Pe aceeași temă
Cum scrii poezie într-o altă limbă decât cea maternă? Astăzi, mase întregi de oameni călătoresc ori trăiesc în zone unde limba lor maternă se vorbeşte puţin sau deloc – situaţia este de domeniul evidenţei. Mobilitatea fără precedent din zilele noastre produce în mod natural şi mult mai multă literatură într-o limbă dobândită de scriitor la un moment dat, după limba sa originară. Joseph Conrad, polonez, care a învăţat engleza abia după 20 de ani, a ajuns să fie preţuit pentru stilul său excepţional în această limbă – aşa cum avea să fie apreciat Cioran în cultura franceză: dar ei încă păreau cazuri singulare. În lumea noastră globalizată, să scrii în altă limbă decât cea maternă este un fapt din ce în ce mai răspândit.
Poezia, considerată în general forma cea mai complexă de expresie în orice limbă, presupune cu atât mai mult cerinţa unei stăpâniri perfecte a uneltelor lingvistice: fără îndoială că locul ei este limba maternă. Limbile sunt organisme vii şi vaste, există nuanţe şi conotaţii care vor rămâne străine chiar şi unor persoane de mult naturalizate într-o ţară. De aceea, nu sunt o adeptă a scrisului de poezie în altă limbă decât cea dintâi. Şi totuşi, mi s-a întâmplat să scriu poezie în limba engleză şi la această experienţă mă voi referi în cele ce urmează. Faptul că am scris versuri „direct“ în engleză nu s-a datorat unei alegeri deliberate, ci unor circumstanţe. Îmi place să traduc (mai ales poezie şi teatru), am tradus poezie engleză mulţi ani în limba română. Am tradus şi poezie românească în engleză (inclusiv din propriile mele volume), în majoritatea cazurilor împreună cu Adam J. Sorkin (şi niciodată fără colaborarea unui anglofon nativ, aceasta fiind, consider eu, o condiţie de calitate de la care n-ar trebui făcute excepţii). Apoi, după 1990, am avut ocazia să lucrez câţiva ani în Statele Unite, unde am revenit apoi de multe ori. Am călătorit şi în alte zone, mai ales în locuri şi circumstanţe profesionale în care engleza serveşte drept lingua franca: latina timpurilor noastre. Şi am prieteni în străinătate, vorbitori de engleză. Un poem reprezintă întotdeauna o formă de comunicare, oricât de îndepărtată ar fi comunicarea, oricât de solipsist textul. Scrierea poeziei implică un tu, iar acest tu poate fi o entitate abstractă, impalpabilă, metafizică sau o proiecţie a propriului eu. Sau poate fi, concret, o persoană, un grup... Nu mi-am propus să discut aici natura celuilalt în lirică. Aş vrea să notez, însă, că versurile pe care le-am scris în engleză au fost inspirate de întâmplări, lecturi sau conversaţii într-o ambianţă anglofonă. Se adresează unui tu cu care am comunicat de obicei în engleză.
Oricine vorbeşte o limbă străină îşi va aduce aminte momentul când a ajuns s-o utilizeze fără cârjele mentale ale transferului din limba maternă. Seamănă cu învăţarea mersului pe bicicletă, când reuşeşti să avansezi nesusţinut. Această libertate în utilizarea unei limbi este, cred, condiţia de bază pentru ca să vezi că poemul pur şi simplu se întâmplă – în felul în care se întâmplă poemele, în habitatul lor lingvistic „natural“. După care urmează, ca întotdeauna, cele ce ştiu poeţii în meşteşugul lor, acordajul fin, lectura prietenilor, după caz. Pentru versurile pe care le scriu în engleză întotdeauna voi căuta un poet „nativ“ pentru o lectură, înainte de eventuala publicare. Cred că asemenea lecturi colegiale sunt binevenite şi în cadrul propriei limbi. Dar cu atât mai mult când te-ai strecurat într-o altă limbă străină.
Poezia poate exprima totul
Am avut întotdeauna sentimentul că poezia poate cuprinde tot ce aş avea eu de spus. După o primă culegere de versuri, scrisul meu a tins să acopere câteva zone de tip obiectiv. De exemplu, o direcţie, pe care am numit-o „proiect de mitologie“, schiţează portrete contemporane (anii 1980). O alta, „poezie electronică“, punctează interferenţe între dimensiuni ale omenescului şi noţiuni abstracte ori tehnologice. Egloga are o formă sui-generis de roman în versuri, un alt volum de poezie narativă este Triumful Paparudei. Pentru mine, poezia e mai degrabă un instrument de cunoaştere decât autoexpresie. De la început m-a preocupat mai puţin propria interioritate (adică materia predilectă a liricii) şi mai mult ceea ce se află în afara mea. De ce? Nu cred că ştiu toate motivele. Unul poate fi impactul german-transilvan timpuriu: modul protestant (luteran) care se mai simţea în lumea aceea, în ciuda presiunii totalitare enorme asupra identităţilor. Mutându-mă apoi cu familia la Bucureşti, când aveam 12 ani, am păstrat un fel de distanţă faţă de ceea ce mi s-a părut spiritul nu de puţine ori capricios, arbitrar sau chiar flamboaiant al oraşului sudic. Studenţia, la secţia de engleză a Universităţii din Bucureşti, mi-am petrecut-o în cei mai relaxaţi ani ai regimului postbelic, la sfârşit de ani 1960. O nouă generaţie de poeţi tocmai reinstaura dreptul la autentica subiectivitate lirică, după nivelarea ideologică anterioară. Mi-a plăcut literatura inspirată, îndrăzneaţă, încrezătoare a tinerilor poeţi ai momentului, dar nu şi poza de poeta vates care eventual se asocia cu aceasta. Am fost printre cei veniţi relativ mai târziu, cu generaţia 1970, în stilul înclinat spre obiectivitate pe care l-am menţionat. Trebuie să fi fost şi ambianţa difuză a lecturilor de poezie britanică şi americană. Un Robert Browning, de exemplu, mi-a fost foarte apropiat pe când scriam portretele proiectului de mitologie. Un air du temps mai degrabă antiliric s-a potrivit lipsei mele de încredere în propria subiectivitate.
Apoi, a mai fost un fapt semnificativ: regimul Ceauşescu s-a agravat în ritm rapid până la nivelul la care însăşi supravieţuirea cotidiană era pusă în chestiune. Fusese o lume guvernată de o minciună endemică, impusă întregii societăţi. Lucrurile erau numite cu termeni contrari adevărului celui mai evident: un fenomen insidios, cu consecinţe asupra limbii şi expresiei. Am încercat să pun pe hârtie ceea ce vedeam pe cât se poate sine ira et studio, pentru a găsi înţelesul dincolo de stratul gros, ubicuu, de înşelăciune. Am încercat să păstrez amintirea lucrurilor, în timp ce lumea se degrada şi se risipea iraţional, ireparabil – dar fără ca, totodată, să ignor misterul suprafeţei, al vieţii înseşi, reflexele durabile, de profunzime. Demersul meu presupunea, aşadar, mai degrabă suspendarea subiectivităţii. Cu cât erau mai dificile condiţiile, cu atât mai puţin loc rămânea, mi s-a părut mie, pentru jocuri ale minţii – cu tot postmodernismul instalat în România anilor 1980 (sensul relativităţii radical al postmodernismului a reprezentat, desigur, la început chiar în sine o reacţie la presiunea ideologică oficială maniheistă). Dar, slavă Domnului, toate acestea ţin acum de trecut.
„Priveşte în inima ta şi scrie“
Şi există un timp al lucrurilor. După ce am folosit mai ales un fel de distanţă, binoclu sau parbriz prin care să privesc lumea, eu însămi rămânând, pe cât posibil, invizibilă chiar şi pentru mine (tot o iluzie, desigur), a venit şi timpul privirii înlăuntru. Timpul de a accepta şi a exprima emoţia, pur şi simplu. Fără distanţă ironică neapărat, fără grija modelor. Pentru a înţelege. Eu cred în existenţa unei substanţe stabile, proprie omului dintotdeauna: care este un teren legitim al poeziei, al artei, în pofida oricăror negări estetice şi atitudini de superioritate-la-zi. A fost mult mai important pentru mine să încerc să descifrez mişcarea personală a inimii-şi-minţii – lăsând cuvintele să capteze pe cât posibil aceste rezonanţe – decât să mă tem de spectrele influenţei ori banalităţii. Dimpotrivă, aş zice: am utilizat orice mijloace expresive pentru a numi câte ceva din acea realitate subiectivă. Aşa am scris ciclul recent pe care l-am numit Tempo rubato, timpul furat, timpul poeziei, al subiectivităţii, al sentimentului. E destul de ciudat că această chemare de „look in thy heart and write“ / priveşte în inima ta şi scrie, după faimoasele cuvinte al renascentistului Sir Philip Sidney, s-a petrecut pentru mine în limba engleză. Dincolo de ceea ce am spus despre circumstanţe ale comunicării prin poezie, trebuie să mărturisesc că scrisul în limbă străină mi-a dat, în plus, o senzaţie de libertate pe care poate n-aş fi avut-o în română. Este, poate, în asta un sens al libertăţii cum l-au avut cei ce cucereau teritorii necunoscute lor. Probabil că în propria mea limbă mi-ar fi fost mult mai greu să suspend scepticismul, să-mi asum riscul entuziasmului şi naivităţii – şi mult mai uşor să detectez terenul vechi sub aparenţa celui nou...
(Textul a apărut iniţial în engleză, în Poetry International) (http://pionline.wordpress.com/2010/04/18/guest-writers-series-6-ioana-ieronim/)
