Bucurestiul Cultural, nr. 124 - Fondane, Baudelaire şi experienţa abisului

După un prim volum reunind inte­gra­li­ta­tea poeziei româneşti a lui B. Fun­do­ia­nu, seria de opere Fundoianu/Fondane, coordonată de Mircea Martin la Editura Art, face un salt spectaculos la celălalt capăt biografic al operei, pentru a pu­blica – prima dată în limba română – ul­timul volum fondanian, Baudelaire et l‘experience du gouffre. Nu putem fi decât de acord cu Mircea Martin atunci când afirmă, într-o Notă asupra ediţiei, că această apariţie constituie „o premieră; şi un eveniment: nu numai pentru că e vorba despre ultima carte scrisă de Benjamin Fondane, dar şi pentru că, în aceste pagini, se adună aproape toate filoanele şi toate temele gândirii şi creaţiei sale desfăşurate în spaţiul fran­cez. În plus, ea aruncă reflexe neaşteptate şi îmbogăţitoare asupra operei româneşti, îndeosebi asupra poeziei fundoiene“. E vorba de o ediţie critică în toată puterea cuvântului, având drept suport ver­siu­nea franceză de la Ed. Complexe (1994). Şi aici avem de-a face cu o premieră, întrucât o ediţie critică nu există, încă, în spaţiul francez... Realizată de o echi­­pă expertă şi încadrată de cinci texte consistente de escortă, fără a mai socoti comentariile însoţitoare din bogata sec­ţiu­ne de Anexe, prezenta versiune româ­neas­că oferă o mobilizare exegetică im­pre­sionantă, pe măsura unei summa testamentare, abandonate în stadiu de şantier şi scrise cu un sentiment al ur­genţei, contra cronometru. Un sentiment al urgenţei confirmat, din nefericire, de tra­gedia care-l va condamna la moarte, în toamna lui 1944, pe autorul ei (vic­timă a barbariei naziste în lagărul de la Auschwitz, cu doar câteva zile înaintea sosirii armatelor aliate eliberatoare). Nu-mi propun, nici nu sunt în măsură de altfel, să întreprind un examen al edi­tării. Nu pot să nu salut însă opţiunea editorilor pentru publicarea cvasi-in­te­grală a textului manuscris (primit de la Michel Carassou), cu tot aerul de „nefi­ni­sat“ pe care operaţiunea îl presupune. Această cvasi-integralitate imperfectă, dar „vie“ este, oricum, preferabilă selec­ti­vi­tăţii extreme ce caracteriza prima ediţie din 1947. Motivele selectivităţii în cauză erau, desigur, multiple: unele din­tre ele ţineau de raţiuni editoriale, vi­zând arhitectura internă a cărţii; altele – de raţiuni de natură „etico-religioasă“, ca în cazul suprimării unor pasaje de că­tre văduva autorului, catolica Geneviève Fondane. Pe lângă prefaţa-avertisment ră­masă – în mod dramatic – neîncheiată şi cele două capitole iniţial eliminate, unul dintre ele (cel despre Kafka) îm­po­triva voinţei autorului, au fost adăugate în bogatele Anexe o serie de bruioane „de atelier“, considerate a fi definitorii de către Monique Jutrin (veche şi neobosită fondaniană). Unul dintre ele, însoţit de un comentariu avizat al lui Michael Fin­ken­tahl, are în centru problema „abi­su­lui“ şi câteva chestiuni legate de logica „contradicţiei“, disputate în epocă de Fondane împreună cu prietenul său Ştefan Lupaşcu. Au fost adăugate, de ase­menea, Caietele de lucru despre Baudelaire ale eseistului, ţinute în anii războiului şi cunoscute sub titlul de Carnets de guerre.

Ca şi în precedentul volum al seriei de opere, editarea lui Fundoianu/Fondane este însoţită de o armătură exegetică re­du­tabilă: patru studii „fondaniene“, reali­zate din perspective multiple şi datorate lui Mircea Martin, Monique Jutrin, Do­mi­nique Guedj şi Ioan Pop-Curşeu, alături de un insolit indice de teme şi de un synopsis al receptării cărţii, de la pri­ma apariţie din 1947 până în prezent. Cu oarecare dezamăgire am constat fap­tul că recepţia critică a acestei scrieri ex­traordinare a rămas destul de modestă până târziu, un început al reconsiderării fiind marcat, relativ recent, prin acti­vi­tatea Societăţii „Benjamin Fondane“, prin Colocviul de la Cosenza (1999) şi, mai nou, Colocviul de la Alnot (2012). Un rol esenţial în acest sens le-a revenit pro­fesoarelor Monique Jutrin şi Gisèle Van­hese, alături de contribuţiile unor Do­­minique Guedj, Olivier Salazar-Ferrer, Annafrancesca Nacarato, Anne Mounic, Eric Freedman, Margaret Te­boul, Evelyne Namenvirth, Maria Ville­la-Petit, Michael Finkethal, Jean Libis, Ricardo Nirenberg, Nicole Hatem, Piero Boitani, Claire Gruson, Chantal Che­vallier-Chambert, Luciano Stecca, Mario Izzolino, Maria Tereza Zanola, Ramona Fotiade, Ioan Pop-Curşeu, Serge Nicolas, Till R. Kuhnle şi, last but not least, Mir­cea Martin.

Înainte de metamorfozarea sa franceză în Fondane, obsesia Baudelaire era pre­zen­tă – şi centrală – încă din ado­les­cen­ţă la B. Fundoianu (care-i va dedica poetului francez două eseuri în volumul Imagini şi cărţi din Franţa, 1922, şi a cărui atitudine poetică a fost marcată în chip decisiv de cea a autorului Florilor răului). Re­zultat al întâlnirii cu gândirea exis­ten­ţia­lă a lui Şestov, Baudelaire et l’ex­pé­rience du gouffre trebuie aşezată în rela­ţie cu Rimbaud le voyou şi cu Faux traité d’esthétique, constituind, cum s-a spus, o replică „poetică“ la scrierile şestoviene de­spre Tolstoi şi Dostoievski. Este, toto­da­­tă, cartea în care antiraţionalismul lui Fondane capătă un radicalism „ulti­mativ“ pe care-l întâlnim doar pe alocuri în eseurile explicit filosofice din La con­science malheureuse şi chiar în Le lundi existentiel et le dimanche de l‘histoire. S-ar putea ca tocmai acest radicalism spiri­tual, ca şi atacul fără plasă de siguranţă îm­potriva unei întregi tradiţii exegetice să fi impietat, întrucâtva, asupra recep­tă­rii cărţii de faţă (puse complet în um­bră de volumul lui Sartre despre Bau­delaire). Că Fondane a privit în „abisul“ experienţei baudelairiene pentru a se citi pe sine, cu căutările şi obsesiile pro­prii – ţine de domeniul evidenţei. Numai că, deşi decupajul său este unul „orien­tat“, el nu-l... fondanizează pe Baude­laire printr-o critică de identificare abu­zivă şi reductivă, ci îl ia drept pretext pentru adâncirea unei probleme comune celor doi artişti: poetul Florilor răului va fi privit, astfel, ca un mutant al tradiţiei raţionaliste franceze – şi nu doar al celei franceze, ci al celei occidentale, de la Aristotel citire –, iar poezia sa, înţeleasă ca o irumpere „sub acoperire“ a gândirii magico-mitice, infantile, dionisiace şi „pri­mitive“, în interiorul marelui sistem re­presiv al mentalităţii „logice“, „civili­za­te“, definite prin controlul asupra pulsiu­ni­lor anarhice şi al fantsmelor iraţionale. Refuzând din principiu ideea unei poezii cen­trate pe abilitatea formală şi pole­mizând cu o întreagă linie canonică de abor­dare a poetului francez (de la Sainte-Beuve la Valéry şi Eliot), Fon­dane vede în acţiunea poetică a lui Baudelaire o destabilizare subversivă a Raţiunii şi rezultatul unei experienţe per­sonale a „abisului“ (a neantului, a anti­materiei, a Răului în ultimă in­stan­­ţă) strategic ascunse sub masca per­fec­ţiunii formale „clasice“ şi a inte­li­gen­ţei critice. Luându-şi drept aliaţi psiha­na­­liza şi antropologia lui Lévy-Bruhl, el identifică în miezul sensibilităţii baude­lairiene supravieţuirea amintitei gân­diri „infantile“, magico-mitice, similare celei a „primitivilor“ etc., pe fondul ratării par­ţiale a accederii la mentalitatea „ma­tură“. O posibilă explicaţie ar fi dată de trauma divorţului mamei iubite în se­cret, cu o pasiune cvasi-incestuoasă, că­ru­ia i s-au suprapus, ulterior, constrânge­ri­le aplicate de tatăl vitreg, generalul Aupick (experienţa garnizoanei urmată de evadările în boema pariziană, călă­to­ria terapeutică în Indii ş.cl.); în treacăt fie spus, pasiunea lui Baudelaire pentru Jeanne Duval şi, în genere, pentru fe­mei­le de culoare, capătă astfel o explicaţie suplimentară... În urma respectivei trau­me de separare a rezultat o gândire „cul­pa­bilă“ în raport cu norma socială, dar de care poetul nu s-a putut desprinde şi pe care n-a putut-o sublima decât par­ţial, prin poezie. Am putea spune, la ri­goa­re, că străinul, ereticul din Baude­laire s-a răzbunat prin ea. Dar, ne pu­tem întreba, ce reprezintă poezia pentru Fondane (şi pentru acel Baudelaire reconstituit, pas cu pas, de Fondane)? În mod sigur, mai mult decât o artă. E mai curând o armă prin care, ca să folosesc o me­taforă computeristică la modă, auto­rul a „virusat“, a destabilizat nu atât un sistem poetic, ci un întreg mental mo­dern dominat de raţiune, logică, pozi­ti­vism scientist şi represiune „civiliza­toa­re“. Avem, aşadar, de-a face cu un poet-gânditor care, sub masca apolinică a fru­mu­seţii ca „ordine, lux, calm şi volup­tate“, atacă înseşi rădăcinile mentalităţii moderne. Un antimodern din a cărui experienţă-limită se vor desprinde – cum observă, în anii ’30, Marcel Raymond – cele două mari filiere ale poeziei mo­der­ne europene: cea a „vizionarilor“ (cu Rim­baud în frunte) şi cea a „artiştilor“ (cu Mallarmé, Valéry şi ceilalţi). E limpede că Fondane se erijează în avocatul celor dintâi şi în adversarul celor din urmă, după cum e limpede că privilegiază din Baudelaire – ca element caracteristic – „scandalosul“ şi „blasfemiatoriul“. Îi pu­tem reproşa, la rigoare, că privilegiază, din angajament subiectiv, doar o parte a personalităţii baudelairiene. Dar nu cum­va aceasta este, la urma urmei, cea „esen­­ţială“? Nu cumva „importanţa poe­ti­că“ primează, aici, asupra „valorii este­tice“? Pentru Fondane, poezia constituie nu atât o „formă de viaţă“ cât o gândire vie, insubordonată, o spiritualitate acti­­vă, iar limbajul nu reprezintă o pro­ble­­mă centrală a poeticităţii, ci un adversar şi un obstacol, un element castrator ce se cere, eventual, asumat, dar numai spre a fi transgresat, subminat din inte­rior. Antiraţionalismul şi antiscientismul gândirii fondaniene implică şi explică desconsiderarea formei poetice şi a poeziei ca artă a limbajului. Nu e vorba atât despre o neglijare a lor, cum pare să sugereze, interogativ, Mircea Martin, cât despre un atac programatic împo­tri­va „cămăşii de forţă“ a raţiunii forma­li­zante. Spaţiul nu-mi permite să intru în detaliile acestei cărţi pasiona(n)te şi, în fond, irezumabile, în care gândirea au­to­ru­lui, mereu imprevizibilă, când şerpui­toare, când tăios-fulgurantă, pare că-şi încercuieşte şi îşi atacă „problema“ din toate părţile. De la început, Fondane îşi asumă, cu o anume mândrie, identitatea şi tradiţia franceză în interiorul căreia se instalează şi din care vorbeşte. To­tuşi, fragmentele sale manuscrise tră­dea­ză inclusiv urme ale lecturilor for­matoare din Eminescu, invocat discret în câteva rânduri. Aproape fiecare pa­gi­nă incită la reacţii şi la glose. O aten­ţie particulară suscită, spre exemplu, briantele fragmente despre plictis. Nu insist. Într-un eseu prezentat în cadrul Colocviului de la Cosenza, Michael Ficken­thal a scris cu fineţe despre ocu­renţele plictisului la Fondane şi Cioran, urmărind diferenţele şi similitudinile dintre cei doi; demersul său ar putea fi extins însă la nivelul tuturor rapor­tu­rilor lui Fondane şi Cioran cu sensi­bi­li­tatea baudelairiană care, ca şi afinitatea comună cu filosofia lui Şestov, i-a apro­piat la Paris.

În loc de concluzie reiau, pentru a o su­blinia, aprecierea lui Mircea Martin din prefaţă: „o premieră şi un eveniment“. O carte de mare intensitate spirituală, o ediţie-model şi un posibil imbold pentru aşteptata revificare a exegezei acestui poet şi gânditor existenţial de excepţie.

Benjamin Fondane, Opere XI, Baudelaire şi experienţa abisului, traducere din limba franceză de Ion Pop şi Ioan Pop-Curşeu, ediţie critică de Ion Pop, Ioan Pop-Curşeu şi Mircea Martin, studiu introductiv şi sinopsis al receptării de Mircea Martin, prefaţă de Monique Jutrin, postfeţe de Ioan Pop-Curşeu şi Dominique Guedj, Editura Art, Bucureşti, 2013, pag. 618.