Dilema pactului fiscal: răspundere colectivă sau imperialism

În ciuda iernii năprasnice, clubul european începe o săptămână febrilă. Nu nevoia de dialog îi aşază pe liderii europeni la masa tratativelor, ci drama grecească şi pericolul contaminării care ar putea pune la podea imediat Portugalia şi apoi întreg grupul PIIGS.

Liderii europeni se întâlnesc la Bruxelles pentru a discuta, din nou, situaţia din Grecia şi pentru a ajunge la un consens în privinţa tratatului pentru stabilitate, aşa-numitul pact fiscal, care ar impune disciplina fiscală, prin limitarea deficitelor şi datoriilor publice. Pe tapet sunt şi vechile ameninţări care plutesc asupra monedei unice, extinderea crizei către miezul zonei euro şi nevoia permanentă de bani. La finalul săptămânii trecute, agenţia de evaluare financiară Fitch a penalizat prin reducerea ratingului 5 economii din zona euro. Tăierea ratingului Italiei şi Spaniei, membre cu state solide în clubul PIIGS, al ţărilor cu economii risipitoare din periferia Europei, nu surprinde pe nimeni. Fitch extinde lista la Belgia, Cipru şi Slovenia. Criza zonei euro nu va fi rezolvată pâ­nă când nu se va instala un reviriment solid al economiilor care o susţin, a avertizat agenţia Fitch. „Este nevoie de reforme substanţiale în guvernanţa zonei euro pentru a asigura stabilitatea economică şi financiară, inclusiv o mai mare integrare fiscală“, adaugă economiştii agenţiei de rating.

Agenţiile de rating reiau verdictul dat deja de piaţa financiară: ori vă armonizaţi politicile fiscale şi vă luăm în serios moneda, ori abandonaţi proiectul megamonedei. Premierul grec Lucas Papademos a lansat în avanpremiera summit-ului un strigăt de ajutor către finanţatori: dacă nu va primi bani până în martie, Grecia ar putea ieşi din zona euro, cu toate consecinţele dezastruoase ale acestui gest. Cum distrugerea monedei unice ar declanşa un prăpăd general greu de închipuit în toate ţările europene şi nu numai, rămâne soluţia armonizării fiscale. Aici apar însă noi tensiuni.

Grecia, copilul neascultător al Europei, a experimentat fără succes şi cu sfert de măsură toate tratamentele prescrise pentru însănătoşirea economiei. I-a înfuriat la maximum pe germani prin lentoarea aplicării măsurilor de austeritate, prin inconsistenţa lor şi prin lipsa rezultatelor. Acum grecii negociază un aranjament de reducere şi reeşalonare a datoriei cu finanţatorii privaţi din bănci, fonduri de investiţii şi de pensii şi din companii de asigurări. Negocierea însăşi se desfăşoară lent. Grecia mai are însă nevoie, în martie, de 15 miliarde de euro pentru a-şi achita obligaţiile scadente. În acest moment nicio bancă, niciun fond de investiţii, oricât de aventuros ar fi condus acesta, în general nicio entitate a pieţei financiare nu-i mai dă bani cu împrumut Greciei. Grecia are nevoie de un nou pachet de ajutor în valoare de 130 de miliarde de euro pentru a rezista în următorii 4 ani. Singura speranţă stă în instituţiile financiare internaţionale, coagulate în aşa numita Troikă: Fondul Monetar Internaţional (FMI), Banca Mondială şi Comisia Europeană. Banii acestor instituţii nu cad din cer. Mai mult, niciuna nu are la îndemână vreo tiparniţă de bani, ca atare, principalii sponsori ai puşculiţelor agenţiilor internaţionale de ajutor financiar îşi spun ultimul cuvânt. Germania este nu doar principalul sponsor european, ci şi un important contributor la vistieria FMI. Iar Germania nu mai are încredere în capacitatea Greciei de a-şi stăpâni cheltuielile şi, potrivit cotidianului britanic Financial Times, va încerca să condiţioneze un nou ajutor de numirea unor comisari europeni cu drept de veto în ce priveşte cheltuielile şi taxele din Grecia.

Deşi propunerea nu include referiri la politica de taxe şi impozite, aici se intră pe un teritoriu alunecos. Apare ideea unei zone fiscale colective, care este esenţială pentru menţinerea în viaţă a monedei unice. Iată însă că în momentul în care se pune problema unui control exercitat de la Bruxelles asupra finanţelor sale, Grecia vede în încercarea de a o disciplina un atac la suveranitatea ţării. Astfel încât planul de armonizare a fiscalităţii poate fi privit dual, fie ca o idee de răspundere colectivă, fie ca o tentativă imperialistă de a controla afacerile unei ţări. Fără pact fiscal însă, supravieţuirea monedei unice, în actuala formă, va fi imposibilă. Dezmembrarea zonei euro ar putea crea însă o criză faţă de care Marea Depresiune din anii 1930 va părea un episod minor al istoriei.

Agenda românească

Vom avea deci ştiri interesante de la Bruxelles, capitala unui stat penalizat de agenţiile de rating şi paralizat de o grevă generală de protest împotriva austerităţii prelungite. România insistă, la fel ca şi Polonia, pentru un scaun permanent în cadrul reuniunilor liderilor zonei euro, ori de câte ori se discută o chestiune importantă. Preşedintele Traian Băsescu încearcă să demonstreze că statele care nu sunt încă în zona euro, cum este cazul României, pot fi dramatic afectate de măsuri luate în interiorul zonei. Materialul pentru demonstraţie a fost servit pe tavă de banca centrală a Austriei, care a decis să limiteze expunerile băncilor sale în statele unde acestea au afaceri. România ar putea fi cea mai afectată dintre economiile central şi est-europene, din cauza acestei măsuri decise unilateral. În plus, România este extrem de vulnerabilă la problemele Greciei, în principal prin canalul bancar, dar şi prin cel al investiţiilor străine directe sau al fluxului comercial. Ca atare, orice decizie privind Grecia ar trebui luată cu o perspectivă mai amplă asupra statelor care ar putea fi afectate.

Potrivit unor informaţii apărute în presa poloneză, există deja o propunere potrivit căreia statele din afara zonei euro ar putea fi invitate atunci când este nevoie de către preşedintele Comisiei Europene, cel puţin o dată pe an la discuţiile nucleului dur. În afară de riscul unui colaps al Greciei sau al unor măsuri protecţioniste, România vede în fuga capitalurilor un alt risc major. Ca atare, Băsescu a sugerat ideea unei reorientări a investiţiilor marilor corporaţii europene în interiorul graniţelor Uniunii. Sugestia sa se îndreaptă către facilităţi fiscale, care să fie oferite corporaţiilor, fără ca acestea să fie bănuite de a fi ajutor de stat. Fenomenul nu poate fi însă controlat de către guverne, deoarece amplasarea afacerilor în Asia nu mai este în aceste moment doar o chestiune de costuri mai mici cu forţa de muncă. Decizia investiţională este motivată de existenţa unei pieţe imense, care poate fi atacată fără bariere vamale sau costuri inutile de transport. Piaţa est-europeană nu are, din păcate, această adâncime.

Probabil, la Bruxelles, preşedintele caută şi o ştampilă europeană pentru a relaxa situaţia la Bucureşti. În aceste zile, echipa de negociatori a Troikăi finanţatoare, condusă de FMI, coordonată de Comisia Europeană şi asistată de Banca Mondială, se află la Bucureşti. Coaliţia de la guvernare l-a mandatat pe premierul Emil Boc să negocieze cu Troika la o relaxare mai rapidă a austerităţii, prin majorarea pensiilor şi salariilor încă din aprilie. FMI şi-a redus prognozele de creştere a economiei româneşti, ca atare, ţinta de deficit, exagerat de ambiţioasă în contextul general european, nu ar putea fi atinsă. Totuşi, în actuala conjunctură europeană extrem de tensionată şi plină de riscuri imense, România ar vrea să joace cartea consumului intern, pe care autorităţile de la Bucureşti îl văd zvâcnind printr-o majorare a salariilor şi pensiilor. Poziţia FMI în chestiunea majorării salariilor a fost destul de ambiguă, lăsând să se înţeleagă că, dacă economia merge bine, ar putea accepta o majorare de pensii şi salarii în a doua jumătate a anului. Probabil însă că, pentru economie şi pentru politicieni, ar fi prea târziu. Un recent raport al FMI arată o schimbare de direcţie în sensul relaxării deficitului.

Atitudinea FMI nu poate fi atribuită însă vreunei sensibilităţi a instituţiei faţă de protestele populaţiei obosite de austeritatea prelungită. Fondul nu are asemenea sensibilităţi şi Grecia este un bun exemplu în acest sens. Deşi grecii au protestat timp de doi ani pe străzile Atenei, FMI nu s-a lăsat impresionat. Explicaţia schimbării de direcţie stă în pericolul unei recesiuni europene, al unei crize economice profunde, care ar slăbi capacitatea partenerilor noştri de afaceri şi de negoţ de a mai furniza comenzi, bani şi investiţii către România. Caz în care soluţia stă în buzunarul românului obişnuit. Buzunar spre care ţintesc şi bancherii, în speranţa că-şi va deşerta conţinutul fragil în conturi de economii. //