Bucurestiul Cultural, nr. 111 - Cu şi despre Leon

Norman Manea | 28.02.2012

Pe aceeași temă

Am vorbit cu Leon la telefon cu vreo zece zile înaintea decesului. Am fost plăcut impresionat de vocea sa clară şi puternică şi buna stare psihică în care părea că se află. I-am şi spus-o, fericit că o pot face. Avea încredere, cum a avut tot timpul, în doctoriţa care îl îngrijea, un medic de înaltă profesionalitate. Nu ştiam pe atunci ceea ce aveam să aflu imediat după tragica zi a morţii, că sfârşitul era iminent, limita supravieţuirii în nevindecabila boală care l-a răpus fusese deja atinsă. Am fost instantaneu recunoscător minciunii cu care doctoriţa şi-a încurajat pacientul şi faptului că Hania i-a urmat exemplul, nedezvăluind adevărul nici prietenilor apropiaţi.
Despărţirea de Leon va fi lentă şi la fel de dureroasă cum este acum şi va dura până la propria noastră despărţire de cele lumeşti.
L-am numit, cândva, un „rabin ateu“ – ar fi trebuit să adaug că denumirea trimitea, de fapt, la dublul unui literat născut şi făcut. N-aş şti să adaug, acum, decât că Leon a fost o întruchipare stenică a inteligenţei devenită bunătate – forma ei poate cea mai înaltă, pentru că ne apără şi ne înstrăinează de impulsul narcisistic al suficienţei. Fără a renunţa la spiritul critic, pe care doar îl moderează subtil, nici la refuzul a ceea trebuie neapărat refuzat, conştientă de şi focalizată pe vulnerabilitatea noastră şi a vremelniciei noastre, inteligenţa care se potenţează prin bunătate vibrează mai acut faţă de tot ce este omenesc. Leon înţelegea invidia şi nu o practica,
înţelegea prostia şi o domesticea prin ironie, înţelegea răutatea şi ranchiuna, chiar şi ura, şi le contempla cu atenţie, fără speranţa de a le vindeca, dar cu un ferm crez în superioritatea înţelegerii şi a nuanţei. Un om de înaltă clasă sufletească şi spirituală. Unul dintre drepţi, cum spuneau cei vechi.
L-am întâlnit prima dată pe Leon Volovici prin anii ’70 când a venit să mă vadă la vechea Sinagogă a Croitorilor de pe Mămulari, unde se pregătea deschiderea primului muzeu evreiesc din ţară. Acceptasem, după multe ezitări, să mă ocup, împreună cu Cella, de selectarea materialului de arhivă şi de structurarea unui proiect de expunere. Au fost luni de muncă intensă şi intense iritări (cum se întâmplă „când treci strada spre ai tăi“, vorba lui Sebastian).
Leon fusese prevenit, am aflat, să fie grijuliu cu interlocutorul („sensibil ca o mimosă“, mă caracterizase Victor Rusu, redactorul şef al Revistei Cultului Mozaic, cu care mă împrietenisem şi care încerca să mă protejeze de obtuzităţile instituţiei care patrona iniţiativa – neoficială, dar tolerată – de înfiinţarea acestui deloc socialist muzeu al complicatei istorii evreieşti în România).
Comunicarea a fost instantaneu cordială şi am rămas în legătură. Mi s-a părut, din prima clipă, blând şi cărturar. Timpul avea să reveleze complementare şi admirabile caracteristici.
Întors din prima sa vizită în Israel, unde şi-a revăzut mama şi fratele mai vârstnic, istoricul literar ieşean mi-a anunţat, ferm, decizia de a emigra. Eram surprins, dar şi parţial umilit de claritatea şi viteza acestei decizii la un „scârţa-scârţa pe hârtie“, ca şi mine, specializat în literatura română, cu doi copii mici şi o soţie catolică poloneză.
Când s-a declanşat campania partinică împotriva „extrateritorialului“ care devenisem după publicarea interviului luat de Gh. Grigurcu pentru revista Familia, Leon m-a convins să începem un dialog epistolar Iaşi-Bucureşti (evitând poşta română) despre viaţa şi scrisul meu. Voia, evident, să-mi abată atenţia de la zgomotosul bruiaj al mahalalei oficiale, dar avea şi alte gânduri, cum mi-a fost dat să constat. Nu eram deloc confortabil cu tema persistent iudaică a întrebărilor, am continuat, totuşi, să răspund, de altceva nici nu mă puteam apuca în acea perioadă. El avea să-mi mărturisească, după mai mulţi ani, că urmărise mai ales un scop egoist, de a se lămuri asupra dilemelor pe care el însuşi le avea. Textul a ajuns ulterior la proaspătul israelian, care l-a păstrat cu grijă, cum avea să procedeze şi cu multele cărţi din biblioteca mea pe care aveam să le transfer, ulterior, prin poştă, în beciul locuinţei sale din Ierusalim.
Curând după sosirea sa în Ţara Sfântă, literatul român şi ateu a publicat un eseu într-o revistă din Londra despre prietenul literat şi agnostic rămas dincolo de bariera lagărului aşa-zis socialist, în care mă situa în contextul unei „Renaşteri culturale evreieşti“ în România. Mă regăseam alături de alţi colegi evrei-români din toate generaţiile, împinşi de multilateral dezvoltata propagandă naţionalist-comunistă spre vechile teme şi obsesii literare iudaice.
Textul dialogului nostru din 1981-1982 avea să continue, în anii şi deceniile următoare, prin convorbiri la Bard şi Ierusalim, pe o durată totală de 25 de ani! Când recitesc azi volumul din 2008 de la Polirom (Sertarele exilului), îmi dau seama că este un document grăitor asupra condiţiei noastre comune de intelectuali români de origine evreiască, al căror destin a fost forţat să devină, în pofida aspiraţiilor noastre iniţiale, tot mai evreiesc... În acest fel şi un document care depăşeste limitările stricte de timp şi spaţiu ale biografiilor.
Plonjat în Israelul modern şi arhaic al foştilor prigoniţi de pretutindeni, Leon şi-a găsit rapid o ocupaţie în afara a ceea ce se oferea legal, atât de precar, celor de categoria sa: s-a împrietenit cu două bătrâne profesoare universitare originare din România şi s-a apucat să ordoneze, pentru ele, arhiva rămasă de la Eugen Relgis, fratele lor. Pe mine m-a avertizat, curând: „dacă vrei să fii evreu, poţi veni în Israel, dar dacă vrei să rămâi scriitor, nu veni“. Se subînţelegea, desigur, scriitor de limbă română; a-mi schimba limba literară era o şansă încă mai greu de considerat decât a mă afirma în româneşte.
Tenacitatea şi dotarea intelectuală a lui Leon, dar şi o surprinzătoare mobilitate au dat curând primele rezultate: angajarea la Yad Vashem pentru studii asupra Holocaustului, trecerea la cercetarea universitară, înfiinţarea Cercului de la Ierusalim, cu o variată activitate de dezbatere literară, şi a Caietelor Fondane marcau o lărgire a disponibilităţilor, dar şi un treaz simţ al realităţii, o abnegaţie neobosită faţă de cultură, sub orice înfăţişare s-ar ivi.
Comunicarea dintre noi a continuat fără întreruperi, în ciuda distanţelor şi a cotidianului diferit în care locuiam.
L-am revăzut după 1989 de mai multe ori în Israel, dar pregnante mi-au rămas mai ales două întâlniri pe alte meleaguri: când l-am invitat la prima conferinţă internaţională dedicată prăbuşirii comunismului, ţinută la Bard în 1990, şi la o conferinţă la Universitatea Central-Europeană de la Budapesta, câţiva ani după aceea.
În ambianţa de la Bard, Leon s-a simţit foarte bine şi nu a contenit să reamintească ulterior controversa mea de atunci cu Miklos Haraszti asupra vechilor-noi conflicte româno-maghiare din Transilvania, în care fiecare dintre noi îşi apăra cu patimă patria. „Ca în vechea anecdotă a lui Sebastian, doi evrei se înfruntă avocăţeşte pentru dreptatea ţărilor lor“, mi-a repetat, adesea, amuzat, Leon.
Când ne-am revăzut la Budapesta, apăruse deja de o vreme volumul său Nationalist Ideology & Antisemitism – The Case of Romanian Intellectuals in the 1930s (Pergamon Press, 1991) şi am discutat reacţia din ţară la acest studiu laborios şi esenţial, atât pentru cultura română, cât şi pentru cea evreiască. Erau, de altfel, preocupările sale persistente.
Alături de lucrarea de pionierat, Apariţia scriitorului în cultura română, teza de doctorat publicată în 1976 şi reeditată în 2004 la Curtea Veche, de numeroasele studii de istorie literară şi eseuri sau de contribuţia majoră, în calitate de coautor, la masivul şi excelentul Dicţionar al literaturii române de la origini până la 1900, de editarea volumului Iudaism şi elenism de Fundoianu sau a Jurnalului lui Sebastian, precum şi a culegerilor româno-israeliene Întâlniri la Ierusalim, studiul despre strălucita „generaţie 1927“ în vâltoarea fanatismului legionar aducea o contribuţie de neocolit la cunoaşterea şi înţelegerea unei perioade istorice dureroase, ca şi a unor iradiaţii în comunism şi postcomunism ale acesteia. Deloc complezent, autorul îşi încheia cercetarea printr-o concluzie pe cât de justificată, pe atât de gravă: „there were few intellectuals who, in the most critical days, adopted the rejection of anti-Jewish discrimination as a cause of their own that they would willingly defend in public. In the 1930s, a «Dreifus affair» was unimaginable in Romania“.
În convorbirea noastră de la Budapesta, Leon a zâmbit cam hâtru şi după o lungă tăcere a spus, „eu încerc doar să-i conving pe cei care nu vor să creadă“.
Replica era a unei modestii mândre de sine, glumeaţă, amicală, fără patos şi iluzii şi fără a încărca subiectul de mai mare importanţă decât merita.
Asa l-am regăsit mereu, aşa îl revăd şi azi.

Bard College
30 ianuarie 2012

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22