgustati si mefienti fata de politica si se afla in cautarea unor exotice solutii alternative. Elogiul pe care-l fac este unul al moderatiei politice si, implicit, al democratiei si guvernarii reprezentative, cu toate limitele si imperfectiunile ei. Cred, precum Tocqueville odinioara, ca politica poate avea, pe langa multele ei pacate - girofarele arogante, oportunismul cinic, setea excesiva de putere, lipsa de reprezentativitate, misterioasele “matusi” in umbra cazurilor grave de coruptie -, si o latura nobila in care merita sa ne investim energiile. Aceasta din urma decurge din posibilitatea de a lucra pentru binele comun al cetatii, de a reduce suferintele nedrepte ale concetatenilor nostri si de a le asigura conditii minimale pentru o viata demna si pasnica. Nu vreau sa dau impresia insa ca politica ar fi (sau ar trebui sa fie) totul. Asa cum bine afirmase odata Norberto Bobbio, “ideea ca totul ar fi politica este pur si simplu monstruoasa”, motiv pentru care trebuie sa incercam mereu sa intelegem ce afla dincolo de sfera politicii.
Perspectiva pe care o propun nu este una dihotomica. Nu intentionez sa impart universul in spirite bune (moderate) si rele (lipsite de moderatie), pentru ca o astfel de viziune simplista (si lipsita de moderatie) ar fi cu totul impotriva spiritului care m-a indemnat sa scriu aceasta carte. Nu cred apoi ca moderatia poate fi vreodata o reteta indubitabila a succesului in politica si-l indemn pe cititor sa reziste tentatiei de a-mi atribui o astfel de credinta dogmatica in infailibilitatea moderatiei. Altfel spus, moderatia nu e o virtute pentru toate anotimpurile. Uneori, se cuvine sa fim lipsiti de moderatie, mai ales atunci cand suntem chemati sa denuntam la timp regimuri si principii politice inacceptabile (de exemplu, sclavia sau atrocitatile regimurilor comuniste si fasciste).
Interogatii deschise
Nu e oare adevarat, asa cum afirmase odata Bastiat, ca, pentru a straluci in politica, e nevoie adesea sa te arunci in bratele unuia dintre partidele extremiste si zgomotoase? Ce rost mai pot avea atunci sofisticatele teorii ale guvernarii moderate sau reflectiile filosofice pe tema dreptei masuri, a suveranitatii ratiunii si a simtului politic, daca prin natura noastra suntem inclinati irezistibil catre extreme si tindem prea adesea sa imbratisam o etica rigida a convingerilor absolute?
Aceste intrebari legitime, nu lipsite de un anumit patos al urgentei, pot fi reformulate in felul urmator. Care ar fi rolul moderatiei in cetatea ideala, presupunand ca un astfel de exercitiu de imaginatie ar fi posibil si legitim? Cum ne-ar putea ajuta moderatia, care nu este, la urma urmei, o virtute cardinala, ci una derivata, sa discernem lucrurile cu adevarat importante de cele neesentiale, dreapta masura de falsa masura? Este acest lucru posibil? Si, nu in ultimul rand, cum ne poate ajuta moderatia in practica sa evitam cele doua pacate politice fundamentale, lipsa obiectivitatii si iresponsabilitatea?
Daca exista o concluzie ce se impune cu pregnanta, atunci ea se reduce probabil la urmatorul truism. Cetatea “ideala” nu este in nici un caz cea descrisa sau imaginata cu atatea amanunte de filosofi, artisti sau alti ingineri utopici ai sufletului, lumea in care domneste intotdeauna o disciplina absoluta si o ordine fara fisura si in care nu e nevoie de negocieri, tatonari, incercari si compromisuri rezonabile. Asa cum remarca un fin moralist, nu se poate trai fara compromisuri in sfera publica si cea politica, iar aceasta trebuie sa fie premisa de la care trebuie sa pornim in toate initiativele noastre. “Compromisurile sunt legea coexistentei, legea pastrarii valorilor umane in contextul social si istoric”, afirma Alexandru Paleologu intr-un remarcabil pasaj. “Nu se poate trai in acest context refuzand orice compromis, dupa cum nu se poate realiza ceva fara un anumit sens al oportunitatii. Trebuie sa stii ce e oportun de facut pentru ca o valoare sa se poata afirma si mentine (...) Uneori, cea mai oportuna solutie e intransigenta intratabila. Alteori, o oarecare maleabilitate, un tact al tranzitiilor abile. Intransigenta nu trebuie sa fie capoasa, indaratnica, ci lucida, degajata, curajoasa si demna. Maleabilitatea sa nu fie lasa, complezenta, defetista. Trebuie sa ramai arbitrul compromisurilor tale, simtul oportunitatii sa nu te faca sa luneci pe panta oportunismului rentabil, conjunctural. Poti concede, dar nu trebuie sa cedezi” (Despre lucrurile cu adevarat importante, Polirom, Iasi, 1997, p. 15.)
Pacatul capital al acestei lumi imperfecte e acela ca ii lipsesc culorile vii si tari, contrastele izbitoare si senzationale, hotarele si marginile clare, care ne-ar permite sa-i deosebim si separam pe cei “puri” de cei “impuri”. Universul de care vorbeste moralistul e facut din infinite nuante de gri, intre care ochii nostri obositi nu pot distinge decat cu mare greutate. Lumea griului este un univers in care exista putine - prea putine - criterii pentru a ne lumina in alegerile si compromisurile pe care suntem fortati (sau dispusi) sa le facem. Cum e posibil sa stii, intr-o astfel de lume plina de nuante de griuri inefabile, cand se cuvine sa fii ferm si neabatut si cand este cazul sa fii maleabil si discret? Cand trebuie sa spui da si cand e musai sa zici nu? Cum e posibil sa-ti temperezi convingerile fara a-ti pierde demnitatea si fara a aluneca pe nesimtite pe panta oportunismului abject? Cand este potrivit si necesar sa fii lipsit de moderatie, pentru a fi, intr-un plan mai larg, cu adevarat fidel exigentelor complexe ale moderatiei?
Cunostintele livresti ne pot face adesea mai constienti de limitele posibilului, dar ele nu ne vor putea da niciodata algoritmul miraculos al alegerilor perfecte in sfera politica. Cu alte cuvinte, poti sa-i citesti cu mult spor pe Aristotel, Machiavelli si Gracián pentru acuitatea perceptiei lor referitoare la simtul oportunitatii, dar, atunci cand vei fi confruntat cu o alegere dificila, in zadar vei cauta sa-ti aduci aminte exact de cuvintele si sfaturile lor. Guizot si Tocqueville au ceva important de spus pe tema moderarii democratiei, dar solutiile lor aplicate lumii noastre vor parea multora romantice sau pur si simplu neplauzibile.
In plus, asa dupa cum am vazut, moderatia nu e intotdeauna o reteta de succes in practica. Guizot, care a fost unul dintre cei mai consecventi si exemplari practicieni ai eclectismului si caii de mijloc, a sfarsit prin a fi alungat de la putere in februarie 1848, in timp ce pe strazi multimea dezlantuita striga furibund: “Jos Guizot!”. Cel care a facut portretul clasic al politicianului-reconciliant, Halifax, este cu totul ignorat astazi de filosofii politici, numele lui figurand doar in unele istorii critice, ca o simpla nota de subsol la Revolutia Glorioasa de la 1688. Moderatia lui Tocqueville, aflat in cautarea unor exotice aventuri politice si care se descria pe sine ca un Don Quijotte sufocat de mediocritatea lumii burgheze, s-a manifestat nu atat in sfera politica dominata de voci radicale, ci cu precadere in spatiul teoriei, prin intermediul careia a propus cateva mijloace de moderare, educare si purificare a democratiei.
Sa fie atunci oare tolba noastra goala? Nu ma sfiesc sa recunosc ca majoritatea intrebarilor schitate mai sus sunt destinate sa ramana in cele din urma simple interogatii deschise (dar nu mai putin tulburatoare). Nici un excurs analitic sau istoric nu ne va putea oferi raspunsuri univoce pe care sa le putem aplica apoi linistiti in practica. Daca impulsul de a gasi aceste raspunsuri este unul legitim, obsesia de a ajunge la ele cu orice pret mi se pare oarecum suspecta. Ea se potriveste mai degraba eticii convingerilor absolute, care creioneaza o lume a carei perfectiune statica e incompatibila cu failibilitatea naturii umane si se potriveste mai degraba supraomului sau omului nou decat bietului om, traitor sub vremuri.
“Coerenta decenta” a actiunilor
Prin discernamantul si scepticismul lor sanatos, ca si prin exemplul reconfortant al atasamentului lor detasat, spiritele moderate ne invita sa practicam etica responsabilitatii si sa (re)descoperim bogatia nuantelor de gri. Dar nu orice avocat al griului este ipso facto un spirit moderat. O voce precum cea a lui Mitterrand, care concede cinic celor care i-au contestat moralitatea ca “totul este gri, gri murdar”, se deosebeste calitativ de afirmatia plina de speranta si totodata incurajatoare a lui Adam Michnik, care afirma ca si griul poate fi frumos. Admiratia mea se indreapta - mai e oare nevoie s-o spun? - catre ultimul mai degraba decat catre primul. Caci Michnik (pe urmele lui Tocqueville) a inteles mai bine decat multi altii ca democratia trebuie iubita tocmai in pofida imperfectiunilor ei, pentru ca ea este singurul regim politic ce ne ofera unicul privilegiu de a face greseli si de a le corecta in acelasi timp in libertate. Asa cum afirma memorabil Michnik, “democratia nu e nici neagra, nici rosie. Democratia e gri, ea se construieste cu mare dificultate, iar calitatea si aroma ei pot fi cel mai bine recunoscute atunci cand cedeaza sub presiunea crescanda a ideilor radicale rosii sau negre. Democratia nu este infailibila, intrucat in dezbaterile democratice toti indivizii sunt egali (...) Democratia este o articulare continua a intereselor particulare, o cautare diligenta a compromisului intre ele, o piata deschisa a pasiunilor, emotiilor, urilor si sperantelor. Ea este imperfectiunea eterna, un amestec de pacat, sfintenie, si maimutareala” (Adam Michnik, Letters from Freedom, Berkeley, University of California Press, 1998, p. 326).
Moderatii (de tipul lui Michnik si Tocqueville) sunt cei care, prin politica scepticismului si tolerantei pe care o imbratiseaza, cauta sa dezintoxice mintile inflamate si sa calmeze puseurile fanatice atunci cand acestea ameninta echilibrul cetatii. Tot ei sunt cei care ne previn impotriva tentatiei de a fi inflexibili in aplicarea principiilor morale, invitandu-ne in schimb sa aspiram, mai modest, la o “coerenta decenta” a actiunilor noastre. Qui veut faire l’ange fait la bête, este deviza prin excelenta a moderatului, care se opune astfel oricarei forme de absolutism moral. Asa cum bine remarca Michnik, exista diverse forme de absolutism moral, chiar si de partea “buna” a baricadei, ca sa spunem asa. Una dintre ele este radicalismul anticomunistilor de profesie de dupa 1989, alta este inversunarea partizanilor radicali ai pietei libere sau statului miminal (se mai poate adauga la aceasta lista si patosul contestatar al celor care considera ideologia multiculturalismului a fi de natura... totalitara). Daca aceste atitudini transante erau justificate si dezirabile in timpul dictaturii, oportunitatea lor dupa prabusirea regimurilor comuniste trebuie judecata in mod critic si fara prejudecati, de la caz la caz. In anumite situatii, remarca Michnik, un astfel de absolutism moral poate avea in mod paradoxal consecinte nefaste asupra consolidarii democratice.
Impotriva celor care vor sa simplifice cu orice pret realitatea si cauta mereu scurtaturi, spiritele moderate fac elogiul complexitatii si al ocolisurilor, ridicand legitime semne de intrebare fata de orice incercare de a reduce politica la un simplu joc cu suma nula, in care castigul si afirmarea unora reprezinta automat umilirea si infrangerea definitiva a altora. De aceea, moderatii refuza logica maximalista si exclusivista a lui sau-sau (progres sau declin, egalitate sau libertate, dreptate sau nedreptate, pragmatism sau aderenta stricta la principii), preferand-o pe cea mai modesta si terestra a lui mai mult sau mai putin, care, spre deosebire de prima, lasa loc pentru compromisuri si ajustari graduale. Nu intamplator, pentru spiritele moderate, deciziile in sfera politica nu implica cel mai adesea alegeri intre Bine si Rau, ci mai degraba intre ceea ce e preferabil si detestabil, intre ceea ce e tolerabil si ceea ce nu e, uman vorbind, acceptabil. Uneori, logica moderatilor e una a coincidentei opuselor, alteori una a disjunctiilor clare. In anumite imprejurari, se cuvine sa mergi pana la capat pentru a ramane, in mod paradoxal, cu adevarat fidel moderatiei. Alteori, prudenta si rezerva sunt recomandabile. Dreapta masura pe care spiritele moderate o cauta mereu nu se reduce insa la jumatatile de masura caldicele, care sunt prea adesea doar o expresie trista a suficientei morale.
In sfarsit, moderatii sunt cei care, atunci cand barca se inclina amenintator intr-o parte, se apleaca degraba si cu fermitate de partea opusa pentru a restabili echilibrul amenintat. Prin prezenta si initiativele lor, cel mai adesea (desi nu intotdeauna!) lucide si chibzuite, spiritele moderate ne conving ca, in pofida imperfectiunilor ei funciare, lumea in care traim poate fi mai umana, mai tolerabila si mai locuibila. Nu e acesta atunci supremul elogiu pe care i-l putem aduce moderatiei, aceasta virtute inefabila si seducatoare?
(Subtitlurile apartin redactiei)
