Pe aceeași temă
Cătălin Dorian Florescu publică la Editura Humanitas un volum de nouă povestiri, „În buricul pământului”, care au fost scrise de-a lungul mai multor ani, în traducerea aceleiași Mariana Bărbulescu. Cititorii obișnuiți cu romanele lui vor regăsi farmecul discret al talentului celui care creează destine, ce străbat mai multe țări și mai multe decenii, picurându-i în suflet, de fiecare dată, melancolie.
„În buricul pământului” cuprinde nouă povești despre lumea noastră contemporană, în care acasă este lăsată în urmă, din motive economice sau din nevoia de libertate. La treizeci de ani de la căderea comunismului, Europa este (încă) un teritoriu în care Vestul și Estul sunt bine delimitate prin mentalități și standard de viață. La început, Occidentul Europei este văzut ca un paradis de cei din fostele regimuri comuniste, esticii, apoi de cei din Africa, în fine, de sirienii izgoniți de război. La o primă vedere, Europa de Vest este ca un hotel de lux, iar cea de Est, un pământ răscolit, pe care supraviețuitorii își duc viața de la o zi la alta cum pot, visând la ceva ce unii dintre ei nici nu vor cunoaște vreodată. Dar în poveștile lui Cătălin Dorian Florescu apar nuanțele. „Hotelul” de lux poate fi și plictisitor, iar cei plecați în bejenie găsesc libertatea, dar ceva esențial le va lipsi mereu.
Tânărul polițist de frontieră din „Eu trebuie Germania” a crescut alături de bunică, pentru că mama sa e plecată să muncească în Austria. Viața lui se află la o dublă periferie, istorică și geografică: „Serbia nu mai e foarte departe, sunt doar patru sau cinci kilometri, o aruncătură de băț. Păduricea care se vede în depărtare e deja de cealaltă parte. Puțin înaintea ei, și de nezărit din tren, se întinde granița, o fâșie de pământ lată de-o palmă, pe care n-are voie să crească nimic mai înalt de câțiva centimetri”. Dublă periferie, pământ fără noroc.
Granițele sunt și ele un personaj în cartea lui Cătălin Dorian Florescu, pentru că, în funcție de regimul politic, ele sunt niște obstacole care ne separă de lumea liberă sau niște borne triste pe lângă care, chiar dacă treci fără să îți mai pui viața în primejdie, tot străin vei fi. Emigrantul e un ins care în propria țară se simte străin, iar în țara adoptivă e considerat străin de ceilalți. Mai fericiți sunt poate visătorii care rămân pe loc, precum șoferul de autobuz al cărui fiu lucrează în Marea Britanie și care, pentru că nu a fost niciodată acolo, văzând doar reviste și ghiduri turistice, crede că băiatul lui e într-un paradis. Dincoace sau dincolo de graniță, și totul se schimbă, visele, și ele.
Tatăl din „În buricul pământului” (care este Elveția) păstrează țara natală înregistrată pe casete video, la care familia se uită din când în când : „Stăm ca vrăjiți până când se termină filmul”. E o țară împietrită, abstractă deja pe suportul ei artificial, dar de care familia are nevoie pentru a-și alina dorul.
Halim, sirianul bucătar din „Eu trebuie Germania”, rătăcit la granițele dintre Ungaria, România și Serbia, are în același timp ceva subomenesc în el, prin cum arată fizic și prin traseul parcurs, pe care îl schițează într-o engleză stricată, dar și supraomenesc, prin ambiția de a merge mai departe, în ciuda a toate, către „visul german” pe care îl are în minte pentru el și familia lui.
Parcă aflată în altă galaxie, insula Sylt și hotelul Budersand sunt scufundate într-o plictiseală de lux. Naratorul, care e „șvițer” … și nu prea, fost emigrant, în prezent integrat, își caută liniștea pe malul mării, pentru că are un zgomot teribil în urechi. Turiștii din hotel par să locuiască în permanență acolo, sunt calmi și prosperitatea germană pare eternă. Până într-o zi, când, la orizont, apare o flotă străină îngrijorătoare: migranți din Africa. Evenimentul e precedat de o epifanie: icoana Madonei dintr-o biserică din apropiere începe să plângă. Turiștii se duc să o vadă, ca pe o curiozitate. Irupția sacrului în profan pare să fie nu prevestirea invaziei „noilor barbari”, nimeni nu o interpretează astfel, ci un eveniment la fel de spectaculos ca apariția acestora. Într-o lume desacralizată, apariția subită a câtorva mii de persoane din altă civilizație, cu intenția de a se stabili în Europa, este mai temută decât plânsul Madonei și începutul unei alte ere. Dar când s-a terminat cealaltă, cea veche? Nimeni nu a fost foarte atent.
În alt hotel de lux din St. Moritz, Badrutt’s Palace, rusul Boris își aduce mobila sovietică de care nu se poate despărți, iar holul marelui hotel, frecventat altădată de Chaplin și Marlene Dietrich, se transformă în refugiu pentru insulița anacronică a lui Boris. Naratorul e român și angajat temporar să spună povești, dar e depășit când icoanele Maicii Domnului din holul hotelului încep să plângă. Totuși, mai intrigant, mai curios e faptul că fantoma lui Giovanni Segantini, care a pictat acolo, începe să fie văzută de tot mai mulți localnici.
În Est, istoria e mai clară: există înainte și după comunism. Trebuie fugit sau plecat din țară în ambele cazuri. Ori riscându-ți viața, prin porumb și prin apă, spre iugoslavi, ori măritându-te, ca Nora, cu un elvețian. Care ajunge la bunăvoința părinților cu un televizor color și alte câteva lucruri greu de cumpărat în capitalismul sălbatic de după căderea comunismului. Aleanul din inima femeii care își vinde trupul, dar nu în noaptea nunții, pentru că e ultima noapte pe care o petrece în casa ei, o aseamănă cu unele eroine din filmele lui Nikita Mihalkov. Sacrificate, dar de bunăvoie, nefericite – orice alegere ar face.
Povestea lui Radu, copil de săraci, nevoit să spele parbrize de mașini, ca să aducă acasă un ban, mult mai puțin decât sora sa, care se prostituează chiar în casa părintească, este o antiucenicie, tragică, povestea cea mai dură din volum.
Ceva mai dătătoare de speranță e povestea Ursulei, musulmană refugiată în Gent, orășel de lux belgian, în care păzește un WC public citind literatură, e fascinată de ceremonia Sfântului Sânge dintr-o biserică din Bruges și are, poate, șansa să își găsească chiar un partener de viață.
Fără să plece din țară, Simone din Torino are tot ce îi trebuie, dar nu poate alege între nevastă și o amantă rusoaică, Anastasia, iar dilema lui e inflamată de propunerea lui Latif, marocan care trăiește din furt, refugiat și aflat, prin natura destinului, dincolo de orice morală.
La Zürich, braziliana Rosalie, căsătorită din interes, apoi despărțită de soț, rămâne în paradisul elvețian, deși nu cunoaște pe nimeni și, având mai mult de patruzeci și cinci de ani, după cum spune naratorul, șansele ei de a rămâne singură sunt cele mai mari. Ca orice emigrant, Rosalie are rezerve să bată în tavan atunci când o deranjează zgomotul de la vecinul de sus. Deși se cheamă Birner, familia de deasupra Rosaliei nu cunoaște deloc fericirea, nici elvețiană, nici de alt fel. Max Birner este ipohondru, traumatizat de starea de imobilitate totală a fratelui său, în urma unui accident de motocicletă, și de deznădejdea părinților lor. Singurătatea lui Rosalie de Lourdes Nunes Santos, al cărei frate ajunge într-o închisoare din Brazilia, devine ceva mai suportabilă atunci când acesta îi scrie „Acolo este paradisul, aici e iadul”. Există mai multe paradisuri și mai multe iaduri. Atât pentru Rosalie, cât și pentru Max cel ipohondru, care strigă din când în când: „Dumnezeule, fă-n așa fel încât să-nceteze totul! Nu mai pot”.
„În buricul pământului” ne revelează un scriitor de proză scurtă la fel de emoționant ca acela din romane.
Povestirile lui Cătălin Dorian Florescu creionează destine memorabile și portrete vii, care palpită ca un cord deschis, un scriitor care posedă arta detaliului și a descrierii nude a situațiilor celor mai dramatice. El pleacă de la o criză contemporană, aceea a (e)migrației, a autoexilaților care sunt nevoiți să își fractureze viața, de la realitatea transformării Europei într-un continent multicultural, în care jocul dintre asemănări și diferențe va deveni amețitor și problematic. Pleacă, deci, de la nevoia unora de a lăsa în urmă acel acasă unic, care niciodată nu va mai fi la fel, la o întoarcere, și ajunge la drame general umane. Pentru că, de fapt, omenirea a cunoscut mereu, mai aproape sau mai departe, perioade de intense mișcări de emigrare, s-au construit țări din exilați, ceea ce nu face ca pentru fiecare dintre ei, atunci când îi vine rândul să plece cu o valiză în mână, să îi fie mai ușor doar pentru că atâția alții au trăit-o deja până la el. Trece cu greu o graniță pentru ca de multe ori doar câteva lucruri să se schimbe.
(E)migrația este drama popoarelor sărace și periferice, a popoarelor din dictaturi, iar întâlnirea cu visul din sufletele lor, cu paradisul, e pentru fiecare diferită. Acest lucru îl vedem și în povestirile din volumul „În buricul pământului”. De la un bloc comunist mizer și până la străzile din Torino sau din Zürich, scriitorul face să se nască sub ochii noștri o lume tulburătoare pentru că e atât de adevărată. În ultima carte a lui Cătălin Dorian Florescu, găsim lumea noastră nu așa cum am dori-o, ci așa cum este și parcă mai credibilă și mai expresivă decât atunci când o privim noi.
P.S.: „Emigrantului îi este la fel de greu ca și fetei nefericite din poveste. La prima vedere, n-are niciun farmec și este izgonită. Până când își găsește prințul și se transformă, ai de citit multe pagini. În cazul emigranților, nimeni nu știe exact câte pagini sunt până la transformare și până când dispare frica”. //
