Pe aceeași temă
La congres au lipsit rapoartele despre activitatea partidului, activitatea guvernului PNL, activitatea primului ministru. Cum explicaţi acest lucru?
Într-adevăr, acest congres a fost atipic, în sensul că nici măcar n-a simulat dezbaterea programatică şi că nu a dezbătut în niciun fel o perioadă de doi ani, dacă ne referim la timpul scurs din 2007, de la precedentul congres. Nu s-au evaluat nici guvernarea şi nici evoluţia internă a partidului. Probabil că asta s-a întâmplat din cauză că miza principală a congresului era disputa pentru şefie şi, de fapt, confruntarea între opţiunea pentru o formulă de conservare şi opţiunea pentru o formulă de deschidere. Şi atunci, s-au lăsat ipocriziile deoparte, pentru a se trece direct la subiect.
Amânarea clarificărilor doctrinare
Nici la acest congres, dar nici la penultimul congres nu s-a discutat despre doctrină. PNL ne obişnuise în anii ‘90 cu dezbaterile cele mai serioase pe marginea doctrinei. Nu s-a discutat despre ce liberalism practică PNL. Nu s-a discutat despre faptul că PNL face parte din grupul ALDE la Bruxelles, grup apropiat de socialişti, în timp ce în ţară PNL spune că e un partid de dreapta. Despre social-liberalism se vorbea la un moment dat. Nu s-a spus nimic despre relaţia cu liberalismul civic.
De fapt, nu-mi aduc aminte de niciun congres al partidului la care să se fi dezbătut cu adevărat acest subiect. Agitaţia doctrinară de care vorbiţi, pe parcursul anilor ‘90, nu s-a petrecut în congrese. Dar ea nu a fost mai puţin reală. Am avut curente consacrate, de la liberalismul pur şi dur sau libertarianismul, chiar, al aripii Patriciu–Horia Rusu, până la formulele orientate către un fel de naţionalism liberal, pe filiera Radu Câmpeanu şi Valeriu Stoica.
Au mai fost momente, de pildă, acela în care preşedintele partidului de atunci, Valeriu Stoica, a declarat inactualitatea temei anticomuniste, care iarăşi a generat o dezbatere. În mod evident, partidul are nevoie de clarificări şi de actualizări programatice şi doctrinare. Eu am vorbit despre lucrul acesta chiar înainte de congres. Era limpede şi pentru mine că nu la congres se va putea pregăti şi purta o asemenea dezbatere, dar cred că e una dintre temele destul de urgente ale partidului.
Aţi invocat, probabil, cea mai dificilă şi mai interesantă problemă, şi anume aceea că, în vreme ce PNL, pe eşichierul politic românesc şi în programul său, este un partid de centru-dreapta foarte clar, compatibil mai degrabă cu Partidul Popular European, în afilierea sa internaţională face parte din grupul democrat-liberal.
Care este de stânga, centru-stânga.
Care reuneşte alte nuanţe ale liberalismului şi care este în mod clar mai la stânga decât e PNL cu adevărat. Reamintesc faptul că în 2003 a existat la un moment dat iniţiativa unei dezbateri privitoare la apartenenţa partidului şi la eventuala trecere sau aderare a partidului la PPE. Şi, pentru că lucrurile sunt destul de uitate astăzi, a existat chiar o scrisoare publică pe care am semnat-o şi eu, alături de Valeriu Stoica, dar şi de Dinu Patriciu şi de alţi colegi, adresată preşedintelui de atunci al partidului, Theodor Stolojan, în care solicitam această dezbatere. Noi eram înclinaţi către această opţiune, de compatibilizare şi racordare la dreapta europeană. Călin Popescu Tăriceanu, Cristian David, oameni care aveau şi funcţii în structurile liberale europene, erau, sigur, înclinaţi şi au determinat la momentul respectiv rămânerea în Internaţionala Liberală.
Pe de altă parte, trebuie remarcat că, faţă de provocările politicii la nivel european şi global, liberalii europeni se plasează într-o balanţă care ar putea fi calificată ca adaptată acestora – mă refer la libertăţi civile, drepturile omului sau probleme de mediu, în care liberalii se plasează mai aproape de stânga, în timp ce, în politici de competitivitate şi piaţă în general, sunt mai apropiaţi natural de dreapta.
PNL – singurul partid istoric din Estul Europei
Vă reamintesc că a fost un congres extraordinar la începutul anului 2007, la care s-a vorbit şi de la tribună, dar şi pe holuri s-a discutat despre nevoia de cristalizare doctrinară a PNL. S-a vorbit atunci de relansarea Institutului de Studii Liberale. Au trecut mai bine de doi ani şi nu s-a întâmplat nimic în această direcţie.
Eu cred că perioada ultimilor patru ani, cu precădere ultimii doi ani, a fost dominată de confundarea activităţii partidului cu guvernarea. Sigur că oportunităţile şi oportunismele guvernării au ţinut partidul într-o cursă care nu i-a permis, deşi lucrul era perfect posibil, să-şi tragă sufletul, să mediteze la doctrină, să gândească o formulare şi o înţelegere precisă în context european şi în context naţional a identităţii sale doctrinare şi programatice. Pentru că PNL este un partid care, fără să-şi schimbe identitatea fundamentală, îşi readaptează formula programatică şi lucrul acesta nu s-a mai întâmplat. El trebuie să se întâmple şi cred că şi în ce priveşte ISL şi alte fundaţii cu care am mai colaborat ocazional trebuie să încercăm să avem o activitate mai consistentă.
Eu, unul, sigur că am formulat de multe ori opinia că PNL are o identitate de centru-dreapta, că e mai degrabă un partid de tip conservator, în sensul britanic al cuvântului. Dar în România discuţia aceasta nu s-a purtat. Pe de altă parte, PNL este singurul partid istoric, în înţelesul de partid cu activitate interbelică şi mai veche decât atât, care continuă să fiinţeze printre partidele mari, prezente pe scena politică din tot Estul, nu doar din România. În vreme ce la ceilalţi s-a pornit de la 1990 încoace, cu încercarea de integrare într-un peisaj doctrinar actualizat, într-un context european la zi, PNL a preluat un corp de idei, un nume, o moştenire istorică pe care le-a dus, la început poate pornind pur şi simplu de la o similitudine de denumire, către grupul liberal, către Internaţionala Liberală.
Este nevoie de modernizarea actului politic în România, în sensul fundamentării lui pe analize în profunzime ale societăţii cu problemele ei şi, din acest punct de vedere, dacă privim spre democraţii consacrate, constatăm că un rol foarte important îl are reţeaua de fundaţii şi think-tank-uri asociate partidelor sau doctrinelor politice. Este un model pe care trebuie să îl dezvoltăm şi noi.
Băsescu – impostura anticomunismului
Până la urmă, singurul lucru clar, aşa cum a reieşit din dezbaterile de la congres, a fost acelaşi proiect anti-Băsescu al PNL. Discursurile tuturor candidaţilor la funcţii în partid s-au concentrat pe această acţiune anti-Băsescu. Din punct de vedere strategic vă întreb, nu tactic, ce rezultat aşteptaţi de la acest proiect politic, pe termen scurt şi lung?
Întâi de toate, nu împărtăşesc ideea că a fost un congres anti-Băsescu. Eu, într-un discurs de 20 de minute, cred că am vorbit despre Traian Băsescu 20 de secunde sau două fraze. Pe de altă parte, sigur că nu putem face abstracţie de Traian Băsescu, personaj care este punctul de referinţă şi patronul sistemului politic clientelar care domină viaţa publică. În plus, între noi şi d-l Băsescu nu există doar o confruntare care ţine de conjunctura politică. Nu suntem doar foşti aliaţi care au devenit adversari – lucru de altfel frecvent şi în România, şi în alte părţi. Între noi şi d-l Băsescu există o dispută marcată de o miză care e mai mult decât conjuncturală, şi anume: cine e reprezentantul autentic al dreptei în înţelesul ei istoric românesc de după ‘90?
Cine reprezintă azi pe scena politică, atât cât mai poate reprezenta, ideile Proclamaţiei de la Timişoara sau ale „Pieţei Universităţii“? Iată o dispută care nu este doar una limitată la interesul electoral. Traian Băsescu, care nu are biografia politică standard de tipul liberal sau ţărănist, a fost privit într-o anumită conjunctură drept vârful de lance al luptei împotriva PSD, împotriva structurilor şi mentalităţilor comuniste. În felul acesta el a fost învestit cu toată mitologia anticomunistă din 1990 până astăzi. Faptul că el a câştigat confruntarea din 2004 l-a consacrat cumva în poziţia de campion al dreptei.
Acum, divergenţele dintre noi sunt de multe feluri, au multe cauze. N-am pretenţia deloc că în toate speţele ai noştri au avut dreptate, şi nu Traian Băsescu. Am spus-o chiar la momentul respectiv, vezi povestea aşa-zisei retrageri din Irak sau alte episoade de genul acesta, numai că una peste alta parcursul politic al lui Traian Băsescu face pentru noi evidentă impostura domniei sale în pretenţia de reprezentant legitim al dreptei şi chiar al spiritului şi valorilor democraţiei. În sensul acesta, sigur că şi din punctul meu de vedere există o dimensiune anti-Băsescu în demersul pe care doresc să-l întreprindem. Traian Băsescu nu este nici anticomunist, nici democrat. Este un om ahtiat de putere cu orice preţ şi România merită un alt model de preşedinte.
Dar nu e vorba aici doar despre Traian Băsescu. Pe termen mediu şi lung vă aflaţi în concurenţă cu PD-L pentru zona de dreapta. Din punct de vedere strategic asta e raţiunea pentru care dvs. sunteţi anti-Băsescu?
Sigur. Eu am fost unul dintre cei care am vorbit destul de deschis nu de o apropiere de PSD, nicidecum de vreo simpatie pentru PSD, ci despre faptul că, din punctul de vedere al PNL, adversarul cel mai periculos este PD-L, şi nu PSD. PD-L este incolor şi versatil doctrinar, ideologic, devine din ce în ce mai mult o adunătură de oportunişti, practic, care n-au nicio consecvenţă doctrinară. Populismul şi demagogia deghizate în doctrină populară pot compromite pe termen lung valorile autentice şi necesare în societate ale dreptei. De aceea, pentru PNL confruntarea cu PD-L este una esenţială, a cărei miză este salvarea valorilor liberalismului şi ale dreptei, nu pentru noi, ci pentru societate, care nu poate progresa şi prospera în absenţa acestora.
Vorbeaţi despre necesitatea unui alt fel de a face politică. Cine poate să propună în România alt tip de politică? Veţi fi tentat să spuneţi că PNL, dar eu v-aş răspunde atunci că PNL are şi el baroni, are şi el un Morega, un Fenechiu, are destule persoane controversate. Propuneţi alt tip de politică ca partid, dar acesta este un deziderat de neatins pentru PNL.
Aceasta este aprecierea dumneavoastră, eu nu sunt de acord. Despre Morega şi Fenechiu nu puteţi spune niciun lucru concret legat de încălcarea legii sau comportamente publice de tip „baron“, dar sunt, nu-i aşa, clişee utile atunci când ţii cu tot dinadinsul să condamni în bloc clasa politică.
Din postura de preşedinte al PNL, eu pot propune un alt tip de politică în România. Pentru un alt fel de politică nu trebuie să inventăm ceva nou. Ştim ce trebuie făcut: promovarea în politică a oamenilor cu vocaţie pentru serviciul public, profesionalizarea actului politic, comportamentul responsabil în demnităţi publice, comunicare reală şi permanentă cu societatea, coerenţă şi consecvenţă în discursul şi acţiunea publică.
Cred că, în virtutea biografiei mele publice, am credibilitatea necesară şi, prin încrederea cu care am fost învestit de colegii mei, fără niciun târg sau compromis, am forţa să impun acest model politic.
Care este strategia dvs. electorală? Din intervenţiile publice, de la televiziuni, am constatat că dvs. vreţi practic cu aceeaşi tactică să-l învingeţi pe Băsescu. Mizaţi tot pe cartea „cui pe cui se scoate“?
Aţi constatat greşit. Este prematur să discutăm despre strategii electorale, cu atât mai mult despre tactici. Pot să vă spun că obiectivul este acela de a propune un alt model de preşedinte.
Eu nu doresc să fiu un Băsescu ceva mai civilizat, să fiu un Băsescu reeditat sau să fiu o nouă iluzie, în sensul omului providenţial care se ia la trântă cu sistemul. Nu intenţionez şi nu promit nimănui să fiu nici preşedinte-jucător, şi nici preşedinte haiduc. Traian Băsescu n-a reuşit, în ciuda opţiunii populare, să ajungă niciodată preşedintele României, ci a reuşit să ajungă cel mai puternic om politic din România, a reuşit să ridice un partid de la 7–8–10% la peste 30%, a reuşit să controleze instituţii pe care, din 1990–‘92, nu le-a mai controlat nimeni în felul acesta, dar toate aceste reuşite de „jucător“ sunt tot atâtea nereuşite de politician care se pretinde reformator.
La ce instituţii vă referiţi?
Mă refer la toate instituţiile care se amestecă ilicit în competiţia politică. Mă refer la serviciile secrete sau speciale, cum doriţi să le spun, mă refer la Parchet, la DNA şi la celelalte instituţii care trebuie să se afle sub control democratic, în slujba interesului public, şi nu în serviciul electoral al jucătorilor politici.
În ce fel aceste instituţii joacă pentru Băsescu?
D-le Goşu, eu i-am cerut vreme de patru ani, public, în repetate rânduri, un lucru foarte simplu preşedintelui: atunci când vorbeşte despre corupţie sau despre proasta funcţionare a unor instituţii sau despre rele intenţii, să spună foarte clar despre ce şi cine este vorba. Să indice concret răul, pentru ca să-l putem vedea şi acţiona împotriva lui. D-l Băsescu sigur că n-a făcut-o, pentru că este prea abil, prea rău intenţionat pentru asta. Spre sfârşitul mandatului domniei sale, până şi cel mai înverşunat susţinător trebuie să recunoască în sinea sa că lupta d-lui Băsescu împotriva corupţiei s-a redus la o răfuială cu adversarii săi politici.
Monica Macovei a instrumentat politic lupta împotriva corupţiei
Îi reproşaţi lui Traian Băsescu că utilizează lupta cu corupţia împotriva adversarilor politici?
Categoric.
Atunci de ce nu vă reproşaţi faptul că, încă din 2005, dvs. personal, şi partidul, evident, v-aţi pus pe o redută a contestării Monicăi Macovei şi a luptei împotriva corupţiei? Aţi fost în PNL unul dintre cei mai violenţi contestatari ai Monicăi Macovei...
Da!
Şi ai luptei anticorupţie.
Monica Macovei n-a fost depozitarul sau deţinătorul exclusiv al bunelor intenţii în materie de combatere a corupţiei. Eu n-am avut şi nu am niciun motiv să nu susţin, în limitele puterilor pe care le am, un război adevărat cu corupţia. Pentru că, vă reamintesc, de 18 ani trăiesc în interiorul sistemului politic, sunt parlamentar, am fost ministru, am avut funcţii în conducerea de partid şi nu se întâmplă, dar nu se întâmplă deloc să mi se poată reproşa vreo asociere cu vreo formă de corupţie.
Am un statut material cât se poate de modest, pe care mi l-am asumat tocmai pentru că vreau să fac politică, şi nu altceva prin intermediul politicii. N-am deci nici cel mai mic motiv nici eu, nici vreo rudă, să blochez lupta cu corupţia.
Numai că eu nu am putut să înghit această gogoaşă, sigur, seducătoare, a Ioanei d’Arc într-o lume de tâlhari. În primul rând, premisa de la care d-na Macovei a plecat o condamna din capul locului să n-aibă şansă la reuşită. Pentru că, dacă vrei să faci ceva în politică şi cu instrumente politice, trebuie să fii cât se poate de realist şi, odată intrat într-un viespar, trebuie să te porţi cu mare grijă, dacă vrei să obţii rezultate. Atitudinea Monicăi Macovei de a-i trata în mod explicit, în mod consecvent, pe toţi politicienii români ca pe nişte infractori a determinat-o să respingă orice sprijin onest din interiorul clasei politice.
În al doilea rând, e limpede că şi d-na Monica Macovei a avut, din punctul meu de vedere, sub aparenţa independenţei politice, o foarte clară afiliere la un partid politic care, de altfel, în aceste zile se şi devoalează cu claritate. A fost, practic, un om al lui Traian Băsescu, care a înţeles să instrumenteze lupta anticorupţie sau reforma justiţiei în interesul personal al acestuia.
Eu am înţelegere pentru antipatia oricărui cetăţean pentru clasa politică, pentru moravurile ei, pentru apucăturile şi comportamentele ei. Asta am înţeles. Dar una este să fii jurnalist, comentator, simplu cetăţean, să-ţi vezi de treaba ta şi să deteşti politicul din România şi alta e când doreşti să schimbi politicul din România din interiorul politicului, cu instrumente politice. Atunci trebuie să fii nu doar intransigent, ci şi corect şi inteligent – şi prin asta nu înţeleg că trebuie să faci compromisuri inacceptabile, ci că trebuie să foloseşti toate formele concrete prin care să-i utilizezi pe cei buni din politică, pentru că ei există, împotriva celor răi.
Monica Macovei n-a făcut asta, ea a fost gata să declare rău pe oricine era adversar politic al lui Traian Băsescu şi ea a redus, din păcate, reforma justiţiei, atât cât a încercat s-o facă, la discursuri publice, la invective şi la vânătoarea a doi–trei adversari ai preşedintelui. Nemaivorbind de faptul că Monica Macovei a conceput tot demersul ei în materie de luptă împotriva corupţiei şi de reformă a justiţiei în alb şi negru: alb – procurorii, care sunt din capul locului prezumaţi cinstiţi, eficienţi şi având dreptate, procurorii având dreptul să facă orice, procurorii nu plătesc niciodată chiar dacă greşesc, în vreme ce toţi ceilalţi, inclusiv judecătorii, sunt negri, sunt corupţi, sunt complici ai infractorilor, ceea ce nu e adevărat.
În orice caz, nu e o metodă de a opera cu eficienţă în această zonă. Altfel, nu am chiar nimic personal, fiindcă întâmplător nu am întâlnit-o decât în parlament, n-o cunosc personal pe d-na Monica Macovei şi iniţial am privit cu simpatie venirea domniei sale la minister, tocmai pentru că a fost recomandată ca indepedentă, independenţă în care eu credeam.
În politica românească ne-am certat toţi cu toţi
Cum explicaţi faptul că nu-l atacaţi pe Mircea Geoană, principalul dvs. concurent pentru locul din finală?
Apreciez abilităţile lui Mircea Geoană, deprinse din exerciţiul diplomatic şi probabil şi din firea şi formaţia sa. Astfel de oameni pot fi folosiţi în diplomaţie şi e foarte bine că avem de unde alege. Astfel de oameni pot funcţiona şi în politica internă, pot conduce şi partide, dar nu pot aduce schimbări fundamentale. Pentru a aduce schimbări fundamentale trebuie să ai credinţă şi trebuie să ai forţă. Folosesc nişte termeni care par romantici, însă adevărul ăsta este.
Nimeni n-a schimbat ceva pe lumea asta fără să creadă cu tărie, fără să parieze totul pe ideea şi pe credinţa respectivă şi fără a-şi dedica toată energia, fără a-şi asuma toate riscurile pentru acea idee şi pentru acea schimbare. Or, în sensul acesta, dorindu-mi să rămân respectuos, Mircea Geoană nu contează sau, ca să folosesc o formulă cât mai corectă, pe Mircea Geoană nu se poate conta. De-asta nu l-am luat în discuţie.
Aici vă contrazice trecutul recent. Pe Mircea Geoană şi pe PSD, PNL a putut conta doi ani.
Ca să-l susţină din parlament la guvernare. Sigur că cei din PSD ne ţineau la guvernare, mai ales că nu-i deranjam foarte tare. Eu vorbeam însă despre altceva.
Coaliţia nu merge prea bine. În condiţiile în care criza economică actuală ar crea probleme sociale, politice majore, ar putea PNL să lase de-o parte această istorie zbuciumată a relaţiei cu Traian Băsescu şi să pună umărul la o coaliţie?
Problema noastră cu Traian Băsescu şi cu alţii nu este aceea că nu putem uita trecutul. În politica românească ne-am certat toţi cu toţi, atât de definitiv, încât e clar că suntem condamnaţi să uităm. Noi chiar am putea să fim confruntaţi cu o situaţie de urgenţă naţională. Şi sigur că în sensul acesta, ca preşedinte al partidului, spun că nu există niciun motiv care să te facă să eziţi să dai ceea ce ai de dat atunci când ţara chiar are nevoie de toţi.
Problema noastră de principiu cu Traian Băsescu nu e ce s-a întâmplat până acum, ci este ce se poate întâmpla de-acum încolo. Pentru că, în momentul în care ai găsi resursele de încredere să redescoperi un parteneriat cu Traian Băsescu, sigur că ai face-o, ai lăsa trecutul deoparte. Din păcate, în ce-l priveşte pe d-l Băsescu, semnele sunt de sens contrar. D-l Băsescu devine, din punctul de vedere al unui eventual partener, din ce în ce mai rău, nu dă semne că din tot ce s-a întâmplat a tras şi dânsul nişte concluzii, a înţeles că poate a făcut anumite greşeli.
Valeriu Stoica spunea că pe termen mediu şi lung s-ar putea găsi o soluţie pentru ca dreapta să fie împreună la guvernare. D-l Stoica vorbea de o „alianţă perpetuă“ între PNL şi PD-L, cum e în Germania între social-creştinii din Bavaria şi social-democraţi.
D-l Stoica operează, priceput, cu abstracţiuni. Eu nu dispreţuiesc deloc lucrul acesta, în general. Dar comparaţia cu scena politică din Germania nu e o abstracţiune, ci o absurditate.
Aventurile lui Valeriu Stoica la curtea lui Traian Băsescu nu pot fi decât teoretice şi în sensul acesta îmi dau seama ce e în sufletul d-lui Stoica, un om care se ambiţionează să facă practică politică.
În România, repet, dreapta are dificultăţi în a se construi, a se aşeza, a-şi căpăta o identitate, a avea curajul să-şi asume o identitate, în vreme ce stânga are alte probleme, pe care nu le discut acum. D-l Stoica socoteşte pesemne că, dacă proclamăm acum 160 de deputaţi PD-L şi încă vreo 60 PNL că sunt dreapta, am rezolvat problema, ba chiar dacă însumăm procentele obţinute la alegeri de PD-L şi PNL, ne instalăm în iluzia că România e o ţară majoritar de dreapta. Or, nu e aşa. E greu să fii credibil în postura de unificator al dreptei când vorbeşti ridicându-te pe vârfuri în spatele lui Emil Boc.
România are nevoie de o guvernare de dreapta şi o va avea. Fără Băsescu, Stolojan sau Macovei.
Interviu realizat de Armand Goşu
2 aprilie 2009
