Cărți de citit la gura sobei

„Peste Marea Mânecii, în formă de cea­pă, de pară, apoi cilindrică și cu umeri drepți. În Franța, mai degrabă ovoidă, cu umeri înclinați, atât în Champagne, cât și în Burgundia sau la Bordeaux unde, din secolul al XIX-lea, s-au impus tot formele cilindrice cu umeri drepți. Dar creatorii au mers mai departe cu ima­ginația: fluierul renan, sti­cla îmbrăcată în paie din Toscana, bocksbeutel-ul în formă de tărtăcuță din Fran­conia, sticla clavelin din Jura, butelia mică de Tokaji cu gâtul alungit sau constantiadin Africa de Sud.“ Aș deschide lista cu acest volum – despre Istoria sticlei de vin. E o carte apărută la noi la Editura Baroque Books and Arts, scrisă de Jean-Robert Pitte, între altele, președintele Academiei Vi­nului din Franța și, între 2003-2008, președintele Universității Paris Sorbona. O carte care face o istorie „din lateral“, cu un subiect-obiect în centrul său care cunoaște o evoluție spectaculoasă de-a lun­gul ultimelor secole.

Lângă vin, merge – nu-i așa? – și poezia. Aș opta pentru un poet mare și o poezie de mare anvergură – volumul cuiva des­pre care antologatorul acestuia, Marius Chi­vu, a fost foarte inspirat să considere că „Petre Stoica este, probabil, cel mai ma­re poet postbelic pe care nu l-ați citit încă“. Cartea pe care o am în minte se nu­mește Singurătatea noblețele ei, a fost pu­blicată la Editura Cartier din Chișinău și e de puțin timp în librăriile de la noi.

De la „poezia inimii“ se cuvine să trecem și la „proza rea­li­tă­ții“, cum ar zice un clasic al li­teraturii române. Și, odată ajunși aici, la proză (că e sau nu e „a realității“ să lăsăm în suspensie, fiindcă discuția cu privire la cât de „reală“ e o ficțiune e lungă...), putem încerca nu un singur volum, ci măcar trei. Bunăoară, un roman al unui năucitor de bun scriitor is­raelian – care ne-a și vizitat în ultima parte a toamnei: Eshkol Nevo, cartea sa (prima, deocamdată, în limba română) numindu-se Trei etaje. E un roman pe care îl putem citi, cu profit, în mai multe feluri: îl putem trece (căci și autorul lui ne invită în mod explicit să o facem) și prin Freud (cele trei etaje corespund într-un fel unei triade freudiene), așa cum îl putem lua în posesie și ca o foarte nu­anțată cronică a unui Israel la zi. Orice „ușă de intrare“ am alege – pentru un spor de lectură, de altfel, e bine să nu alegem doar una singură -, vom ajunge, cred, ușor la concluzia că ne aflăm în fața unui mare scriitor. Unul pe care îl vom cunoaște mai bine în anii următori (căci Editura Humanitas, cea care publică acest volum, e interesată și de alte titluri ale sale) și care e liderul consacrat al ge­nerației care vine după Amos Oz și David Grossman.

Benedict Wells e un tânăr prozator ger­man care notează în cartea sa apărută la Po­lirom că „Existăm într-un milion de versiuni diferite ca să nu-i lăsăm nici o șansă vidului, iar prețul pe care îl plătim pentru asta e, din păcate, moartea“. Sau care spune așa: „Nu vreau să redau tot prăpădul pe care boala l-a făcut în corpul Alvei la sfârșitul vieții ei. Și nu vreau să descriu în detaliu nici clipele în care și-a pierdut cum­pă­tul și s-a lăst pradă dis­perării. Aveam impresia că atârnă deasupra unei prăpastii și că se ține doar cu o mână de o stân­că, în timp ce boala îi ri­di­ca degetele cu forța, unul câte unul“. Omul acesta are 30 de ani și un pic și scrie cu o maturitate și o forță de pătrundere ieșite din comun. Cartea din care am citat – una nu despre boală în primul rând, ci despre iubire - e intitulată Sfârșitul singurătății, iar autorul ei e laureat al Premiului UE pentru literatură din 2016. E un scriitor despre care, sunt convins, vom mai auzi multe lucruri frumoase.

À propos tot de roman(e), în fine, două vorbe nu despre o carte, ci despre un căr­țoi: peste 800 de pagini – Romanovii 1613-1918, saga celei mai spectaculoase dinastii a vremurilor moderne. Mai precis: la Editura Trei, sub semnătura unui autor po­livalent – istoric de primă linie și de mare succes, dar și un foarte talentat scrii­tor, Simon Sebag Montefiore. Cel cu căr­ți­le despre Stalin și cu (mi-nu-na-ta) carte, publicată la aceeași Editură Trei, despre Ierusalim. O informație scurtă: anul vii­tor, Montefiore va veni în România.

Eseistică? În 2017 am avut multe titluri remarcabile pe acest culoar, așa încât ale­gerea unuia, fie și în interiorul unui joc de final de an, este extrem de dificilă. Pentru că sunt și utile, ca un GPS în vremuri tulburi, mă opresc asupra a două cărți. Pri­ma: volumul Ce este populismul? (Po­li­rom, autor Jan-Werner Müller). Și, despre această carte, foarte succint, fac doar do­uă mențiuni: a) tipologiile populismului sunt foarte bine descrise aici, foarte ex­presiv și nuanțat – cu alte cuvinte, citind aceste părți ale cărții știm, la final, foarte bine, ce este populismul; b)exemplificarea celor care practică populismul este însă (conform unei deja tradiții care e tot mai nefastă în Vestul academic) serios de­ze­chilibrată de opțiunea auctorială implicită de stânga; cu alte cuvinte, fără ca în rea­li­tate populiștii de stânga să fie mai puțini, în inventarul lui Müller (ideo­lo­gizat!), ei sunt striviți de numărul celor de dreapta. Una peste alta, o carte foarte utilă.

La fel, utilă, dar centrată de data aceasta pe un singur personaj, un alt (binevenit) volum publicat tot de Polirom: Ungaria lui Or­bán. Paul Lendvai, autorul cărții, spune între altele că „Într‑o Uniune Eu­ropeană în dezmembrare, Viktor Orbán trăiește probabil cea mai mare creștere de putere din viața sa. Lordul Acton (1834‑1902), istoricul britanic, avertiza: puterea corupe, iar puterea absolută co­rupe în mod absolut. Rămâne în con­ti­nuare fără răspuns întrebarea dacă prim‑ministrul mai poate învăța să exercite puterea fără să devină sclavul ei. Iar de răspunsul la această întrebare depinde nu numai viitorul Ungariei“. E o carte care privește și România – fiindcă, la noi dinspre stânga, nu de pe dreapta ca în Ungaria (deși, aflăm din volum, Orbán a cochetat semnificativ și cu stânga la un moment dat în cariera sa), există o ten­tație majoră a orbanismului și PSD-ul lui Liviu Dragnea pare că visează tot mai mult cu ochii deschiși la așa ceva.

Pe repede-înainte (nu ca invitație la o lec­tură rapidă, ci pentru a bifa mai multe ti­tluri de pe lista aceasta jucăușă cu cărți de ci­tit „la gura sobei“):

1) Marcel Tolcea – Lim­ba română pentru începători. De la 14 la 101 ani. Cronici la Radio Timișoara (Editura Universității de Vest; carte care aduce în discuție, cu tact și umor, multe din­tre bolile actuale ale limbii române);

2) Radu Paraschivescu – Cartea râsului și a cercetării (Humanitas; o carte care de­construiește formule naționale și in­ter­naționale ale imposturii, cu un subtitlu foar­­te provocator – Ce se întâmplă cu cre­ie­rul dacă înveți cuvinte noi în timp ce faci sex – și la care se râde în hohote și nu nu­mai. „Sper să vă amuzați. Și, fă­când-o, să nu uitați de gândul serios ca­re stă în spatele oricărei cărți comice“ – ne invită au­torul ei);

3) Brant Pitre – Fiul lui Dum­ne­zeu? (Humanitas; „Această car­te por­neş­te de la o singură mare în­trebare: A pre­tins Isus Nazarineanul că e Fiul lui Dum­nezeu? Trebuie să atrag aten­ţia de la în­ceput că nu e o pledoarie ex­haustivă. Nu e nici o pledoarie adresată specialiştilor, deşi, în note, îi citez pe mulţi dintre ei. Creştini, evrei, mu­sul­mani, agnostici sau atei – indiferent de orientarea religioasă –, dacă aţi dorit vreo­dată să judecaţi sin­guri dovezile bi­blice şi istorice privitoare la Isus, atunci această carte vi se adre­sează“ – aceasta este linia directoare a căr­ții, în formularea autorului).

Am spus la începutul acestui text că marea majoritate a căr­ților au legătură, ca an de apa­riție, cu 2017. Una anume e mai veche. Dar o am, mereu, la îndemână; ceea ce vă doresc și dum­neavoastră! În cuvintele lui Horia-Roman Patapievici este „O carte plină de în­gri­jorare şi iubire faţă de civilizaţia eu­ro­peană, care ne spune unde ne aflăm re­amintindu-ne unde am fost şi care reu­şeşte să restituie conţinutului istoric şi academic de «umanism» prospeţimea ex­perienţei de viaţă din care acesta s-a născut şi în care autorul vede experienţa de viaţă tipică a civilizaţiei noastre: con­versaţia între egali, dezbaterile între prieteni, controversele desfăşurate sub sem­nul civilităţii. Demnitatea, libertatea, respectul, căutarea sub semnul ade­vă­rului, al pietăţii şi al divinităţii – acestea sunt, potrivit lui Riemen, coordonatele uma­nismului ca mod de viaţă. O carte mi­nunată, de o inactualitate senină, pro­fe­tică şi vertiginoasă“. Titlul ei: Noblețea spiritului (autor – Rob Riemen, apărută în româneşte la Curtea Veche în 2008).

Nu în ultimul rând, reproduc, pe final (de text și de an), o urare care se leagă, oa­recum, tot de o carte. Este o urare pe care am auzit-o la o lansare bucureșteană a unei cărți mai puțin obișnuite – fiindcă această carte e mai puțin de citit și mai mult de privit. Cartea se cheamă Rost. 12 hotare și e volumul al treilea al unei real­mente spectaculoase trilogii de artă fo­tografică realizată, conform unui laborios proiect și la capătul unei munci de mai mulți ani, de Răzvan Voiculescu. Urarea es­te aceasta: Să fiți ai lui Dumnezeu!