STEVEN VAN GRONINGEN: Dacă România nu ţine pasul cu Europa, trecerea la euro ar putea fi un risc

În ciuda tensiunilor din regiune, iată că economia europeană pare să-şi revină. A trecut criza?

Asta e greu de spus, fiindcă nu întotdeauna predicţiile au fost exacte. Dar observ un optimism temperat. Dorinţa este foarte mare să terminăm o dată cu criza. Cred că a fost nevoie de o perioadă lungă de ajustare. Eu nu cred că aceasta s-a terminat, dar cred că este şi o chestiune de definiţie, fiindcă dacă noi credem că sfârşitul crizei înseamnă să ne întoarcem la perioada 2007-2008, la un consum care nu era justificat din punct de vedere al creşterii productivităţii, atunci tocmai acolo nu trebuie să ne întoarcem, pentru că nu este sănătos. Dacă, la un moment dat, doctorul spune că ai o problemă de sănătate şi ar fi bine să mai slăbeşti 10 kg, atunci nu poţi să spui „am slăbit 10 kg şi mă întorc la stilul de viaţă de dinainte“. Cred că trebuie să găsim un nou echilibru şi un alt model de creştere şi, dacă ajungem acolo, atunci, într-adevăr, criza s-a terminat. Dacă ne uităm, de exemplu, la încrederea consumatorului, atunci criza nu s-a terminat. În România nivelul de încredere este încă destul de jos.

În România, dar şi în toată Europa Centrală şi de Est, economia creşte stimulată de exporturi. Este acesta un model economic sustenabil? Ce ne-ar mai trebui pentru a progresa?

Cred că trebuie să existe şi consum intern. Trebuie să găsim şi din acest punct de vedere un echilibru. Dacă cineva investeşte în România, fiindcă în România producem ceva mai ieftin şi apoi exportăm, nu-i suficient. Cred că România trebuie să fie atractivă şi prin prisma faptului că avem o populaţie de 20 de milioane de locuitori, care formează o piaţă. Sigur, trebuie să ne uităm în context regional. E foarte important exportul, dar, dacă exportul este bazat într-o mare măsură pe import şi valoarea adăugată nu e foarte mare, atunci, pe termen lung, poate nu e modelul pe care ni l-am dori. Dacă vorbim despre o fază intermediară, în care începem pe un model care este bazat mai mult pe importuri, asamblare, export şi apoi din ce în ce mai mult este înlocuit cu valoarea adăugată local, atunci cred că este un model bun. Dar trebuie să avem o viziune despre cum putem să creăm o valoare adăugată mai mare în România. Dacă exportăm o parte din valoarea creată, evident că este un lucru bun. Asta ne permite să investim în tehnologie. Mai bine ne îndatorăm ca să cumpărăm tehnologie decât maşini.

Atât că investiţiile străine directe în ultima vreme s-au subţiat, cu brutalitate chiar. Cum putem explica asta?

Cred că dacă înainte de criză toată lumea investea în România, mizând pe potenţialul extrem de mare existent – ţară mare în regiune, cu resurse naturale, foarte bine poziţionată, cu o populaţie educată –, acum, după criză sau în perioada de criză, s-a văzut că există şi riscuri. Cred că acum adevărata întrebare este: OK, avem potenţial, dar cum să îl deblocăm, cum îl fructificăm? Pentru asta avem într-adevăr nevoie de predictibilitate, din punctul de vedere al mediului de afaceri, din punctul de vedere al fiscalităţii. Avem nevoie de dialog cu guvernul. Ne dorim ca o ordonanţă de urgenţă sau orice schimbare legislativă care are impact asupra mediului de afaceri să treacă printr-o perioadă de consultare sau să aibă o analiză de impact. Să creăm un mediu care este predictibil, pentru ca orice investitor să se uite la potenţial, dar să se uite şi la riscuri. Potenţialul există, dar şi riscuri există, pe care le putem într-o anumită măsură gestiona. Nu poţi să dai o lege, să zicem, să fie creştere economică, dar poţi să creezi un mediu care să fie mai predictibil. Cred că asta este important. Mai ales dacă ne uităm la ce fel de investiţii ne dorim. Dacă ne dorim investiţii care creează valoare pe termen lung, geopolitic pe termen lung, atunci trebuie să oferim şi un mediu care este din punct de vedere legal şi fiscal predictibil, tot pe termen lung. Desigur, poţi să ai şi oameni care investesc pe termen scurt şi apoi îşi retrag banii, dar nu asta ne trebuie. Ne trebuie investitori care vin şi investesc pe termen lung, care au capacitatea de producţie. Ceea ce am văzut recent în domeniul energiei, cu certificatele verzi, unde întâi investeşti şi apoi se schimbă regulile jocului, nu dă bine. Atunci, e foarte important să facem tot ce este posibil să creăm un mediu mai predictibil. Nu e o chestie abstractă, fiindcă există destule studii sau clasamente internaţionale, cum ar fi Doing Business (Banca Mondială) sau Global Competitiveness Report (Forumul Economic Mondial), care arată unde stă încă România în termeni de competitivitate sau predictibilitatea în mediul de afaceri şi atunci e clar ce trebuie făcut ca să devenim mai competitivi şi să atragem mai multe investiţii. Pentru mine e clar că România este atractivă acum, pentru că salariile sunt mici şi lucrul acesta acesta poate fi exploatat acum, dar nu poate să fie model pentru bunăstarea pe termen lung.

Nu cumva asta condamnă mâna de lucru românească la a fi cea mai ieftină din Europa?

Cred că e o chestiune de strategie. Dacă nu ai nimic altceva prin care să concurezi, atunci trebuie să fii cel mai ieftin. Cum este şi într-un mediu de business. Mulţi oameni de afaceri au succes nu fiindcă sunt cei mai ieftini, ci fiindcă ştiu să creeze valoarea adăugată. Atunci întrebarea este prin ce procese putem să creăm valoare adăugată în România? Şi până ajungem acolo, cum concurăm? Prin mâna de lucru ieftină, să spunem, dar pentru viitor nu poate fi un model. Şi nici nu e nevoie, fiindcă ţara are foarte mult de oferit, potenţialul există. Atunci, drumul este focusarea pe investiţii care să ajute la crearea de valoare adăugată în România prin alte procese, şi nu doar să facem lohn pentru producţie de textile sau altceva.

Acest context regional tensionat favorizează România sau ar putea favoriza România? Banii fug din Rusia, 70 de miliarde de dolari în primele trei luni. Poate fi România un refugiu pentru aceşti bani?

Eu am spus şi în trecut. Cred că ce se întâmplă este o oportunitate pentru România. Putem să arătăm că în regiune suntem o ţară altfel decât sunt celelalte din jur, că suntem stabili, nu suntem nici Grecia, nici Ungaria sau Ucraina. Asta înseamnă că putem să atragem mai multe investiţii. Pentru că investitorii se uită şi regional. Se întreabă: dacă vrei să investeşti în Sud-Estul Europei, unde o faci? Sau dacă într-adevăr retragi banii din Rusia sau dacă schimbi viziunile pe termen lung de pe Rusia, atunci unde să investeşti? Cred că, în principiu, oferim nişte oportunităţi destul de interesante. Dar, iarăşi, situaţia trebuie gestionată, trebuie să arătăm că suntem stabili, predictibili, că există un dialog, să nu exagerăm cu populismul, să avem o viziune pe termen lung până la alegerile următoare şi să avem o viziune pentru ţară. Clar că potenţialul României este mare. Trebuie să reluăm acum procesul de convergenţă. Dacă ne uităm strict la cifre, am avut creştere economică 3,5% anul trecut, am făcut un pas, dar trebuie să existe cel puţin 5% creştere economică pentru o perioadă de 10 ani, pentru a ajunge la media europeană. Acesta trebuie să fie punctul de plecare. Dacă asta este povestea şi dacă spunem şi cum avem de gând să ajungem acolo, cred că atunci nu va fi o problemă să atragem investitorii. Bani sunt!

Sunt, dar totodată sunt şi riscuri asociate regiunii noastre. Avem o graniţă cu Ucraina, există tensiuni în ce priveşte Transnistria. Avem şi riscuri care să afecteze economia? Sau faptul că suntem membră a Uniunii Europene şi NATO funcţionează ca un fel de scut?

NATO şi UE cu siguranţă ajută. Dar cred că nu trebuie să subestimăm nevoia de a explica lucrurile. Dacă cineva stă la Londra sau New York are tendinţa de a crede că e cam acelaşi lucru. Or, nu-i aşa şi atunci cred că e important să explicăm că ceea ce se întâmplă şi ce s-a întâmplat în ţările din jur nu se va întâmpla aici şi să explicăm de ce credem că nu vom fi afectaţi. Noi nu depindem foarte mult de Ucraina, când e vorba de procesul economic. Măcar din acest punct de vedere impactul presupun că nu e foarte mare. Putem să ne gândim la tot felul de scenarii şi ar fi speculativ. Dar eu zic că, cu cât mai mult prezentăm asta ca o oportunitate, că într-adevăr se dovedeşte să fie o oportunitate, cu atât şansa devine mai mare.

Suntem pentru prima dată în situaţia de a îndeplini toate condiţiile de la Maastricht. Se discută mult despre adoptarea euro. Dvs., ca bancher, cum vedeţi lucrurile? Ar fi bine pentru România, pentru români, mai ales?

Cred că iarăşi vorbim despre riscuri. În clipa în care adoptăm euro, facem parte dintr-o structură mult mai mare şi posibilităţile de a influenţa sunt mult mai mici şi nu mai avem instrumentul de curs valutar pentru a ajusta economia noastră faţă de celelalte economii. Dacă nu reuşim să ţinem pasul cu ce se întâmplă pe plan european, atunci ar putea să fie un risc. Singurul lucru care ar putea să fie îngrijorător este că, totuşi, din punct de vedere instituţional, nu suntem foarte puternici. Totul este foarte mult influenţat politic în România. Dar suntem de acord, multe lucruri sunt deja euroizate, cum ar fi preţurile la anumite produse – case şi altele –, dar totuşi instrumentul de curs valutar există. Şi dacă economia locală nu este destul de competitivă, atunci se poate ajusta. În clipa în care renunţăm la asta...

Totuşi, ajustarea nu ne penalizează tocmai pe noi? Nu vedeţi o legătură între deprecierea leului şi faptul că există atât de multe credite neperformante? În Cehia, unde nu a fost acea ajustare, moneda e stabilă, ratele sunt mici, au 5% credite neperformante.

E greu de spus. Cred că leul a fost relativ stabil, mai ales dacă ne uităm la zlot, care a avut o fluctuaţie mai mare. Cred că, într-un fel, stabilitatea cursului ar putea să fi fost un factor care a contribuit la creşterea creditului în valută. Asta, înainte. După criză, cred că putem să spunem că era mai bine pentru populaţie să existe o anumită stabilitate. Vă pot spune că în Grupul Raiffeisen rata cea mai mică de credite neperformante este în Belarus, de 0,06%, unde există un mesaj foarte clar din partea guvernului ca fiecare să-şi plătească datoriile şi ratele. Creditele neperformante erau cele mai mari într-o ţară unde guvernul a avut o reacţie foarte dură la adresa băncilor...

Slovacia?

Nu. Aşadar, este o anumită corelare cu aspectele culturale.

Mai mult, dacă vorbim despre insolvenţă, care este clar o problemă în România, mulţi cred că eu, ca bancă, am o problemă cu insolvenţa. OK, e neplăcut să vezi că cineva căruia i-ai dat nişte bani nu ţi-i returnează şi foloseşte instrumentul de insolvenţă pentru a evita plata datoriilor. Ăsta e un factor care afectează rezultatele. Dar mult mai mult sunt afectaţi cei care nu au un credit comercial. Uneori, omul conduce o maşină scumpă şi nu-şi plăteşte datoriile şi furnizorii. Ce vreau să spun este că e o problemă socială. Dacă permitem, instituţional, structural, ca cei care, chiar dacă pot să plătească, nu plătesc sau caută să scape de datorii, atunci trebuie să spunem: există un cost şi acceptăm că preţul este plătit nu de bănci, ci este plătit de cei care produc. Fiindcă există în ecuaţia asta cei care produc, care au livrat marfa, dar nu sunt plătiţi. Ei plătesc pentru asta. Şi cum plătesc pentru asta? Includ această pierdere în preţul produsului. Într-un sistem bancar, pierderea asta este transferată într-un cost mai mare de credite. Atunci, dacă spunem că rata de credite neperformante în România este de 20%, atunci 80% dintre firmele care produc şi îşi achită datoriile plătesc şi pentru cei 20%.

Şi se scumpeşte creditul, vreţi să spuneţi.

Se scumpeşte creditul. Atunci, discuţia trebuie să fie: OK, cine trebuie sprijinit? Cei care produc sau cei care nu produc? Faptul că, mai ales într-o criză, ai firme care intră în dificultăţi şi nu pot să plătească datoriile este un lucru normal, se întâmplă în orice societate. Dar trebuie să ai un proces care este eficient, rapid, ca să ne asigurăm că nu avem acolo active care nu produc nimic şi care sunt blocate. Procesul în România nu funcţionează, consumă foarte multe resurse şi astfel creşte costul pentru ceilalţi. Părerea mea este că cei care produc trebuie să fie sprijiniţi.

Avem 120.000 de insolvenţi în ultimii trei ani. Enorm!

Enorm. Din care 6.000 de planuri de restructurare aprobate. Restul sunt încă în proces sau nu ştiu ce. Nu e doar o chestiune de legislaţie. Oricum, în zilele astea se lucrează sau se finalizează discuţiile despre noul Cod al insolvenţiei. Şi sistemul judiciar are nevoie de capacitate şi acum se lucrează la tribunale specializate. Cred că e o problemă complexă. Dar cu siguranţă este şi un element special, cultural, în care oamenii cred că este acceptabil să treci printr-un proces de insolvenţă ca un mod de a-ţi rezolva nişte probleme. Totuşi, sunt mai multe aspecte. Nu e doar legea. Dacă recunoaştem că o insolvenţă este un lucru care este inevitabil şi este posibil să recalibrăm interesele de la cei care au nevoie de protecţie, în caz că intră în dificultăţi, cu interesul societăţii, pentru a avea acces, să spunem, la un credit rezonabil. Cred că asta e o necesitate, să concluzionăm într-un fel discuţia asta. Altfel, iarăşi, dacă plătim mai mult la credite în România decât în ţările din jur, cum putem să devenim mai competitivi? Compensăm din salariile mai ieftine?

Se vorbeşte de Legea falimentului personal ca o uşurare pentru mulţi oameni. După câte ştiu eu, un faliment personal îţi taie nişte şanse de viitor.

Falimentul personal este o realitate. Există cazuri în care cineva intră în dificultăţi financiare atât de mari, încât nu mai poate ieşi din asta fără un proces de faliment personal. Dar trebuie să ne uităm foarte clar la interesele la nivelul individului, la interesele societăţii şi să nu uităm că anumiţi avocaţi au un interes foarte clar, e un business pentru asta. Ne trebuie o abordare echilibrată. În multe ţări europene un faliment personal este un lucru traumatizant. Sunt ţări, Irlanda este un exemplu, unde falimentul personal e dramatic. Oamenii chiar se mută din Irlanda în Anglia ca să evite să intre în faliment personal. Şi asta ar trebui să fie ceva care orice individ trebuie să evite.

Mă gândesc că ar avea şi o valoare educativă. Am văzut oameni tineri nu foarte responsabili de acţiunile lor. Poate că societatea românească trebuie să treacă şi prin...

Total de acord. Dacă ne uităm filosofic, putem să spunem că libertatea înseamnă şi că trebuie să-ţi asumi anumite obligaţii. Iei un credit sau accepţi anumite riscuri şi asta înseamnă că, atunci când riscul se materializează, el trebuie şi acceptat. Noi mergem într-o altă direcţie, în care omul nu mai este responsabil, nici nu îl mai lăsăm să ia un credit. Dar, dacă are un credit şi nu mai poate plăti înapoi, nicio problemă, fiindcă pentru asta există tot felul de mecanisme. Atunci, ce vrem de fapt? Libertatea merge mână în mână cu responsabilităţile pe care le are fiecare. OK, atunci luăm şi din libertate, luăm şi din responsabilităţi, că dacă luăm din responsabilităţi, asta înseamnă că luăm şi din libertate. Unde ajung cu aşa un proces?

În momentul în care constaţi că pot fi consecinţe dramatice pentru tine şi pentru familia ta, devii mai responsabil. În sensul ăsta, mă gândesc că ar putea fi aici aspectul educativ. Dar voiam să vă întreb, suntem totuşi într-o bancă, aici, la Pipera: de ce să ţii banii într-o bancă din România, nu e avantajos?! Cunosc oameni care preferă să ţină banii în Olanda, la Amsterdam, sau merg la Viena să pună banii în bănci austriece. De ce costurile într-o bancă din România sunt mai mari?

Aici e mult de discutat. La Londra, dacă ajung pe Heathrow şi am nevoie de nişte lire, trebuie să mă uit bine până găsesc un singur bancomat, îmi iau nişte lire şi am rezolvat problema. Dacă în Otopeni ies din hala de sosire, ultima dată când am verificat erau 12 şi dacă mă duc la un restaurant sau la un magazin în România şi vreau să cumpăr ceva, atunci ai POS-uri care sunt puse gratuit de către bănci. Astea sunt doar nişte exemple. Şi dacă ne uităm la volumul de tranzacţii pe card sau în termeni absoluţi în România, este nimic. Şi atunci, evident, costul este mai mare pe tranzacţie. Băncile investesc în România în aceeaşi infrastructură, în aceleaşi abilităţi tehnice care există în Londra, în Anglia sau Germania, Viena, Olanda, dar în acelaşi timp aici suntem şi în situaţia în care toată lumea mai vrea ştampile pe formulare şi plătim facturile cu numerar. Ţine şi de percepţie, fiindcă uneori mă amuză când cineva se întreabă de ce nu se poate ca retragerea la bancomat să fie gratuită ca în... şi spune o ţară. Eu am un cont în Olanda şi eu acolo plătesc 6 euro pe lună mentenanţa, eu nu mă aştept ca asta să fie gratuit. OK, nu mai plătesc pentru retragerea de numerar, dar totuşi sunt nişte bani şi nu e adevărat că în străinătate totul e gratuit. Dar în România sunt prea multe bănci, nu împărţim infrastructura, iar suma pe tranzacţie este mult mai mică decât în străinătate, dacă ne uităm la preţul unui credit. De exemplu, dacă în Olanda, unde am fost recent, voiam să-mi cumpăr o pâine de la un magazin şi-mi spune: „dacă vreţi să plătiţi în numerar să mă anunţaţi dinainte, în caz că nu avem“, fiindcă acolo absolut totul este electronic şi digital. Aici, dacă vrem să renunţăm la numerar sau la monezi, imediat sare toată lumea în sus. Există amenzi dacă foloseşti un formular mai mic decât A4 sau dacă foloseşti litere mai mici de 12. Dacă astea sunt discuţiile pe care le avem aici, nu trebuie să ne mirăm că sunt costurile mai mari. E mult de discutat şi sunt multe lucruri care se pot face. Dar avem nevoie de o abordare de sistem. În ultimii 12 ani, de când sunt în acelaşi job, foarte des aud voci tari care spun „băncile trebuie să facă nu ştiu ce, trebuie să dea credite“. Cu o singură excepţie, nu m-a sunat niciodată un politician şi să-mi spună: ce ar trebui să facem ca să daţi mai multe credite la firmele mici şi mijlocii? OK, atunci? Şi eu aş vrea să dau mai multe credite, dar de ce nu avem un dialog? Dacă credem că avem o problemă, haideţi să discutăm despre asta şi să vedem ce putem să facem, cum putem să facem anumite lucruri mai ieftin sau să îmbunătăţim anumite procese. Nu e o problemă simplă. Dacă ar exista un interes real, cred că ar fi normal să ne întrebe şi pe noi.

Dar este o structură specializată a oamenilor de afaceri, a oamenilor din bănci pentru discuţii cu Executivul.

Da, da.

Nu funcţionează? Decidenţii nu sunt deschişi la sugestii?

Nu. Cred că un dialog oricum e un lucru care nu e atât de simplu şi ia timp. În realitate, lucrurile sunt foarte des reactive. S-a întâmplat ceva, o iniţiativă legislativă, repede hai să facem nu ştiu ce, foarte des e reactivă. Iar acum, prin Coaliţia pentru Dezvoltarea României, care s-a anunţat oficial, avem un proces mai bine pus la punct şi sperăm ca asta să se traducă într-o legislaţie mai bună, legi care sunt mai bine aplicate şi care să aibă un efect dorit mai bun. Dar ăsta este un proces, încă nu s-a tradus, sunt mai mult probleme strategice sau pe termen lung. Şi cred că sectorul privat locuieşte în lumea lui, iar mediul politic este într-o altă lume şi cred că durează până când se instituţionalizează un fel de dialog. Întotdeauna am zis că e nevoie de mai mult dialog. Sectorul privat va crea joburi în România, sectorul privat va crea valoare adăugată, sectorul privat va plăti taxe şi va contribui cu bani la buget şi atunci, evident, trebuie să existe un dialog cu sectorul privat despre cum putem să devenim mai competitivi, cum putem să contribuim la creşterea bunăstării în România.

Referindu-ne tot la acest sector privat, totuşi, în România foarte multe afaceri sunt S.R.L.-uri, cu capital de 200 de lei, 40 de euro. Este acest capital mic o frână şi în calea finanţării, şi în calea listării la bursă?

Aici e mult de discutat. Nu ştiu exact cifrele, cred că în total avem în jur de 600.000 de firme, din care 200.000 sunt inactive, deci rămân 400.000, din care iarăşi jumătate sunt pe pierdere, iar multe firme niciodată nu au fost pe profit. Într-adevăr, subcapitalizarea este o problemă mare. Multe firme în România nu au nevoie de credit bancar, creditul bancar nu este o soluţie, ci au nevoie de capital. Fiindcă există o diferenţă şi câteodată nici nu e bine înţeleasă diferenţa. Dacă eu sunt antreprenor şi am o idee şi vreau să o pun în practică, atunci trebuie să investesc şi eu banii mei. Dacă businessul meu merge bine, atunci calea este lină, pot să câştig. Şi sunt destule exemple. Dar dacă lucrurile nu merg bine, atunci îmi pierd banii. Dar situaţia este total asimetrică în relaţia cu băncile. Banca nu vine cu banii ei, ci vine cu banii deponenţilor şi dacă businessul merge bine, banca încasează marja de dobândă de 2-4%, din care are de plătit tot felul de cheltuieli. Atunci ea riscă o sumă – şi în realitate riscă toată suma –, dar venitul maxim deja este plafonat din start. Antreprenorul nu vrea să rişte o sumă, are o idee foarte bună şi vrea ca banca să vină cu banii. Dar el nu pune nimic, nu pierde nimic, mai ales că profitul pentru el este nelimitat. Asta este o problemă în România, a capitalului. Cum s-a văzut în perioada de boom şi înainte de a se termina perioada de boom, foarte mulţi antreprenori, nu toţi, au scos banii din firme, au luat profiturile, au cumpărat maşini scumpe, case scumpe, case de vacanţă, au investit în sudul Franţei, au cumpărat terenuri etc., dar au scos bani din firme. Şi atunci firmele au intrat în dificultăţi, nu a mai existat niciun fel de acoperire. Banca spune: îmi pare rău, eu nu pot să-ţi finanţez piederile tale, am nevoie de nişte garanţii, apropo şi de faptul că valoarea scade. Dacă ne uităm, de exemplu, la firmele mici şi mijlocii şi procesul de insolvenţă, dacă eu, ca bancă, nu recuperez niciodată nimic când o firmă mică merge în insolvenţă şi eu am ca garanţie doar stocurile şi creanţele, atunci, data viitoare, când vine firma, îi spun: îmi pare rău, dacă tu intri în dificultăţi, nu recuperez nimic, creanţele tale sau stocurile tale nu au nici un fel de valoare.

Aşa se explică faptul că nu prea s-au mai dat credite în ultimii ani?

Este un factor care contribuie la asta. Dacă eu ştiu că dacă am un drept şi în insolvenţă am pe cineva care se luptă pentru mine ca să fie respectat dreptul meu şi într-o perioadă recuperez 50% sau măcar recuperez ceva, e fundamental diferit decât când trebuie să aştept nu ştiu câţi ani până când s-au mâncat toţi banii care au rămas în procesul de a gestiona insolvenţa. Şi de-aia contează şi aspectul statistic şi aspectul cultural.

Din câte înţeleg, insolvenţa nu este un lucru foarte bun pentru economie, e o rezolvare pentru a ascunde nişte greşeli?

Nu putem să spunem greşeli. Orice activitate de business îşi asumă un anumit risc. Unii îşi asumă riscuri mari şi câteodată au un rezultat bun, iar alţii intră în dificultăţi, iau decizii greşite, au probleme sau ei la rândul lor nu sunt plătiţi de alţii, sunt tot felul de motive pentru care o firmă poate intra în insolvenţă. Dar este ceva normal, este inevitabil într-un proces economic. Problema nu este că cineva intră în insolvenţă, că intri într-o dificultate de plată, problema este ce facem în clipa în care asta se întâmplă. Şi cum gestionăm, bazându-ne pe principii clare, un asemenea proces ca să ne asigurăm că banca şi partenerii de afaceri, angajaţii, fiscul, toţi, îşi primesc partea. Asta este normal. Şi e o chestie de peste o mie de ani, în timpul romanilor deja erau foarte clare principiile: acţiunea pauliană, dacă tu dinainte ştiai că nu vei fi în stare să-ţi plăteşti datoriile şi activele pe care le aveai, le vindeai repede, atunci asta putea să fie revocată de către judecători – principiul se aplică şi astăzi, după 1.400 de ani.

Interviu cu STEVEN VAN GRONINGEN, președintele Raiffeisen Bank S.A., realizat de LIDIA MOISE