Pe aceeași temă
Pentru Bogdan Ghiu deconstrucţia nu-i o formulă de alţii inventată, ci o practică intelectuală, un mod de a problematiza critic pe viu ameninţările, manipulările şi capcanele lumii globale sau condiţia umanului în „evul media“. Nici poezia sa puternic marcată de reflecţia poststructuralistă asupra textului, nici eseistica sa filozofică, in-formată de gândirea franceză a lui Bataille, Debord, Foucault, Derrida, Deleuze, Guattari, Bourdieu, Baudrillard, nu pot fi înţelese în afara acestei practici reflexive. Cel mai recent volum personal – Contracriza – marchează însă trecerea pe un alt nivel, mai „pozitiv“ şi mai „constructiv“. Desigur, şi ca poet, şi ca eseist, Ghiu e un tip „impopular“, cu un discurs dificil, ale cărui alunecări paradoxale sau dislocări de semnificaţie îl amintesc, uneori, pe maestrul Derrida nu numai în literă, ci şi în spirit. Atenţie însă: în laboratorul său experimental, de nişă, greu accesibil profanilor, acest gânditor-artist subversiv şi versatil testează, acum, o „armă neconvenţională“ de care mediile ideologico-politice ar putea profita, dacă ar avea inteligenţa necesară.
Toată lumea vorbeşte astăzi – la noi şi aiurea – despre Criză şi despre urgenţa „măsurilor anticriză“, pe care doctrinarii libertarianismului corporatist le asimilează, de regulă, abolirii statului social, identificând „modernizarea statului“ cu simplificarea lui în vederea eficientizării. În mod alarmant, unii dintre ei lasă a se înţelege că, la limită, democratizarea societăţii ar reprezenta o frână şi un balast. Diagnosticul lui Bogdan Ghiu într-acolo bate: „Criza ca guvernare şi politică. Sunt lichidate câştiguri, cuceriri democratice vechi de peste 100 de ani, adică foarte recente, de o mare fragilitate, care acum îşi demonstrează precaritatea. «Modernizarea» Statului prin lichidarea societăţii“. Cu precizarea că „«modernizarea» şi «reformarea» Statului nu înseamnă deloc ceea ce pretind a fi, ci doar o retragere a Statului, o deresponsabilizare. Statul devine autonom faţă de societate, fără nici o responsabilitate. Devine, de fapt, o întreprindere privată a puterii. (...) Pe post de «anti-criză», Statul se «autorevoluţionează», îşi aplică lui însuşi o lovitură de stat, reducându-se, de fapt, doar la o continuă lovitură de stat“. Un fel de „revoluţie permanentă“ aplicată sistemului capitalist, ce trădează fantasmele troţkiste ale neoconservatorismului... Această disjungere între „modernizarea“ prin capitalismul global (privită, Nota Bene! ca manifestare a „libertăţii“ elitelor tehno-economice, managerizate politic autoritar) şi „democratizarea“ societăţii (denunţată drept rezistenţă inerţială a celor mulţi, neajutoraţi, iresponsabili şi neproductivi) constituie miezul fierbinte al reflecţiei din Contracriza, o reflecţie fragmentară, in progress, cu ruperi de ritm şi nivel, cu acrobaţii ludic-speculative care-l trădează pe artistul de avangardă, ce refuză programatic standardizarea comercială a limbajului şi „epicizarea“ sa pe înţelesul omului-massă... Pe urmele lui Pierre Rosanvalon (din Contrademocraţia. Politica în epoca neîncrederii), Bruno Latour (din Politiques de la nature. Comment faire entrer les sciences en démocracie), Joseph Schumpeter (cu a sa teorie economică a „distrugerii creatoare“) şi Jacques Attali, eseistul român elaborează, în acest „manifest“ redactat, intermitent, între 2008 şi 2011, un concept reactiv prin care deconstruieşte atât mitologiile „Crizei“, cât şi pe cele (adiacente, insidios-manipulatorii) ale „anticrizei“, denunţate a servi aceleaşi interese de dominaţie. Oricât de discutabil ar fi în detalii volumul (unele afirmaţii, indemonstrabile, sunt deplasate sau hazardate: de exemplu, ipoteza „manipulării“ consumatorilor prin muzică în hipermarket-uri, analogiile dintre „colonializarea“ Congo-ul anilor 70 şi subordonarea României actuale politicii FMI, ideea „expulzării“ din Europa a evreilor prin crearea statului Israel sau interpretarea în cheie „creştin-democrată“ a protestului suicidar al lui Adrian Sobaru din Parlament), miezul său problematic rămâne redutabil. Cu riscul de a-l trivializa şi schematiza, voi încerca să-i extrag ideile principale. Potrivit lui Ghiu, modelul global american tinde să impună statelor mici, periferice ale Sudului lovit de Criză un tip de „Stat hipermarket“ sau „offshore“ (exemplul pilot fiind Kosovo), iar capitalismul global tinde să-şi subordoneze democraţia cu argumentul şantajist al Crizei, spre a putea supravieţui eficient în noile condiţii concurenţiale. E vorba, Nota Bene, de un capitalism al Nordului (nordul Europei plus SUA, i.e. „adevăratul Occident“), ameninţat de ascensiunea economică spectaculoasă a statelor BRIC (Brazilia, Rusia, India, China). Ipoteza eseistului – „paranoia-critică“! – e că fenomenul Crizei pare un argument inventat, simulat al „intervenţionismului“ economico-financiar, urmând intervenţionismului militar hard al administraţiei Bush Jr după atentatele teroriste de la WTC. O nouă faţă a globalismului consumist, un revers al acestuia... Evident contestabilă, o atare ipoteză „suspicioasă“ are meritul de a pune pe gânduri şi de a stimula creativ vigilenţa critică. Mergând mai departe, Bogdan Ghiu identifică Nordul – creierul capitalismului occidental! – cu argumentele simbolice, spirituale, „înalte“ specifice gândirii conservatoare, căreia îi opune polemic atributele Sudului (asimilate „josului“ dispreţuit şi defavorizat, materialităţii şi corporalităţii). Este însă această opoziţie geopolitică – Nord vs. Sud – integral creditabilă? Nu e sigur. În lipsa luării în calcul a numeroase variabile politice, economice, culturale etc., majoritatea consideraţiilor din Contracriza s-ar cuveni luate sub beneficiu de inventar. O fi adevărat că în ţarile Sudului (şi Sud-Est-ului) european statul social e făcut responsabil de toate relele posibile, dar în ţările Nordului el funcţionează încă foarte bine...
Ca într-o reacţie de turnesol, Criza precipită şi impune clarificări ideologice abrupte, între o Dreaptă multi- sau supranaţională pentru care capitalismul primează în faţa democraţiei şi o Stângă „globală“ pentru care e valabilă viceversa (şi de partea căreia se situează, tranşant, Bogdan Ghiu, opunând-o avenit vulgarizărilor kitsch ale „guevarismelor“ populare, dar şi anarhismului academic trendy de tip Slavoj Žižek). Paginile ce glosează în jurul acestor echivalenţe sunt, în pofida aerului uneori dificultos, sclipitoare, ca şi cele în care e denunţată, patetic (asumat patetic, sfidător patetic!) pierderea simţului istoriei, a temporalităţii şi a abstractului de către omul mediu contemporan, omul nomad, permanent dislocat, pentru care mai contează numai contingenţa, ceea ce se vede şi îl priveşte nemijlocit. Miza reflecţiei e considerabilă. Ea implică, pe de o parte, renegocierea rolului Artei şi a funcţiei sale umaniste (anihilate de arta diversionistă a marelui capital) reclamând, pe de altă parte, amplificarea Democraţiei, reduse în prezent la formalism prin pasivizarea societăţii. Paradoxal, în intervalul dintre două cicluri electorale, singura evaluare pozitivă a guvernanţilor de către populaţie rămâne acumularea de argumente pentru viitorul vot negativ, de sancţionare. În asemenea condiţii, Poetul are şansa de a reveni în actualitate ca profet al socialului (Pessoa intuia, cu multă vreme în urmă, că „numai bancherii pot fi cu adevărat anarhişti“). Când Criza însăşi e denunţată ca invenţie, ca operă de artă profitabilă, ca formă de manipulare a imaginarului colectiv şi a pieţei, concepută fiind pe modelul anarhismului cibernetic al hackerilor, contracararea mitologiei sale ţine tot de domeniul imaginarului, unde Artistul şi Intelectualul critic sunt instanţe calificate. Sloganul obamist „Yes, we can!“ devine astfel „Yes, Art can!“. Cu observaţia că, în contextul estetizării generalizate a existenţei (prin ambientalizare, virtualizare, design), primatul esteticului în Artă îşi pierde eficienţa – nemaifiind subversiv, ci conformist –, iar principalul motor al ei devine atitudinea critică şi cognitivă. De meditat...
Propunerile lui Bogdan Ghiu vizând „extinderea domeniului democraţiei“ prin evaluarea continuă, instituţionalizată a guvernanţilor de către guvernaţi, a Puterii de către Societate, sunt greu sustenabile, însă diagnosticarea fenomenului în sine e corectă şi binevenită. Foarte important, Ghiu ţine să sublinieze că, după denunţarea disfuncţionalităţilor capitalismului de către generaţia maişaizecioptistă a lui Foucault-Deleuze-Marcuse-Debord-Derrida, a venit momentul imaginării unei alternative „pozitive“ şi „creatoare“ (pe linia deja menţionată – Latour-Rossanvalon-Attali), iar această alternativă implică subordonarea capitalismului – democraţiei generalizate. „Urăsc comunismul pentru că m-a făcut să-mi fac iluzii cu privire la capitalism“, afirmă tăios eseistul într-una din numeroasele propoziţii aforistice de efect ale cărţii. Principala iluzie pierdută este cea a echivalenţei între capitalism şi democraţia liberală („Numai din perspectiva Estului, a periferiilor, a zonelor mărginaşe excluse, capitalismul mai putea fi confundat cu democraţia“), o echivalenţă ce tinde să fie aruncată azi peste bord. Cum? Printr-o încercare abilă de adaptare de către „Nord“ a „modelului BRIC“, fapt ce marchază – contrar iluziilor postmoderne de altădată – elaborarea unei noi Metanaraţiuni „post-comunist post-istorice“ având ca model suprem China... Mereu preocupat să nu „rateze spiritul prezentului“, mereu tentat de a combate Adversarul cu armele acestuia, eseistul „spionează“ continuu mesajele cu sens autentic din mass-media. El nu caută explicaţii ale Crizei în informaţiile publice oferite, abundent, pentru a masca realitatea, ci în culise, în subtexte pentru cunoscători sau în interpretarea analizelor cu substrat politic ale „impopularilor“ economişti şi oameni de afaceri. Evaluările situaţiei autohtone, ca şi a celei globale, aflate în strânsă interdependenţă, nu lasă loc pentru multe iluzii (pentru speranţe însă – da), iar una dintre armele indicate în acest război postpostmodern (se vorbeşte mai nou de alter-modernitate!) e – surpriză! – trădarea. O trădare înţeleasă ca revoltă antisistem (vezi, spre exemplu, WikiLeaks, dar nu numai).
În acest punct, ca şi în alte asemenea puncte de tensiune ale volumului, ideile lui Ghiu se transformă în slogane percutante şi expresive: „În totalitarism – disidentul, azi, trădătorul: acelaşi erou, radicalizat ca înţelegere (...) Mai bine trădător decât colaboraţionist. Dar trădarea trebuie concepută ca o politică de trădare prin care recurgem – pentru a ne trăda stăpânii, duşmanii, «Nordul» – unii la alţii“. Motive de optimism aduc suplimentar noile revoluţii democratice din sudul Sudului european, din nordul Africii şi în Orientul Apropiat. Nu e totuşi clar cum ar trebui (în optica autorului) să acţioneze politic „Sudul“ în relaţie cu „BRIC“: să se folosească de acest model economic împotriva „Nordului“ sau nu? Asemenea interogaţii implică, fără îndoială, discuţii extinse şi detaliate. Nu sunt eu cel mai în măsură să le dezvolt. Pot să remarc doar că Bogdan Ghiu tinde să se impună, în ultimii ani, drept unul dintre cei mai substanţiali şi mai creativi gânditori români din zona culturii critice a stângii democrate, iar Contracriza sa este una dintre cele mai valoroase cărţi eseistice „de idei“ apărute la noi în ultimul deceniu.
Bogdan Ghiu, Contracriza, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011.
