Spectacolul unei cărţi

Doina Papp | 24.07.2012

Pe aceeași temă

Cu ceva vreme în urmă, în cadrul unei manifestări a breslei critice, ascultând referatul unei colege despre spectacolele de la acea dată ale regizorului Radu Afrim, mi-am exprimat satisfacția că, iată, în plină glorie a carierei sale, un regizor din cea mai nouă generație a devenit obiect de studiu. De curând, cartea criticului și jurnalistului Cristina Rusiecki, apărută la Editura Tracus–Arte, dedicată aceluiași Radu Afrim, mai face un pas spre impunerea, și pe cale livrescă, a unei opere spectacologice de răscruce, spune autoarea. Un pas spre recunoaștere internațională, fiindcă se pare că ceea ce ne împiedică uneori să ocupăm pozițiile meritate în ierarhiile internaționale e lipsa unor asemenea lucrări de prezentare și analiză.

Cu ocazia lansării acestei cărți, care s-a petrecut într-o foarte plăcută adunare la Librăria Cărturești, a fost subliniat și un alt argument al importanței evenimentului, dat de așteptarea existentă în rândul publicului privindu-l pe Radu Afrim - un idol al generației sale - și spectacolele atât de speciale și puternice pe care le produce,
într-un ritm susținut.

Autoarea își mărturisește, în preambul, iubirea față de subiectul cărții ei, de care e de-a dreptul îndrăgostită. Și totuși, acest argument emoțional nu impietează asupra obiectivității lucrării, ferită de exprimări encomiastice, datorită spiritului critic treaz al profesionistului. Așa încât, alături de portretul pe care i-l face în termeni… elegiaci („În privirea lui albastră se ghicesc straturi succesive de fragilitate. Apoi, inocență, melancolie și o sensibilitate adâncă. Ochii scormonesc leneș-atent în interiorul celui din fața sa.“), criticul produce o analiză minuțioasă a operei scenice a regizorului, pas cu pas, spectacol cu spectacol. Avantajul de a scrie la cald, văzând și trăind fenomenul Afrim, poate părea o capcană, lipsind distanțarea brechtiană. Din fericire, autoarea posedă cenzura interioară necesară unei prezentări pentru uzul tuturor, admiratori și detractori, fiindcă Afrim nu e scutit de contestări, ceea ce sporește interesul faţă de personalitatea sa.

O carte–eseu, o carte-album, s-a spus în prezentările vorbitorilor de la lansare. Și una și alta, fiindcă subiectul o impunea. Pe de o parte, prin faptul că Radu Afrim este și cel mai bun fotograf al propriilor spectacole, pe de alta, pentru că acestea sunt, adesea, la rândul lor, niște eseuri, în care filosofia și poezia imaginilor se concurează sau se completează. Cartea conține deci o colecție de splendide fotografii (personal, aș fi simțit nevoia și a unor fotografii clasice menite să prezinte spectacolele pentru posteritate mai lizibil), dar și câteva mărturii ale actorilor cu care regizorul a colaborat pe baza unor afinități elective mărturisite: Elena Popa, Marius Manole, Cezar Antal, Rodica Mandache, Constantin Cojocaru, aceasta din urmă fiind nu numai savuroasă, dar și extrem de sugestivă pentru metoda de lucru a regizorului. Depune mărturie regizorul însuși într-un interviu de ultimă oră, în care în stilul caracteristic (ironic și categoric) se autodefinește, vorbind, între altele, despre succesul său ca despre ceva normal: „E OK! Lucrurile sunt sub control. El e atât cât trebuie în acest moment al muncii mele“. Pentru cine e interesat însă de procesul afirmării ca personalitate originală cu stil și metodă proprii ale lui Afrim, în teatrul contemporan, stă la dispoziție analiza per spectacol a drumului său în teatru de la Alge, Benarda’s House Remix și Trei surori (să zicem), cu rădăcini în dramaturgia clasică, și cele mai noi producții, ca Boala familiei M, Miriam M., Avalanșa. Între acești poli cronologici aflăm capodoperele: Plaja, Joy Mega Joy, Plastilină, ca și acele spectacole în care poeticul și ludicul sunt estompate de o duritate la limită (Adam Gesit sau Omul-pernă, Nevrozele sexuale ale părinților mei sau Bjork of course…).

Constantele creației scenice ale acestui copil teribil al regiei românești (ar fi fost poate un titlu mai incitant, acesta) sunt sesizate just de autoare, de la răfuiala cu emoționalele psihologismului („Radu Afrim obligă patetismul și sensibilitatea lăcrimoasă să facă implozie“) la preferința pentru limbajul fizic și senzorial. Se insistă îndeosebi pe universul tematic, care degajă stranietate, grotesc și umor. Felul în care Afrim răstoarnă tabuurile, demolând clișeele mentalului nostru, e semnalat pertinent de criticul Cristina Rusiecki. Nu mai puțin e preocupată autoarea de construcția operei regizorului, de ceea ce pune el în loc, după ce aruncă în aer zisele clișee. Sprijinindu-se pe exemple din spectacolele sale, analiza Cristinei Rusiecki ne convinge că nu ne aflăm doar în fața unui demolator cu apetit nonconformist în sine, ci și a unui creator original, care înlocuiește niște mijloace depășite cu altele, pentru a-și exprima propria viziune asupra vieții și a scenei teatrului în raport cu aceasta. Iată o concluzie de etapă: „În ansamblu, creația lui Radu Afrim echivalează cu un studiu al abuliei de ambe sexe și la toate vârstele. Universul său pestriț însumează o colecție de buimaci. Toți cu un exces de ludic. Infiltrată de regizor în straturile confuziei, joaca se dovedește un bun paliativ pentru cei ce nu știu pe ce lume se află. Și nici nu se întreabă! Afrim realizează un adevărat compendiu al formelor teatrale capabile să transmită năuceala: interpretare, mișcare, poziția corpurilor în lumină sau un pandant cu fundal video“.

Talentul literar al criticului o împiedică pe Cristina Rusiecki însă să fie mai riguroasă cu analiza sa, astfel plonjăm, adesea, într-o prea mare literaturizare, ce-i drept fascinantă. Mi-ar fi plăcut, de pildă, să pot urmări, trecând prin atâtea spectacole, drumul formelor, al constantelor metaforice, simbolistice, care alcătuiesc stilistica regizorului, regulile compoziționale, importanța nudului, fizicalitatea accentuată a spectacolelor sale, expresii ale onirismului, rostul autocitării, toate acele elemente care definesc brandul artistic Afrim, despre care se vorbește la fiecare pas. Ele există în carte pentru cine are răbdare să reconstituie acest traseu și mai ales i-a văzut spectacolele, dar ar fi fost, cred, și mai bine, dacă autoarea le-ar fi sistematizat fie și într-un capitol final. O cerință poate didactică, dar necesară. Concluzia postată pe coperta a patra a cărții, din care cităm, e, în schimb, o bună provocare la a identifica, în realitatea spectacolelor, calitățile de excepție ale artistului: „Jucăuș, alăturând, în amestec neprecizat, inocența cu derizoriul, teatrul său garantează evadarea din cotidian. Radu Afrim face parte dintre cei care au schimbat fața teatrului românesc în ultimul deceniu. Fie că e vorba de publicul larg, fie de cel specialist, el este regizorul preferat al generației tinere“. //

// CRISTINA RUSIECKI

// Radu Afrim.
    Țesuturile fragilității

// Editura Tracus Arte,      2012

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22